agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-02-07 | |
CROMATICA TĂCERILOR
Într-un timp înecat de cuvinte fără conținut, sugrumat de expresii fără armonie în culoare și înțeles, tăcerea ar părea o negare a cuvântului, o revoltă împotriva întunecimii de expresie și o pedeapsă a derapajelor lingvistice care abundă în prezent în limba română, o limbă la originile sale înmuiată în miere. Și iată că în acest timp, un alt fel de tăcere vine să întărească cuvântul, să îl ridice în sfera misterului corespondent meditației absolute, iar aceasta este tăcerea poeziei lui Dorian Marcoci. ”Albind tăceri” este un volum – esență, în opinia mea, un volum vorbind despre renunțarea voită la singurătatea și sacralitatea discursului conștiinței autorului, un volum trădând momentele de reculegere în care absența cuvântului a implorat după exprimarea lui, căci orice creație este la începutul său prilej de mari și îndelungate tăceri. În tăcere, cuvântul este absent și prezent în aceeași măsură, dinamica sa vizând atât predarea în fața gândurilor cât și împlinirea, căci limbajul se împlinește nu numai prin rostire ci și prin tăcere. Paradoxal sau nu, tăcerea în sine exprimă întotdeauna ceva, căci nu este sesizabilă decât dacă este asociată cu cel care poate comunica prin intermediul cuvântului, iar cuvântul este acela care face să răsune tăcerea în suflet, așa încât interdependența dintre tăcere și cuvânt crează o senzație misterioasă de comuniune prezentă în fiecare dintre poeziile propuse de autor spre lectură în volumul său. Deși titlul volumului ”Albind tăceri” prefigurează o alunecare spre puritate și albul asociat cu divinul, am găsit în poezia lui Dorian Marcoci o cromatică delicată, conducând într-adevăr spre sinceritatea și ideatica albă care încununează și înglobează toate celelalte culori. Cuvântul atinge sfera plastică tot atât de ușor cum părăsește tăcerea, exprimând înserări cu zăboviri de raze încrestând pe Mureșul cu valuri de smarald zărite printr-un geam ce strânge ocheada vreunei stele din înaltul care cerne fulgii din bolta sură în timp ce o stâncă albăstrea din frunze odată cu un gând albastru adâncit și de zmeur roșu plămădit . Și în cele din urmă albul, deasupra a tot și toate, regăsit în spuma mării, zilele albe, visele albe, albul pescăruș și în timpul albit de soare. Cromatica poeziei este subliniată de luminozitate, căci raze se întâlnesc pretutindeni în versurile lui Dorian Marcoci, de la razele fierbinți ale măceșului, la razele soarelui tivind suprema încercare a zbaterii și împlinirii dăinuitoare, la razele cărora picăturile de rouă din diminețile de vară le dau oglindă circulară, în timp ce soarele, luna și stelele întregesc un plan celest ca o punte de lumină călăuzitoare pentru autorul tăcerilor din cuvânt. ”Sunt doar o aripă-n lumină” spune poetul recunoscând prezența luminii ca sursă de energie creatoare lăsată să pătrundă prin fiecare fereastră, căci fereastra este un alt element prezent în multe dintre poeziile cuprinse în volumul ”Albind tăceri”. Se spune că ferestrele sunt ochii caselor, iar dacă sufletul poetului ar fi o casă, ferestrele poeziilor sale nu ar fi nimic altceva decât căile prin care lumea își arată chipul într-o viziune lipsită de încărcătură sterilă. Când l-am cunoscut eu pe Dorian Marcoci, aparențele trădau un autor sensibil de poezii preponderent de dragoste. Mult timp nu mi-am putut schimba părerea, dar iată că volumul ”Albind tăceri” a reușit să o facă. ”Peste sat” este una dintre poeziile în care nu numai cromatica te impresionează, ci și elementele plastice completând un tablou al simțurilor în care mulți cititori s-ar regăsi, mai ales dintre cei a căror copilărie a fost legată de vreo uliță pe care trecuse cândva o ciurdă în drumul său spre grajdurile pline de ”mirosul laptelui perlat”. În ”Dor de noi” am găsit acea aplecare spre credință cu care poporul român se identifică din cele mai vechi timpuri și dialogul cu divinitatea care nu lipsește din palmaresul poeților cu adânci rădăcini strămoșești ”Veghează-ne Tu, Doamne, să nu dăm în noroi!” cere poetul dând dovadă asupra înțelegerii pericolului în care ne aruncă aceste timpuri de a pierde omenia, iubirea și vorba bună. De la natura umană la natură ca mediu în care omul își exprimă existența, poetul face un pas tot într-o tăcere albă, lăsând admirația dusă până la venerație să dezvăluie o succesiune a anotimpurilor într-o cromatică punctată de câte un element definitoriu, fie el palpabil: copac, măceș, frunze, zăpadă, fâneață, fie el implicit: vânt, zări și ape. ”Vânturi de toamnă risipesc uitarea”afirmă autorul făcând trecerea către alt element prezent în filosofia tăcerilor sale, timpul vinovat de toate dorurile poeziilor sale. Blândețea este principala trăsătură pe care o exprimă versurile lui Dorian Marcoci. Ea este prezentă în mângâieri, glasuri de prunci, zâmbetele copilăriei și clipele amintirilor țesute din chipul fericirii. Poți foarte bine face un portret al unui poet din sentimentele exprimate de versurile sale. Aș îndrăzni să creionez chiar eu un portret al poetului Dorian Marcoci, fără treama de a mă înșela, căci pe lângă blândețe, credință, respect față de cei plecați dintre noi și cele mai alese sentimente de prețuire față de minunile vieții, în versurile sale trăiește iubirea în forma ei cea mai curată, cea mai albă dacă vreți. ”Te voi iubi cu necuprinsul mării” promite poetul, iar versurile sale par să pornească a încrusta singure ”pe-o stâncă sprijinită-n valuri”această promisiune. ”Se strâng înfiorate gândurile mele” mărturisește autorul în poezia ”Pe strune o baladă” închinată celei care i-a dat viață, iar cercul iubirii se închide, completând acel univers în care trăiește tăcerea albită departe de tot ce ar putea să o afecteze și să-i strice armonia. Dacă doriți să pătrundeți în universul unei lirici pline de armonie, lumină și căldură, volumul ”Albind tăceri” este lectura potrivită. Dacă mai adaug și că autorul își prezintă destul de reținut ”miezul” creativ datorită faptului că profesia care l-a împlinit lumește este cea de medic, cred eu că am creionat destul de complet atât autorul cât și lirica sa. Îi mulțumesc lui Dorian Marcoci pentru încrederea de a-mi fi dăruit rodul tăcerilor sale albite. Mihaela Rașcu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate