Urmăresc cu strângere de inimă ceea ce aș numi, cu un titlu din cinematografie, Războiul stelelor, disputele prea îndelungate, asemeni tranziției României către democrație, schimburile de replici, mai mult sau mai puțin academice, din sânul comunității scriitoricești române. S-au conturat două tabere, ce își încrucișează spadele deasupra unui somn al rațiunii.
Cităm adesea sintagma „la început a fost cuvântul”, fără să ne pătrundem de adevărul că el, cuvântul, este izvorul tuturor lucrurilor, și, implicit, originea multor neînțelegeri între care nu există întotdeauna diferențe de fond sau, dacă ele există, îl mânuim ca pe o armă a cărei forță o ignorăm mai degrabă deliberat decât din inocență.
Fiind vorba despre cuvinte, entități abstracte cu care trebuie să operăm în procesul comunicării, simt nevoia să observ că, în ciuda faptului că ele sunt și instrumentele de lucru ale celor care scriu, pot deveni săgeți otrăvite, de a căror țintă nu se prea îngrijește nimeni. Războiul stelelor noastre scriitoricești stă din plin mărturie. Disputele stârnite de publicarea paginilor de jurnal semnate de Paul Goma au căpătat aspectul unor răfuieli mai vechi sau mai noi, care nu au prea multă legătură cu literatura.
Potrivit canoanelor teoretice, jurnalul este o specie literară, specie în circumferința căreia un autor are „permisiunea” să aștearnă pe hârtie ce crede el de cuviință. Nu ne este cunoscută la noi vreo lege care să stabilească marginile gândurilor autorului. Singura graniță este propria graniță, aflată la îndemâna celui ce scrie, dictată de conștiință și gust, și pentru care nici o editură, ziar sau publicație nu trebuie să își asume răspunderea. Pornind de la aceasta, Paul Goma are dreptul să scrie ce dorește, când dorește și cum dorește, abordând genul literar pe care îl consideră adecvat. Pe scurt, este vorba despre libertatea cuvântului sau a expresiei, drept garantat prin lege în toate formele de stat democratice. Să ne amintim, nu fără pietate, că în anul 1985 inginerul Gheorghe Ursu murea bătut în beciurile securității, pentru îndrăzneala de a fi scris, tot într-un jurnal, despre nemulțumirile sale la adresa regimului comunist. Timpurile de după revoluția din decembrie 1989 au consfințit, printre altele, și dorința arzătoare, a atâtor oameni ai scrisului, de a se exprima liber și neîngrădit. Perioada istorică neagră a literaturii de sertar - adică a literaturii interzise sau aducătoare de suferință și moarte – a încetat sau cel puțin așa am crezut mulți dintre noi. Iată că, la 16 ani după revoluție, spectrul unei noi literaturi de sertar își face apariția pe cât de insidios, pe atât de triumfător, prin hotărârea Comitetului Director al USR - la conducerea căruia se află ales și trecător cunoscutul critic literar și politician Nicolae Manolescu. Degetul acuzator a fost investit în ședința cu pricina să arate spre antisemitismul lui Paul Goma, având ca urmare nemijlocită demiterea din funcția de redactor-șef adjunct al revistei Viața Românească a poetului și scriitorului Liviu Ioan Stoiciu. Ce vreau să spun cu aceasta: că scrierilor lui Paul Goma, supuse deja unei cenzuri de presă, hiperbolizată acum și de acuzațiile aduse de USR, nu le ramâne altceva de făcut decât să își caute un sertar bine dosit în țara de adopție. Și poate nu numai ele? Întrebarea devine legitimă.
Nu sunt în măsură să dezbat afirmațiile lui Paul Goma referitoare la evreii din Basarabia, care, oricum, fără o confirmare istorico-științifică serioasă, alunecă în derizoriu, și nici nu intenționez să vorbesc aici despre valoarea literară a scrisului său. M-am străduit însă, să înțeleg cu ce anume s-a făcut vinovat Liviu Ioan Stoiciu publicând paginile de jurnal deja apărute. Este oare el vinovat de conținut? Este el vinovat că tonul și maniera lui Paul Goma de a scrie sunt uneori prea încrâncenate, acid justițiare, că nu se sfiește să citeze liste întregi de colegi într-ale scrisului, punându-i sub incidența unor acuzații foarte vehemente? Aproape toți suntem de acord că Paul Goma aruncă uneori, de la Paris, cu pietre, precum tot așa de bine știm că de multe ori are dreptate. Putem să fim de acord sau nu cu părerile lui Paul Goma, putem să îl credem sau nu pe Paul Goma. Dar ce îi putem reproșa lui Liviu Ioan Stoiciu, care este ferm convins că am câștigat libertatea de expresie pentru a o folosi, pentru a da publicității texte ce ilustrează infinita diversitate de păreri a lumii în care trăim? În numele legii „victimelor colaterale“ a trebuit el să înfrunte pumnul neiertător al unei organizații civice care înglobează o mare parte a stelelor scrisului românesc? Pentru ce a trebuit ca o altă galaxie de stele să se supună etichetei de legionari sau de oameni lipsiți de valoare? Să fi apărut nostalgia Consiliului Culturii și Educației Socialiste? Indiferent de motivele care l-au împins la fapte și la vorbe, Nicolae Manolescu, din scaunul puterii sale administrative, nu ar fi trebuit, mai degrabă, să-și păstorească turma în spiritul dialogului și al toleranței, evitând dezbinările de care, oricum, USR nu duce lipsă? Și dacă a provocat război neîmpăcat între supușii săi, nu a dovedit el oare că îi lipsesc calitățile reale de conducător aflat acolo, printre altele, și pentru a calma spiritele? Nicolae Manolescu și-a folosit investitura pentru a împinge toate stelele într-o bătălie mai degrabă personală decât menită să slujească adevărul și libertatea, ce nu se va încheia probabil prea curând, și care va lăsa din nou un gust amar celor care vor trebui să vindece stricăciunile și să însenineze firmamentul.
Ce s-a gândit Nicolae Manolescu în seara precedentă publicării comunicatului USR? Că va trece neobservată cenzura aplicată după vechile tipare, sacrificând redactorul căzut nevinovat în vârtejul unor răzbunări dorite tainice, dar atât de evidente? Greu de crezut. Orice i s-ar putea reproșa lui Paul Goma, un lucru însă nu i se poate contesta: calitatea de dizident cu „D” mare, ca să îl parafrazez pe acuzatorul lui de astăzi care, după mineriade, îl numea omul cu „O” mare pe președintele de atunci și de mai apoi, Ion Iliescu. Pentru a doua oară, Nicolae Manolescu încearcă să scape nația română de cel care a avut curajul să stea cu pieptul gol în fața sălbăticiei securității. Prima dată a fost când a ridicat două degete la excluderea din USR, în 1977, a unui Paul Goma făcut inofensiv prin întemnițare. Să fie acesta motivul ascuns cu grijă sub mantaua corectitudinii politice? De ce să fi făcut uz de puterea sa asupra revistei Viața Românească, pentru a-și exprima încă o dată dezacordul față de dizidența necurmată a lui Paul Goma? Și astăzi, acest bărbat curajos și neînduplecat este țintuit în soarta sa de dizident din care nu găsește ieșirea. Dat afară din USR, dat afară din România comunistă, el așteaptă de 16 ani să i se înapoieze drepturile ridicate prin abuz, recunoscându-i-se, în felul acesta, meritele inegalabile în lupta anticomunistă. Să îi fi fost interzis lui Nicolae Manolescu să facă gestul nobil și recuperator al repunerii în drepturi și al înapoierii carnetului de membru al USR, nedreptățitului luptător anticomunist, condamnat să rămână departe, atunci, ca și acum, de țara pe care a iubit-o? Sau ce invidie sau furie ar putea fi atât de mare încât să determine faptele președintelui Uniunii Scriitorilor din România, al cărui rost ar fi și acela de a-și apăra și sprijini „enoriașii”? Potop de întrebări la care răspunsurile se lasă așteptate. Ori poate va fi crezut Nicolae Manolescu că scriitorul de la Paris va renunța, în felul acesta, la luptă? Emil Cioran scria undeva: „Greșim când ni-l imaginăm pe exilat ca pe un personaj care abdică, se retrage și rămâne în umbră, resemnat cu nenorocirile lui, cu condiția de obiect netrebuincios.[...] Cel care a pierdut totul, păstrează, ca pe o ultimă salvare, speranța gloriei sau a scandalului literar. Consimte să renunțe la tot, în afară de numele lui.“
Să nu fi meditat la acest lucru președintele USR, înainte de a se pronunța public? Cum ar fi fost dacă Nicolae Manolescu ar fi restituit, într-o ședință publică și într-un spirit democratic veritabil, carnetul ridicat în vremuri de tristă amintire, ca pe o recunoaștere implicită a unei greșeli mai vechi, curmând astfel onorabil reproșurile ce i se aduc. Aici îl voi cita pe Eugen Simion, președintele Academiei Române, care, într-un articol publicat în Ziua, recomandă viitorului șef al Uniunii ca breasla să “nu devină o organizație politică sub masca unei asociații civice”.
Iată ce publica Gardianul în numărul din 6 decembrie:
La nici șase luni de la alegerea sa în funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu a decis să plece în Franța, ca șef al Delegației Permanente pe lângă UNESCO, de la Paris. "Nu am cum să părăsesc conducerea Uniunii Scriitorilor pentru că sunt un organ ales", ne-a declarat Nicolae Manolescu. "Nu știu deocamdată când voi pleca, cert este că nu voi părăsi Uniunea", a promis proaspătul diplomat.
S-ar părea că tributul plătit, nu se știe cui, de către Nicolae Manolescu pentru obținerea numirii la Paris, el însuși acuzat de antisemitism cu o vreme în urmă, a fost răscumpărarea vinei proprii prin punerea la zid a lui Paul Goma și pedepsirea redactorului „nedisciplinat“. Ciudată și dezonorantă strategie. Inacceptabilă toleranța celor care au acceptat jocul.
Toate acestea se întâmplă în anul în care Paul Goma a împlinit 70 de ani și când noi ar fi trebuit să îl sărbătorim, dacă nu ca pe un erou, ce incontestabil este, măcar ca pe vocea noastră a tuturor care a înțeles să vorbească atunci când noi stăteam pe margine în rezistența prin cultură. Mulțumim Paul Goma, să ne trăiești. La mulți ani !
Manolescu ne-a ajutat să deosebim încă o dată oportunismul de demnitate, onoare și curaj.
Să nu se fi gândit nimeni din Comitetul Director că există și cuvântul conciliere, sau chiar reconciliere, prin care oamenii civilizați își pot da mâna pentru a încheia dușmăniile răspândite pe tot felul de liste?
Pe o astfel de listă s-a aflat și Leonard Oprea, înfocatul apărător al deciziei profesorului universitar Nicolae Manolescu? Se pare că da. Scrisoarea sa deschisă, către profesorul Nicolae Manolescu, începe cu urări pioase de pace, liniște și bucurii senine în numele lui Dumnezeu, după care continuă într-o manieră festivistă înfăptuirea epistolei, menită să adâncească dezbinarea și să împiedice pacea care ar duce la încheierea războiului stelelor.
Am citit într-o mărturisire a lui Leonard Oprea că, fiind deranjat de la rugăciune într-o biserică vestită din Occident, s-ar fi întrebat de ce Dumnezeu l-a părăsit, Eli, Eli, lama sabachthani ? Se întreabă el astăzi, oare, dacă Dumnezeu l-a lăsat ori l-a îndemnat să își abandoneze confratele de dizidență, Paul Goma, și pe colegul de breaslă, Liviu Ioan Stoiciu, în graba sa de a arunca anatema asupra mediocrității luând partea puternicului zilei? Este drept, în scrisoarea sa deschisă nu pomenește nici un nume. Incriminarea nu poate avea loc, dar „iacobinismul de mahala“ pare a fi un concept atotcuprinzător, în care încap toți cei care nu îi împărtășesc opiniile. Indirect, ca la biliard, se rostogolesc în această categorie și cei doi nepomeniți, dar nu despre mediocritate și valoare s-a vorbit în ședința USR, ci despre antisemitism și cenzură.
„Sihastrul de la Boston”, cum se autointitulează Leonard Oprea, și-a întrerupt meditațiile întru Iisus Christos și a părăsit capela rugăciunii pentru a se împietri sub blestemul vântului de primăvară pomenit de Nicolae Filimon, devenind statuie sub ochii celui pe care îl apără, câștigând dragostea lui târzie, și cine știe... câte alte daruri.
Crede Leonard Oprea în cuvântul rugăciunii pe care o citează adesea, și pe care pretinde că și-a pus-o undeva la baza existenței proprii? Cuvîntul exprimă adevăr înfăptuit sau murmură el numai ritualuri pustii de conținut?
Și ne iartă nouă greșalele noastre
Precum și noi iertăm greșiților noștri.
Și nu ne duce pre noi în ispită…
Pentru a evita confuziile, aș vrea să subliniez încă o dată, la final, că nu diferențele de opinii trebuie să ne preocupe, existente și permise, uneori chiar legi ale progresului, ci pedepsele aplicate administrativ care, oricare ar fi ele, se înscriu sub semnul cenzurii atât de blestemate înainte de revoluție. Rămâne, fără îndoială, să medităm asupra întrebării dacă ne aflăm în pragul unei învieri din propria cenușă, sau ea există ca o constantă a spiritului încă nevindecat de practicile care ne-au marcat, un fel de cronicizare; de latență resuscitată periodic, actualizându-se sub îmbrăcămintea altor cuvinte.


Apărut în Revista Atheneum