agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-10 | |
Cenaclul Agonia.ro continuă pe scena poeziei și criticii literare sâmbătă 16 iunie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu lectură de poezie bună și o nouă prezentare de carte. Autorii acestei ediții sunt Petre Fluerașu și Adrian Firică, Adrian prezentându-ne și volumul său de poezie, Autoportrete. Moderatorul acestei ediții va fi Felix Nicolau, cel care semnează prefața volumului.
Petre - student în anul I la "Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC)" din cadrul Universității București ; membru al cenaclurilor literare Europeea, Amurg Sentimental, Cenaclul de seară, Euridice, membru al “Societății Române de Haiku”, director revista “Arcada”. În 2006 și 2007, a obținut numeroase premii literare; a publicat în “Monitorul expres”, “Covorbiri literare”, “Jurnalul național” și multe alte reviste și portaluri virtuale. Antologat în: "Primele viziuni II" - editura Grinta, 2006 - cu haiku; "Songs of Honour" - editura Noble House, 2006 - cu poezie în engleză ; "Recurs la sinceritate" - editura Fundației Culturale Cancicov, 2006 - cu poezie; "Vara visurilor mele" - editura Amurg Sentimental, 2007 - cu eseistică; "Întotdeauna cu noi" - editura Amurg Sentimental, 2007 - cu proză și eseistică Autor al volumelor: "Despre Om și Tao" - eseistică - editura Echinox, 2006; "Insomnii" - poezie - editura Amurg Sentimental, 2006 --- Adrian – a absolvit Facultatea de filosofie; professor, consilier cultural, eseist. Antologat în „Poezie.ro” (Ed. MLR, 2005) și „Proză.ro” (Ed. Paralela 45, 2006). Scrie Integrarea euroatlantică – ruleta NATO, ed. Ziua, 2000; coautor al lucrărilor Guvernul și imaginea sa publică (2000) și Raportul dezvoltării umane în România (1995), la Ed. Monitorul Oficial. A scris numeroase articole în Tribuna învățământului, Arena politicii, Dilema, Adevărul, Manifestul Român, Vocea Rromilor, Conexiuni. A fost redactor, în primul an al apariției, al emisiunii IT&C a postului Prima Tv. Se declară (și este) liber cugetător. *** Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit! *** Petre Fluerașu Adio fetiță și n-am cuvinte pământul de sub tălpile ei plânge după zmeul pierdut printre nori azur într-un degradeu apăsat tușul orizontului scuipă valurile grele ale iernii zidul monumental absoarbe sufletele florilor, ura se reîncarnează în rouă metamorfoze, toată lumea se transformă în eu privind prin oglinda piramidală a sinelui Keops zâmbește hipnotizat pentru că nu suntem decât niște bieți nebuni barca a spulberat luntrea plină cu monede mucegăite cerberii se gudură, atom cu atom cometele ciopârțesc soarele pentru a îl recrea într-o erupție Pygmalion se împletește cu Galateea alteritatea unei noi galaxii închidem ochii încercând să adormim undeva, departe, acolo, la capătul pământului florile încă nu știu că trebuie să moară speranța este unicul lor sfânt nu avem nevoie de dansatori cosmici cu membre inefabile eu transpun în esență legenda și după atâtea mărgele șlefuite de spirit astăzi, nu mai am cuvinte... carnagiu marin soarele răsare încă o dată din găleata mea pregătește te rog ceașca de ceai e nevoie de o linguriță de zahăr dizolvat în iluzii doar așa înaintea ultimului sărut, vom avea parte de un asfințit roșu * hai, să privim valurile împreună pescărușii râd fără să se gândească la remușcări istoriile sunt tardive nu trebuie să renegăm sângele amestecat în rușine doar din suferință se naște revoluția mergând înainte trebuie să uităm cine am fost fără poze! destinație întunericul * urme pe nisip pentagrame înconjurate de virgine care știu să plângă artificiile vin spre noi florile izbucnesc din flori rotindu-se amenințător ecou materializat în frică urlăm făcând planuri, să păstrăm momentele pentru o vreme cu mai puține cearcăne dormi iubita mea apocalipsa asta nu are nicio legătură cu tine * am rămas împietriți în fața zidurilor noul mileniu construiește stâlpi electricitatea aleargă prin devastare călcăm pe cenușă oasele ne amintesc povestea vechilor greci sărim peste morminte petele albastre latră în noaptea marină monstrul scoate capul din unde scuipând înspre cameră Înțelegerea asfaltului la CERN cercurile sunt tot mai mici, pe măsură ce avatarele se preling pe lângă teorii construim mașini complicate, ego-uri din ce în ce mai mari avem nevoie de un munte de electronică pentru a mirosi o floare legenda robotică este împânzită de reguli moartea naște doar vidul fugim de oglindă, zâmbim spre bulgării de gheață astrologia respectă doar principiul nemuritorilor fără nicio legătură teoria scrijelită pe nisip urlă vântul încearcă să se desprindă de valuri ploaia alunecă adulmecând praful... mi-e frică de tine nu mai îmi spune nimic iubirea mea nu poate fi măsurată în cuante, de fapt iubirea nu poate fi explicată prin univers pioni vor reveni scrâșnind la starea inițială oricât de mari vor fi domurile voastre nu veți reuși să imitați vulturii legăturile se vor rupe la un moment dat și totul va fi invadat de gaz așa cum dimineața, între ideologii ceața strălucește ademenitor mi-e frică de tine oglindă cioburile tale sunt împrăștiate pe un asfalt periculos privesc imaginea mea amestecându-se cu turnurile înalte totul mă duce cu gândul la Auschwitz, doar că astăzi ardem ioni grei în loc de oameni... Porumbei, copii și mofturi merg pe stradă dând din cap urmez exemplul porumbeilor oamenii mă ignoră captivi în universuri paralele, mai albastre, mai triste cafeaua are alt gust pentru fiecare totul ține de karmă sau de numărul pi cubulețele de zahăr nu au fost inventate de filosofi fiecare adaugă vid lipsim din propria viață gloanțele nasc pietre funerare un orologiu adâncit în unghiurile istoriei mă joc cu bucățelele de pâine filosofia desconstrucției fără nicio legătură cu hamlet capetele de mort nu mai sunt la modă părul maschează prejudecățile salvând oglinda geamurile nu se sparg decât în cazuri de urgență fără abuzuri asfaltul se termină mi-e frică să merg mai departe pământul vostru s-a aplatizat de mult copiii se joacă nepăsători viața este până la urmă un simplu moft Rigor mortis încremenim tăcut purificând pentru ultima oară aerul cerul se prăvălește spumegând deasupra noastră pescărușii ne cheamă trimițându-ne sânge din înalt o ultimă infuzie cu nemărginire să pășim spre marginea abruptului, să întindem mâna iubirea ne curge prin vene iar noi încercăm să strângem în pumn soarele căușul presărat cu stropi frigul ne mistuie încet îndoiala cearcănele aspre se topesc în fața primului vânt ne smulgem din bezna inundată primul pas pe nisipul arzător este cel mai greu apoi învățăm tenacitatea cămilelor dacă intri în ritm poți ajunge să uiți de reguli filosofiile se regrupează în hrube motivul peșterii bântuie personalitățile coerente nu avem de ce să fugim este îndeajuns să închidem căldura, să deschidem ferestrele atunci morții se vor topi încet, păstrându-și frumusețea vom săruta carnea străvezie căutând cu disperare o mângâiere dragoste nu poți opri torentul pietrele se adună îmbrăcând podeaua în mătase amestecăm salivă și păr un fruct negru, mustind de dorință cu mâinile împreunate, bolborosim mantre când ar trebui să învățăm pur și simplu să așteptăm, până la urmă, chiar și oasele se înmoaie... Nanoiubire agenții toarnă temelii din bacterii se naște o nouă generație, mai liberă suntem singuri în univers pentru că avem oglinzi să nu rămânem mici izbucnirea noastră violentă polarizează zahăr roim emergent sufocăm iepuri * procesele au scăpat de sub control nu te mai juca asfințitul e verde mâinile ni s-au pierdut printre cuburi construim sisteme uitând să scuipăm înainte pentru noroc * brațele mele se joacă cu inima ta pot să-ți tai alimentarea, sau pot să-ți coafez cerculețele fac orice pentru a te face să înțelegi sufletul fierului se transformă în praf iar eu te voi săruta acum invers * am ajuns cactușii strălucesc scuipând spini nimeni nu vrea să se joace cu noi și totuși trebuie să zâmbim prada fuge, întotdeauna spre ușile glisante vă baricadați degeaba oțelul nu poate rezista tenacității voi dansa în mijlocul furtunilor, voi săruta pământul până la urmă cineva trebuie să iasă... atunci va mai fi loc pentru încă o particulă, de iubire bombe te dăruiești fără să ții cont de consecințe zidurile orașului nu pot împiedica izbucnirea iubirii vioara de cleștar suspină dansăm înveșmântați în mantre podeaua veche mustește încercând să camufleze exploziile e trist pentru că întotdeauna în final cineva trebuie să moară * artificii multe artificii dansul nu trebuie să se oprească niciodată e timp pentru un zâmbet merităm măcar atât privește cerul e roșu norii ne așteaptă câmpul și-a construit aluatul întunecat nu mai sunt clipe îndeajuns regretele se vor topi vibrând întinde mâna și porțile se vor deschide în fața noastră nu mai există decât cutremurele urșii urlă înghesuiți în containere pretutindeni moarte și totuși soarele va răsări și mâine mai mult ca sigur * rugăciunile se sparg în vălătuci de fum pâine și sare inima otrăvită nu mai are nevoie de platitudini universul este al nostru alergăm împreună spre o altă realitate numai cei slabi se uită în munte hai scutură-te de apă și vino alături de mine împreună vom încerca să schimbăm lumea sau o vom arunca pur și simplu în aer râzând Þânțarul nemuritor sângele celor mulți ne poate garanta imortalitatea construim statui, silabisind mantre undeva acolo, în colțurile universului pe care l-am plăsmuit efigiile ne așteaptă fără să clipească îți privești reflexia și nu te mai recunoști cântăm ode pentru a învia zeii când de fapt zeii nu vor decât să fie lăsați să moară * te-am atins cu un ac ascuțit înainte de înlănțuire îmi înroșesc buzele în foc rămân urme întotdeauna și astfel pădurea ne poate recunoaște să topim măștile, să ne amestecăm inimile poate că dintr-o mulțime de nuduri va izbucni viața ploaia spală clopotele strângând mizeria la picioarele noastre trebuie să fim atenți este nevoie de un singur pas greșit pentru a te îneca în lacrimi * haide cu mine să trecem prin curentul de munte pe urmele urșilor copacii se împletesc schingiuiți ultima destinație iubirea interiorul unui inel încetinim timpul matrix reloaded sau cum pământul se ferește de gloanțe te provoc, aruncă-te în ochii mei * țânțarul plutește obsedant căutând lumina cu toții avem nevoie de iluzii încercăm să evadăm și nu facem decât să ne strivim pe geamul de os johnny bravo, keep walking Ora blestemelor de plastic contratimp nici măcar spiritele nu mai au secunde de odihnnă ectoplasma trebuie întreținută, viitorul aparține măștilor de castraveți moda sacrificiilor transcende moartea nu ne permitem să suferim, nu avem timp de ifose înainte, amăgindu-ne cu poze strălucitoare buzele strălucesc doar la televizor roșu aprins, culoarea asfințitului Helios nu mai oferă randament am împărțit sufletul în porțiuni mici, ambalate în cartoane roz avem și funde sărbătoare perpetuă brandul iisus a fost cumpărat de coca cola, demult, camioane roșii, exact 0% zahăr nimeni nu se simte atacat nici nu avem de ce să o facem dragostea trece foarte bine prin sânge the big mac, why change perfection? să acceptăm evidențele, viața merită trăită poftim un biscuite și taci acum ai ceva de făcut, până la o nouă apocalipsă florile pot să rănească și nu neapărat în nord caută spinii înfige-ți palmele adânc, până la os nu vei înțelege ce înseamnă durerea, dar vei putea măcar să arăți câteva lacrimi câteva suspine reușeșesc în orice caz să mai salveze ceva haide, să bem un pahar împreună fără alcool, doar suc poate că astfel lumea care se va naște din noi va uita să ucidă ajunge, oprește-te blestemele tale nu pot să-mi facă nimic trăim într-un univers de plastic, am murit încă o dată în visul meu, încercând să te apuc de mână... Rune pentru o lume aflată la sfârșit pietrele nu mai au răspunsuri dansăm degeaba în cercuri ritmul nu ne mai ajută decât să adormim mantre șoptite pentru dumnezeul somnului pretutindeni porcii, așteaptă să-și mănânce stăpânii și nu cred că ai vrea să fii aici când inevitabilul se va întâmpla... ta ta * drumul zace în fața noastră pe ecranele de plastic am devenit supereroi spre alfa omega se simte neglijat și pe bună dreptate eșecul nu mai e la modă ne sufocăm în reușitele noastre la început, tu erai o fată și eu eram un băiat, culmea, nu...? * după o călătorie lungă caii apusului poposesc în spatele orizontului te văd în fața mea, goală între mâinile tale soarele îmi zâmbește cu buze roșii, imagini cărnoase nașterea unui nou măr moarte! înainte! curaj, curaj, pentru caii noștri măcar ei merită o soartă mai bună decât noi hai, zâmbește, dacă te încurajează cu ceva în clipa când toți se pregătesc să moară, să știi că mie nu îmi pasă de ei, și să știi că te iubesc... mă bucur că și tu simți la fel... fără lacrimi te rog nu are nicio importanță ar fi trebuit să înțelegem că lumea noastră se va termina chiar când am învățat și noi să râdem *** Adrian Firică n-am timp de prostii am mâinile ocupate cu litere scriu la patru mâini: unu doi trei... zece; zece nouă opt șapte șase plus cinci face cât unsprezece teorii acum: jumătate din degetul mare e precum știi capturat înaintea degetului mic restul e pură întâmplare când te uiți spre mine de câteva ori mă vezi cel mai bine iar eu te văd numai pe tine între Danemarca și zile granița e riguros definită: poimâine e o sală de așteptare acustica e deosebită când eram mic socoteam să sunt acum am alte acțiuni din praf și pulbere ... cu prințesa pribeagă l-am cunoscut cu ani în urmă pescuind jocuri rotunde le așeza printre secunde nu-nțelegea avea îns-atâta răbdare acum dacă vrei îl vezi răspunde aplecat din memorie hainele lui par ziduri o muzică se aude-n surdină pentru prințesă pribeagă are să tot vină-n cele din urmă ea ... din Gaza cum mi-ești orbitu-m-a Gaza vestești parte-altă surd greu prin eu văd lumină-ncă mască prin da înc-un da imposibil există opozabilă 'n supus demon prea curânde-armonii emise de-arphee-n parte-altă ... Doamne oamenii aceștia ți-au greșit cartea de la al doilea cuvânt Tu te odihneai pe când au început ei transcrierea întâi au fost două femei care nu erau singure una era albă ca lumina iar cealaltă a fost să fie umbră a ei ele au privit roată prin Eden iar privirile lor au rămas fără rod atunci femeia a privit în umbra ei și a crescut un pom și umbra a avut un gând pe care nu l-a spus așa s-a făcut primul păcat voind să-l alunge femeia și-a-nsoțit bărbatul iar umbra ei nu s-a mai despărțit de ea ziua o urmărea iar noaptea se culca cu ea ... Doamne iar Tu ai mai spus cum pe deasupra-ne plutește ticălos înger așteaptă-n căință vreau Eu fiindcă te-nalță-n gând s-așezi moarte-n cerul răsărit tu omule ființă de pământ în zborul peste mare-n veșnic plec nu iau mister abil și ca el mai presus din mai nimic numai tăcerea să o știi nici să speri lacrima 'ți vreau tot aici eu ... Doamne câte douăsprezece condacuri și icosuri țineam unu la mână doi de mână... spuneam stând în pământuri de șapte ori șapte ceruri sau cam așa ceva abia în ceasul al treisprezecelea am luat pe Avraam de braț el nu mă vedea simțea numai nisipul gurii sale și l-am scos pe fratele meu din țara sa ... ... 'n darea de seamă despre cină lemn și cenușă cineva strigă femeia cina fosta-nainte prea scump era lemnul pontius spălă fundul vasului aruncă cenușa peștii stuful pilatius tremura pilate pilatius pontius sunt barabbas urc treptele din antoninia cap de nucă de cocos de câte ori să spun abia al cincilea procuror fiind tu ai să mori pe apa lucerna vera ikon strigă-ți femeia... ... în fază de mulaj să începi cu o afirmație zice-se: așa e viața! primești lovitura de dragoste la prima vedere și locul din față la coadă cunoască-mă adăpații zilelor noastre numai în sensul mersului acelor de ceasornic ei adaptații cacioririi capitolelor și sensului sentimentelor când eu voiesc să meargă toate automobilele numai cu spatele numai în spatele meu cu zgomotele cu tobele și gazele lor de eșapament numai de o parte să meargă o apă în spațiul meu vital să vii numai tu cu loviturile tale de dragoste la prima vedere o dată și încă o dată... așa fel să fie să mergă moara fericirii fie ea și stricată Doamne ferește să spui NU! să începi să miroși a veșnicie trăgând mâța de coadă lasă moara să toace fericire în fel și chip să facă fericiri să ne-o rupă-n fericire și fără materie primă găsim oriunde loc verdeață dulceață și spiritul bun o să izbutim să facem și comerț ilicit cu arme profitabil între noi dar nu mă mai apela o vreme ca să nu ne confunde teroriștii cu acadelele făcute din zahăr ars o să le dau bani de-un ciorap și de câte un Ford Capucino le dau și fondul ăsta de ten să nu-i mai aud și să nu-i mai văd mă fac de bunăvoie singur la buzunare fac zidul morții prin bucătărie legat la ochi cu ștergar văd că fiecare dimineață e bună te văd și pe tine cu-ncrengăturile tale de dragoste cât o împărăție fracțiile matinale ale bunei înțelegeri după micul dejun fracturat așa cum s-a văzut în filmul de aseară urmează o cavalcadă pe pereți ajungând pe ei prin efracție ... vine poliția călare și unul stigă STAI! altul ia o poziție de tragere al treilea nu spune nimic având probleme pe scară-l compătimesc după o scală frumos gradată cu broderii verbale naturale unele sunt făcute de tine te las să le oferi cu darea ta de mână lustruind pereții ne ținem diminețile la-ndemână poate am șters tot urâtul mâncând biletele astea de teatru am mai terminat o indecizie ... cu lucruri obișnuite sigur ai spus: așteaptă-mă și pe mine! sigur s-a făcut un fel de noapte un fel de vânt alb un fel de așteptare o dimineață indescriptibilă o tăcere o așteptare un citat despre puterea ta de a urî poemele de dragoste constatarea că săptămâna are zile o tautologie drept sărbătoare iar asta atunci tocmai atunci când priveai havuzul vechi înverzit cu balaurii rămași fără dinți desigur am văzut și eu că a înconjurat havuzul de câteva ori apoi s-a înălțat pe deasupra copacilor fără să ne vadă dar am crezut că e ceva obișnuit fiindcă plutea ținând mâinile la spate acum nici nu mai pot pronunța primul tău nume fără să simt vinovăția tulbure al doilea nume e trist ca umbrele iar eu nu mai știu să înnumăr propriul meu nume --- foto: "selfportrait" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate