„Diavol cu șal mătăsos” (Editura Fundația Culturală Antares, Galați, 2007) începe cu o „artă a convertirii”, Gelu Bogdan Marin imaginând un eros în așteptare, tensiunea creându-se la nivel semantic între „ațipire” / „toarcere” și ieșirea spectaculoasă după pradă, părăsirea crisalidei, evadarea în exterior. Poemele sunt concentrate, cu o tăietură scurtă a versurilor, iar figurile de stil, puține și sobre (de obicei, epitete fizice, al căror rol estetic este dinadins scăzut) apar într-un monolog adresat, posibilul partener colocvial fiind iubita sau, de cele mai multe ori, un alter-ego. „Convertirea” presupune înțelegerea propriului statut ontic, depășirea carnalității și transcendența, motivul ispitei, al poruncilor neascultate, al nesupunerii și al posibilului pact cu diavolul, alternând, în simetria textelor, cu cel al catharsisului prin cuvânt.
Universul personal al poetului stă sub semnul aglutinării regnurilor, al nediferențierii animate / inanimate; transferul de la o specie la alta se face metaforic, termenii potențându-și încărcătura semantică: „iată / am ajuns la capăt // alerg ca un cerb / împușcat pe jumătate // rana zilei de mîine / se coace încet // fluturii mor de cu seară / altfel / visele lor s-ar umple de molii // viata e ruptă pe la colțuri / doar o frunză presată / între coapsele tale” („viața aceasta ruptă pe la colțuri...”). Atitudinea meditativă este egocentrică, stabilirea unei locuințe (carnale, mundane) a sinelui incluzând, totodată, și refuzul ipostazei lumești, convenționale: viziunea decorporalizarii este în consonanță cu adversitatea față de patimile și metamorfozele trupului: „absolut emoționant / ridicîndu-mă ușor / deasupra realității / am constatat cum că / exact în acest moment / carnea de pe mine se / duce la tîrg” („absolut emoționant...”).
Curgerea textului este văzută nu ca devenire, ci ca o trecere, ca o epuizare a resurselor, într-un context caracterizat de monotonia singurătății, de aberanta ei capacitate de a mutila percepțiile: „fără să ne fi cunoscut / vreodată / trecem unii pe lângă ceilalți / convoaie de mutilați / mărșăluind către locul / unde / idioți de geniu / scriu poezia / ca și cum ar curge o apă” („agonice... și nu numai”). „Teologia rataților” își creează propriul câmp lexical, în care motive vechi – pulberea, oglinda, umbra, cenușa - nu mai trimit la reprezentări ale unui univers moral-creștin cu omul „supt vremi”, dar încercând, titanic, să iasă de acolo, echivalându-se orgolios cu divinitatea, ci la un hedonism cuminte (în manieră horațian-epicureică): „asemenea unor umori omenești / ne amestecăm visele / chiar dacă sîntem pulberea ce trece / prin adîncul oglinzii // decalibrată de prea multă tristețe / umbra ce-mi urmează / rămîne locul unde se depune cenușa / lemnului ars pe îndelete / ca o oboseală // altfel spus / cu teamă mi se zbat gîndurile / atunci când constat că / singura realitate a vieții este plăcerea” („singura realitate”).
Teologia rataților reface epicul biblic din perspectiva unui eu sensibil la distanța pe care civilizațiile succesive, timpul și decăderea morală o așază între arhetipurile universale și fiecare individ în parte. Desacralizarea lumii, ruperea relației cu divinitatea, renunțarea la miturile străvechi, preferința pentru neant sunt doar câteva dintre motivele care declanșează „transformarea într-un animal” al celui conceput de fapt să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul modern, în ipostază de Adam, repetă păcatul protopărinților, construindu-și o existență bazată pe minciună, vină și sperjur: „în mod ciudat / conspirația dintre carne și os / mă transformă într-un animal / cu visele în putrefacție // încărcat de tot felul de ecouri / un strigăt venit de mult prea departe / mestecat în gura ta / ucide memoria celor neîntîmplate // când cea mai frumoasă înfrîngere / devine o iederă veninoasă / minciuna capătă mirosul pielii tale nelepădate / ce împrăștie vraja relativ / și destul de trist” („spre ziuă...”). Reminiscențe ale sacrului împiedică afundarea definitivă în lașitate: refuzul transcendenței nu poate merge până la capăt, pentru că puțini „ratați” reușesc să fie nepăsători în ceasul morții: „și iată / vine o vreme cînd / fără a te putea împotrivi / fugi de viermele ce / vine mîncînd pămîntul cînd / simți cum te cuprinde o / lene adîncă locuind într-un / cartier marginaș cu farmec / pervers unde lașitățile / țin loc de sărbătoare / și nu poți fi / ticălos pînă la capăt” („diviziunea haotică a vieții...”).
Decantarea informațiilor culese de organele de simț, sistemele de semnalizare a stărilor psihice, transformarea stărilor de agregare ale materiei, schimbarea / travestirea emoțiilor transformă discursul într-unul reflexiv: autobiografia se compune nu din relația cu lumea fenomenală, ci din confruntarea a două planuri metafizice diferite: cel absolut, la care întrebările existențiale ajung, fără a primi răspuns, și o copie / reflectare interioară a acestuia, obținută prin răsturnare / mistificare: „încerc să cad la învoială / cu nopțile care îmi fură / somnul cu decantarea de sunete / a unui clopot // ruga mea strivită de vîntul de / iarnă un țipăt ca o sudoare / rece același desen / pe toate ferestrele / cu o lumină încă nedeslușită. // mineralizarea unei flăcări / în obsedantul miros de / femeie diavol sau / moartea bici / nevăzut precum sunetul / prin crăpăturile tăcerilor” („allegro, ma non tropo...”). Puțin atent la obiecte, poetul nu-și populează spațiul textual decât cu umbre, lumini, răsfrângeri moral-filosofice și psihologice, încercând o „dezgolire de sentimente”: „dezgolirea de sentimente / îmi dă tîrcoale ca un / diavol cu un șal mătăsos pe umeri / umezeala din jur hrănește / iarba ca un pansament / ce acoperă totul” („diavolul cu șal mătăsos”).
Poemele transmit „ecoul unei disperări”, copia, nu sentimentul în stare genuină: „ascuns sub haine mincinoase / exilat dincolo de perdeaua de ploi / îmi usuc morții cu palme goale / în jurul unei lumînări // un spasm nocturn / se revarsă peste somnul meu / în aerul rarefiat al visului / mă zbat între zeu și fiară // voi trăi cît o pasăre / între două migrații / între un strigăt și ecoul lui / o moarte firavă / mi se strecoară pe sub ușă / ca și cum ar fi știrea zilei” („ecoul unei disperări”). Trucate, învălmășite, fragmentate și exprimate adeseori eufemistic, stările sunt ale unui eu liric ce încearcă să se separe de partea lui empirică, pentru a-și găsi echilibrul și liniștea de după învingerea unui puzzle de cuvinte: „cu pielea jupuită / de miile de trucuri ale morții / te îngrop în pieptul meu / ca pe un cristal / cu față nevăzută // carnea roșie te acoperă / precum un puzzle de cuvinte / izbucnind din abisul unui vis / aflat pe urmele noastre” („nimic interesant, totul de-a valma...”).
La decodarea mesajului poetic, cititorul are impresia ca autorul textelor se ferește să spună deschis ceea ce-l frământă, că se învârte în cerc, încercând să găsească termenii care să exprime adevărul. Din dorința de a clarifica / de a se clarifica, se rătăceste în hățișuri metafizice, și se trezește nu în luminișuri, ci pe partea întunecată a cuvintelor: „călăul îmi atârnă pielea în cârlige / ca și cum aș fi o copie a celor / din stradă / un frig se aruncă asupra mea / precum o cârpă murdară / în timp ce / mă scurg prin vârful degetelor / aici unde plutesc păsări de noapte / cu picioarele moi / de atîta întuneric” („vinovat ca un regret nocturn...”). Abundența punctelor de suspensie comunică și ea această senzație de neterminat, de enunț cenzurat de un hiperlucid care nu se poate lăsa în voia cuvintelor, ci, dimpotrivă, înainte de a le elibera, se vede nevoit să le congeleze. Să le treacă prin filtrul rațiunii, pentru ca nu cumva ele, autonome și răuvoitoare, să spună mai mult decât este necesar: „nu rîd nu plîng / în jurul meu aceeași spaimă / îți torn pe față o zgură / rîncedă să îmi ucid gîndul / următor acum cînd umblu cu / toate rănile deschise până la / pedeapsa finală ca un fel de / coliziune tragică cu carnea ta” („coliziunea”).
Pactul cu diavolul presupune renunțarea la certitudini pentru o iluzie frumoasă, scump plătită apoi: câștigul imediat este trăirea ficțională a unei iubiri sălbatice, malefice, pătimașe, dar prețul acestei arderi este întotdeauna enorm: prizonieratul lipsit de onoare în ținutul gelatinos al „nopții polare”: „pe orizontala unui cer / istovit de liniște / mușuroaie de cîrtiță / mustesc de lapte sub / fulgere nesupravegheate / eu / întind mîinile ca și cum / aș vrea să încep să merg / să reiau totul de la început / peste acest ținut gelatinos / acoperit de ger ca o / noapte polară / cînd / peste toate se cască / o fantă de lumină precum / rînjetul unei feline / gata să muște din gîtul meu / anchilozat” („noapte polară...”)