Continuăm periplul analitic prin lumea artei și culturii, oprindu-ne la anul 1603. În acest an a murit regina Angliei Elisabetei I și Mehmed al III-lea, sultanul Imperiului Otoman. Vom relata despre Europa, în pragul dintre epoca medievală și cea modernă, dintre Renaștere și Iluminism. Vom povesti despre artiști și protectorii lor, despre prinți, regine și împărați, în această epocă, în care arhitecții, pictorii și muzicienii își slujesc stăpânii. Însă în acest an 1603 o parte dintre aceștia vor să caute altceva. Ei se gândesc mai puțin la prinți, și mai mult la publicul larg.

● În anul 1603 două mari națiuni își schimbă conducătorul: în Japonia începe epoca shogunatului Tokugawa, iar la Londra Iacob I Stuart, vărul Elisabetei I, devine regele Angliei. Se continuă ca arta acestor culturi să fie dominată de putere și autoritate, artiștii neavând nicio influență. Monteverdi și Caravaggio lucrează pentru oricine îi plătește sau, în mod frecvent, pentru cine nu îi plătește. Dar există totuși și artiști care găsesc soluții alternative: în Spania, Miguel Cervantes popularizează romanul, la Londra William Shakespeare se bucură atât de sprijinul protectorilor, cât și al publicului. El are nevoie de aceasta, fiindcă nu a fost niciodată în relații bune cu regina Elisabeta I. În 1603, Shakespeare are 39 de ani. E un dramaturg prolific și cu succes. „Hamlet“ i s-a jucat și tocmai a scris „Totul e bine când se termină cu bine“. În 1603, protectorul lui este lordul Hunsdon, al cărui tată deținea funcția de lord șambelan. Shakespeare a scris pentru trupa acestuia și a jucat în ea din 1595, 1603 fiind anul ultimei sale apariții datate pe scenă, în „Sejanus“, scrisă de rivalul său, Ben Jonson.
În ultimii patru ani, trupa Lordului Șambelan a jucat la unul din cele trei teatre principale din Londra, The Globe, la care Shakespeare este coproprietar. Trupa Lordului Șambelan joacă în mod regulat și la Curte, dar n-a reușit să ajungă la o relație strânsă cu regina. Aceasta nu-l favorizează deloc pe Shakespeare, iar noul monarh care i-a urmat este criticat de Shakespeare, în piesa „Măsură pentru măsură“, că nu-i place să-și arate prezența supușilor, drama fiind menită să-i trezească interesul noului rege asupra atitudinii sale.
Ca monarh, Iacob vrea să-și transforme Curtea într-un templu al artelor. La doar zece zile de la sosirea lui la Londra, emite decretul prin care compania lui Shakespeare devine trupa regelui. Pentru prima dată, compania se bucură de patronajul regal.
În 1603, Londra e devastată de ciumă. Atât regele, cât și actorii rămân departe de oraș. Însă anul următor, într-un teatru precum acesta, ei joacă mai multe spectacole pentru rege, inclusiv „Măsură pentru măsură“. Protectoratul lui Iacob e deosebit de important, mai ales că-i dă lui Shakespeare de două ori mai mulți bani ca Elisabeta. Dar banii nu-l transformă pe Shakespeare în lingușitor. El știe că publicul vine să-i vadă piesele indiferent de ce crede regele. Așa că a scris apăsătoarea „Măsură pentru măsură“, o dramă fără soluție. Această perioadă este foarte prolifică: favorurile regelui și ale publicului îi permit să aleagă subiecte îndrăznețe, ele fiind la limita dintre flatare și satrizare. Indiferent dacă Vincentio are ceva din Iacob în el sau nu, e un personaj necugetat, ale cărui acțiuni duc aproape la dezastru, și nici măcar la final nu suntem siguri că rămâne cu eroina din piesă: „Preascumpă Isabella, știu lucruri ce soarta îți pot schimba. De vrei să mă asculți, ce e al meu e al tău și ce e al tău, al meu. Așa că du-ne la palatul nostru și îți vom arăta adevărul ascuns, ce-ntreg îl vei afla.“ Acestea sunt ultimele replici ale piesei „Măsură pentru măsură“, iar răspunsul Isabellei rămâne neștiut.
În 1603, e clar că echilibrul creator se modifică. Patronajul nobililor rămâne important, dar nu mai este esențial. Teatrul lui Shakespeare depinde mai mult de publicul plătitor decât de favorurile regelui, iar în 1603 regele pare să fi făcut mai mult pentru dramaturg decât invers.

● Elisabeta I nu e singurul monarh care moare în anul 1603. În decembrie, același an, sultanul Mehmed III, în vârstă de 37 de ani, moare la Istanbul, capitala Imperiului Otoman. Cu opt ani înainte, când a devenit sultan, Mehmed a urmat tradiția fratricidului ritualic. Pentru a se feri de eventualii rivali, a dispus ca toți cei 19 frați ai lui să fie strangulați. Urmașul lui, Ahmed I, renunță la acest obicei, închizându-și frații pe toată durata domniei sale. Ahmed dispune și construirea unei noi și mărețe moschei. Yeni Camii a fost ridicată în cinstea mamei predecesorului său. În următorii 50 de ani, moscheea se ridică până la nivelul ferestrelor. Turcii otomani cuceriseră orașul bizantin Constantinopole în 1453. Acolo, găsiseră vechea catedrală, Sfânta Sofia, o construcție îndrăzneață care devenise modelul tuturor bisericilor bizantine. Uluiți, turcii n-au dărâmat lăcașul, ci l-au transformat în moscheea Aya Sofia. În următorii 150 de ani, Consatntinopolul avea să devină cea mai mare putere islamică a lumii. În 1603, Imperiul Otoman e în apogeul său. Otomanii i-au adăugat minarete bisericii Sfânta Sofia. Fosta biserică devine model pentru moschei. Multe alte lăcașuri au fost construite variind acest model. O cupolă uriașă, precum bolta cerească, se ridică deasupra bazei pătrate. Lumina inundă interiorul, decorat în mare parte cu mozaicuri. Marea Aya Sofia a fost modelul pentru Yeni Camii, celebra moschee începută de Ahmed I în 1603, când a devenit sultan. Moscheea fusese proiectată de cel mai mare arhitect din oraș, Davud Aga, discipolul celebrului arhitect Sinan. Davud era ienicer, unul din cei mai buni războinici turci. El a fost pus să proiecteze moscheea de către mama lui Mehmed III. Alte moschei comandate de soții sau mame ale sultanilor, se găsesc la marginea oașului, însă Yeni Camii se află în centrul comercial, aproape de port și bazar. Davud Aga a murit în 1598. Construirea moscheii a continuat până în 1603, anul morții lui Mehmed. O dată cu venirea la tron a noului sultan, mama lui Mehmed trebuie să se retragă. Yemi Camii are nevoie de un protector, ca să fie terminată, dar Ahmed I refuză acest rol și lucrările se opresc. Stadiul de atunci al construcției e vizibil și astăzi. Ahmed nu refuză fiindcă nu iubește arhitectura, ci pentru că vrea să-și demonstreze propria bogăție și faimă. El ridică propria lui moschee, ajutând chiar la turnarea fundației. Vrea să depășească Aya Sofia, lăcașul ridicat cu o mie de ani în urmă. Creația lui este numită Moscheea Albastră. Yeni Camii și complexul din jur vor fi terminate abia în 1663, respectându-se, însă, planurile lui Davud Aga. În jurul moscheii centrale se află Hunkar Kasri, proiectat ca loc de retragere pentru mama sultanului. Tot aici se mai găsește și un mausoleu, o fântână și o școală de studiu al Coranului. Moscheea Albastră și alte o sută de moschei, domină înaltul cerului, lângă Bosfor. Rămasă neterminată timp de 50 de ani, moscheea Yeni ilustrează puterea, dar și fragilitatea patronajului artistic.

● În 1603, o altă țară islamică puternică este India. Aceasta e condusă de către moguli. Pretinzându-se urmași de-ai lui Tamerlan și Genghis Han, ei au cucerit nordul Indiei încă de la începutul secolului XVI. În 1603, ei stăpânesc o mare parte a acestui subcontinent. Aici, mogulul-protector are putere absolută. În cimitirul catolic din Agra, India, se află mormântul negustorului englez John Mildenhall. El are onoarea îndoielnică de a fi primul englez care a murit în India. În 1603, Mildenhall ajunge la Agra. I-a luat patru ani ca să parcurgă drumul până aici, prin Istanbul. Trimis la Agra de nou-înființata Companie a Indiilor de Est, el caută să încheie relații comerciale. Acestea sunt un dar pentru conducătorul Indiei, mogulul Akbar. Akbar e cel mai mare mogul din istorie și unul din cei mai mari protectori ai artelor. Timp de 30 de ani el a comandat ridicarea de monumente și a sprijinit crearea de manuscrise și opere de artă uluitoare. Agra este capitala imperiului. La mijlocul secolului XVI, Akbar dispune ridicarea sau transformarea multor clădiri de aici. Cetatea roșie aflată aici, e reconstruită și i se adaugă porți uriașe. Se ridică apoi alte două mari palate, cu decorațiuni impresionante. Așa cum nota istoricul lui, Abu’l Fazl, toate au rolul „de a-i ocroti pe cei sperioși, a-i speria pe cei rebeli și a-i mulțumi pe cei supuși“. Dar cea mai mare realizare a lui Akbar e construirea unui nou oraș, la 40 km vest de Agra. Pentru a sărbători nașterea primului său fiu, Akbar ordonă ridicarea orașului numit azi Fatephur Sikri. După cinci ani, majoritatea clădirilor, inclusiv marea moschee, sunt gata. Făcute din gresie roșie, moscheile și palatele sunt centrul unui oraș cu o populație mai mare decât cea a Londrei elisabetane. Akbar își conducea imperiul dintr-un mic pavilion, numit Divan i-Khass, suspendat între Cer și Pământ, întruchipare a luminii divine. Însă numai după două decenii, întregul oraș a fost părăsit. Poate din vina epuizării rezervelor de apă sau poate că Akbar a trebuit să lupte cu rebeli în altă parte a imperiului. În 1603, în momentul vizitei lui Mildenhall, Akbar s-a întors la Agra. Construirea orașului Fatephur Sikri cuprinde o altă realizare glorioasă a lui Akbar, Akbanama. Aceasta este istoria detaliată a dinastiei locale, scrisă de către Abu’l Fazl și ilustrată cu peste 100 de miniaturi făcute de cei mai mari artiști miniaturiști ai epocii. Câte trei artiști au lucrat la fiecare dintre miniaturi. Maestrul a trasat conturul, un alt miniaturist a colorat formele, iar al treilea a finisat fețele personajelor. Akbar va muri în 1605. Anterior el și-a ales locul pentru o ultimă mare realizare, mormântul său, ridicat într-o grădină numită „Sălașul paradisului“. Dar negustorul John Mildenhall ? Negocierile cu Akbar i-au lăsat un gust amar. În cele din urmă, însă, el a reușit să obțină drepturi comerciale pentru englezi de la urmașul lui Akbar, Jahangir. Un început modest pentru englezi. În timp, însă, aceștia vor deveni noua mare putere imperială. O dată cu epoca industrială, vremurile patronajului artistic vor apune. Dar clădrile din Agra și Fatephur Sikri vor rămâne mărturie a realizărilor marii dinastii mogule.

● De la protectorii bogați și puternici, trecem în Italia, pentru a cunoaște povestea compozitorului Claudio Monteverdi, care poate fi considerat părintele muzicii moderne. În 1603, însă, el se chinuie în micul orășel Mantova, unde ducele acestuia nu-l prețuiește și îi exploatează talentul. În același an, Claudio Monteverdi își publică a patra carte de madrigaluri. Sunt cântece ce exprimă emoții adânci, într-un fel necunoscut până atunci în muzica europeană. Printr-o singură privire a iubitei, spune un cântec, lumea din jur devine frumoasă. Numai îndrăgostitul e trist și înlăcrimat, întrucât nașterea iubitei nemiloase a însemnat și moartea lui. Cântecele sunt scrise ca obligație oficială. Monteverdi e angajat drept cântăreț, violonist și compozitor la curtea familiei Gonzaga din Montava. În 1603, Monteverdi și-a îndepinit dorința de a deveni „muzicianul de Curte al Înălțimii Sale, ducele de Mantova“. Dar, ca mulți artiști supuși protectorilor lor, e apăsat de grijile materiale și de munca excesivă. Ulterior, el îi va scrie ducelui, plângîndu-se că are prea multe responsabilități. Va spune că este „atât de slăbit și epuizat, că niciun leac și nicio odihnă nu-i pot reda puterea de demult“.
Monteverdi sosise la Mantova în 1590, la 22 de ani. Acolo a intrat în slujba ducelui Vincenzo Gonzaga, un libertin cult și elegant, care tocmai moștenise titlul. În 1590 ducele îl prețuia deja și îl alesese drept conducător al muzicienilor pe care i-a luat cu el în campania contra turcilor. În curând, însă, Monteverdi a devenit nemulțumit, deoarece trebuia să-și suporte singur o mare parte din cheltuielile de război. În 1599, s-a căsătorit cu Calaudia Cattaneo, soprană la Curte, cu care a avut doi copii. Familia era o povară pentru muzicianul prost plătit, iar disputele nesfârșite cu trezorierul Curții i-au accentuat nefericirea. În 1603, ca muzician al Curții, Monteverdi trebuia să-i supravegheze pe muzicienii ducelui. El a avut și comenzi de a compune pentru sărbători religioase sau laice. Compozițiile lui încep să fie cunoscute și dincolo de Mantova și sunt incluse în antologii tipărite în întreaga Europă. Multe dintre madrigalurile sale au la bază versurile poetului Guarini. În poemele realizate de el, îndrăgostiții suferă, iar bărbații bolnavi de dragoste își blesteamă soarta. „Voi muri în stăpânirea ta“, spun câteva dintre ele. „Eu voi suferi chinurile morții, dar pierderea va fi a ta“. E posibil ca versurile să se refere și la chinurile sale de la Curte, nu doar la cele ale îndrăgostitului. Cel mai mare triumf al lui Monteverdi se va produce în 1607, când, la Mantova, se pune în scenă „Orfeu“, considerată prima operă adevărată. La scurt timp după aceasta, moare soția lui, Claudia, iar Monteverdi va cere să fie eliberat din slujba ducelui. Acesta îi refuză cererea, care va fi îndeplinită abia după patru ani, când Vincenzo moare. Compozițiile lui Monteverdi despre frumusețe și iubire, presărate cu sentimente sumbre, rămân mărturia perioadei petrecute la Mantova.

● La sud de Mantova, tot în Italia, un alt artist se luptă cu condiția de „slujitor“. Deși protectorii lui sunt oamenii Bisericii, Caravaggio, fiindcă despre el e vorba, are și alte probleme, inclusiv legea.
Pe 11 septembrie 1603, Michelangelo Merisi, numit și Caravaggio, e arestat la Roma. Împreună cu alți pictori, e acuzat că l-a calomniat pe artistul Giovanni Baglione. Documentele de la proces ne oferă o perspectivă unică asupra unei dispute artistice de acum 400 de ani. Ele ne ajută să înțelegem și relația lui Caravaggio cu protectorii lui. Caravaggio a sosit la Roma cu zece ani înainte, la 20 de ani. Talentul lui a fost recunoscut de mai mulți protectori. În cele din urmă, în 1599, a prmit prima comandă publică. Două panouri pentru capela Contarelli, din biserica San Luigi dei Francesi. Creația lui a atras atenția, Caravaggio devenind cunoscut. Stilul său era numit „extravagant de excentric“, iar el se manifesta și în viața particulară a artistului. Într-un autoportret, el s-a reprezentat ca Bacchus, zeul păgân al vinului și al inspirației. În 1603, el era celebru pentru temperamentul aprig și pasiunea pentru haine. Se zvonește că ieșea des cu prostituate și că ținea un băiat pentru favoruri sexuale. Caracterul și succesele lui îi atrag mulți dușmani. Unul dintre cei mai mari e pictorul Baglione. Pe 28 august 1603, acesta se adresează autorităților. Baglione a pictat o „Înviere“ pentru Societatea lui Iisus. De la dezvelirea acesteia, de Paște, susține Baglione, Caravaggio și oamenii lui i-au vorbit de rău lucrarea peste tot. Tabloul lui Baglione s-a pierdut, locul ei fiind luat, în capela Contarelli, de o operă târzie a lui Maratta. Părerea lui Caravaggio poate fi judecată în funcție de o schiță pregătitoare pentru „Învierea“. În fața judecătorilor, Caravaggio a declarat: „Am văzut aproape toate lucrările lui Baglione. «Învierea» lui nu-mi place, fiindcă e făcută stângaci. Cred că e cea mai proastă din cariera lui. Niciun pictor n-a lăudat-o.
Caravaggio e mulțumit dacă e judecat după operele lui. El pictează scene sincere și convingătoare pentru Biserică, avînd la bază experiența lui de viață, tablourile din capela Contarelli îi ilustrează naturalismul îndrăzneț. Stilul lor firesc diferă categoric de manierismul lui Baglione. În „Chemarea sfântului Matei“, vameșul Levi și trei slujitori numără banii câștigați din dări. În acel moment, în încăpere intră Iisus și sf. Petru. Matei arată spre sine însuși, spunând, parcă, „Cine, eu ?“. Pe peretele opus, Matei, acum în vârstă, a fost trântit la pîmânt de un ucigaș pe jumătate gol. Ca și cum ar fi luminate de fereastra din spatele altarului, tablourile dau senzația că scenele se petrec chiar în capelă. Veșmintele personajelor îmbină stilul biblic cu cel din epoca pictorului. Fugind de la fața locului, un Caravaggio îngrozit e reprezentat privind scena concepută chiar de el.
În 1602 și 1603, Caravaggio se întoarce în biserica San Lugi dei Francesi pentru a picta altarul Sfântului Matei. Prima versiune e respinsă de protectorii lui. A doua variantă îl reprezintă pe sfânt îngenuncheat, primind sfaturi de la îngerul aflat deasupra sa. Tablourile din capela Contarelli îi confirmă reputația lui Caravaggio și îi atrag alte comenzi. Atât contemporanii lui, cât și posteritatea îl recunosc drept cel mai important pictor al epocii. Mult mai mare decât Baglione, care pierde și procesul cu Caravaggio. După două săptămâni la închisoare, ultimul e eliberat necondiționat.

● În 1603, Japonia e complet izolată de Vest. Ea este o societate militaristă, mai apropiată de trecutul medieval al Europei, decât de prezent. Artiștii își slujesc protectorii, slujind concomitent războiul. Arhitecții trebuie să îmbine frumusețea și eleganța cu soluții defensive practice. În Japonia, este o epocă a marilor schimbări. Lungul război civil tocmai s-a terminat. Anul 1603 marchează începutul unei noi dinastii: shogunatul Tokugawa. În acel an, Tokugawa devine shogun, comandantul militar al Japoniei. Este epoca samurailor, războinici, neînfricați, care își slujesc stăpânii până la moarte. În timpul războiului civil, ginerele lui Tokugawa, Terumasa Ikeda, a luptat cu credință pentru stăpânul lui. Shogunul îl răsplătește dăruindu-i castelul Himeji, în centrul țării. Construirea acestuia începuse în 1346. În 1580, castelul era încă neterminat și se plănuia transformarea lui într-unul modern, cu trei etaje. Când Terumasa Ikeda devine stăpânul castelului, dispune dărâmarea turnului și ridicarea altuia nou. El reproiectează întreaga construcție. În 1603, Himeji-jo, numit și Castelul Cocorului Alb, e aproape terminat. El se află la vest de Osaka, pe vârful muntelui Hime. Cu exteriorul alb, cele 27 de pagode și zidurile elegante este o creație arhitecturală impresionantă. Caracteristica specifică însă e felul în care acoperișul unduit, creează senzația unei păsări care își ia zborul. Silueta delicată a acoperișului, asociată cu ornamentele de la etaje, dau senzația de putere și eleganță. Castelul nu trebuia să fie doar o reședință mununată. În spatele stratului alb exterior, zidurile sunt făcute din piatră, fără mortar, într-o structură care le permite să înfrunte cutremure puternice. Principalul rol al castelului este cel defensiv, catelul Cocorului Alb, fiind o fortăreață inexpugnabilă. Introducerea puștilor în Japonia a modificat structura castelelor. De aceea, Ikeda a dispus construirea unor culoare speciale, rezistente, prin care samuraii lui să poată trece rapid și în voie. În ziduri s-au creat orificii speciale, prin care samuraii pot să atace cu săgeți, puști sau pietre. Trei rânduri de ziduri groase înconjoară corpul principal din castel. Împreună cu o mie de metri de șanțuri cu apă și 15 porți, acestea transformă castelul într-unul imposibil de cucerit. Shogunul Tokugawa va muri în 1616, dar dinastia lui continuă timp de peste 250 de ani, asigurând cea mai lungă peroadă de pace din istoria Japoniei. Construit ca fortăreață, Castelul Cocorului Alb nu a fost supus, în mod ironic, niciodată testului războiului. Grațiosul Himeji-jo nu a fost atacat niciodată.

● În 1603, Japonia e o lume a samurailor, războiului și onoarei. În altă parte a globului, totuși, acestea reprezintă caracteristici ale trecutului. Excepție face doar un anumit personaj, creat de scriitorul Miguel Cervantes Saavedra. În romanul lui Cervantes „Don Quijote de la Mancha“, eroul pornește la drum plin de încredere. „Fericite vor fi vremurile în care aventurile mele vor ieși la lumină, demne să fie sculptate în marmură sau oglindite în tablouri, ca monument în fața întregii posterități“. Impactul lui „Don Quijote“ l-a surprins cel mai mult pe Cervantes însuși. În 1603, acesta locuiește în Esquivias, lîngă Madrid, și face ultimele corecturi la romanul său. El e un scriitor care nu are niciun fel de protector. Cervantes a eșuat ca soldat, dramaturg și poet, a fost excomunicat de două ori de Biserica Catolică și a petrecut cinci ani ca sclav în Alger. Răscumpărat de familia lui, s-a înors în Spania și a lucrat ca funcționar ce strângea impozite. În 1597, a fost arestat pentru corupție și închis în La Mancha. În închisoare și-a conceput capodopera și l-a creat pe Don Quijote, un gentilom de 50 de ani, care a citit prea multe romane cavalerești. Don Quijote vede lumea din jur ca pe o fantezie medievală. Portretul comic al bătrânului despre realitate, care încearcă să reînvie un ideal cavaleresc, Don Quijote surprinde perfect schimbările din Spania acelor vremuri. În timpul lui Filip al II-lea, Spania a devenit o mare putere. Bogățiile din coloniile din America iau adus un imperiu global. Dar Filip a murit în 1598, iar fiul lui, Filip al III-lea, este incapabil. Puterea Coroanei și statului nobilimii aveau să fie contestate în curând de o clasă socială în ascensiune, reprezentată în roman de Sancho Panza. Aventurile lui Don Qujote și Sancho Panza evocă nostalgia, dar și ironizează valorile eroice, prețuite în dauna banilor.

Cervantes a scris pentru un nou tip de public. El și-a căutat și un protector, asigurîndu-și astfel celebritatea fără să recunoască. Și Shakespeare a scris pentru un nou tip de public. Pentru Monteverdi, însă, independența artistică a rămas doar un vis. Creațiile minunate din India, de la Istanbul sau din Japonia sunt dovada importanței patronajului în artă, la momentul 1603. Climatul cultural este, totuși, în schimbare. Din ce în ce mai mult, gustul publicului determină viitorul artei.