Ca să ierți un submarin el trebuie să fie la fel de frumos fasonat ca un ou de Carl Fabergé, ori silențios și puternic ca un rechin-ciocan. Submarinul iertat, Editura Brumar, 2007, construit cu migală de Ruxandra Cesereanu și Andrei Codrescu, prin schimb electronic de piese, face parte din prima categorie, cea a artefactelor artistice bogate în detalii de o exuberantă frumusețe. Dacă ar fi vorba doar de frumuseți exuberante, Submarinul nu s-ar fi mântuit în veci. Există însă și fapte bune suplimentare, care îl absolvă de toate vagabondările erudite: fantezia, umorul, aluzia pișcătoare, pregnanța detaliului. Deși lucrat la patru mâini, mega-poemul se dovedește a fi destul de unitar, de multe ori fiind imposibil de distins cine se află la periscop: beatnikul american cu mustață de Transylvania sau pianista vrăjitoare și delirantă.

Din manifestul delirionismului, citit pe blogul Ruxandrei Cesereanu, am priceput că ai nevoie de un submarin performant cu care să sondezi apele inconștientului. Din fericire, noua ei carte nu este atât de abisală încât să necesite lectura într-un performant costum de scafandru-bibliotecar. Probabil că acest fapt i se datorează și mai recelui Andrei Codrescu. Oricum, porțiunile feminine ale scrierii excelează prin pitoresc și îndrăzneli lexicale.

Delirionista se scufundă ușor, pe când partenerul ei are nevoie de stimulente pentru dereglarea lucidității: „de multă vreme am simțit nevoia să mă scobor într-un submarin scufundat/să mă înec în el de bunăvoie dar nu singură ci cu un alt idiot beat”. Sub semnul dezvăluitorului „iată”, se face ieșirea copilotului din abisul borgesian și plonjarea în cel foșgăitor, plin de amenințări, așa cum îl văzuse și Lautréamont: „unul murise în bibliotecă cu un raft dărâmat pe el/când se izbise submarinul de o materie dură și gri/zeul plictiselii care umbla ca un nebun pe fundul mării”.

Iată începutul entuziast și fotografiile rotitoare ale copiloților: „cei doi scafandri erau o pianistă zdruncinată și un american miop și bețivan/îngemănați pentru plonjări de mare adâncime/o pianistă cu părul din neverland și un american cu mustață din transylvania/[...]/un neant new age cu cercel în ureche și lanțuri de aur fin la glezne/[...]/ahoe submarinule iertat/către tine venim la un îndelung și nemătăsos scufundat”. „Delirați, deliranți”, cei doi ies din veșmintele academice, cu guler și manșete carteziene, și se lasă duși de valul închipuirii: „pianista și americanul aveau creierul scrum/că abuzau de delir ca niște violatori de mescalină”.

În versuri lungi, sugerând osatura alexandrinilor, sunt revelate bogățiile suprarealiste ale unui ocean ce evocă hăurile bântuite de spiritul lui Maldoror: „puterile lor mari vor fi schimbătoare că-și pot lungi mâinile/și-și pot adăuga organe vii de făpturi acvatice terestre și îngerești/pene de corb sfârcuri de căprioare erecții de minotauri ochi de stridii”.

Curând iese la iveală scandalul aventurii, însoțirea nepermisă, adulterină, dintre delir și rațiune: „știu că sună nechibzuit dar într-o zi submarinul s-a dus la spovedanie/iertare iertare a scâncit el ca un nou-născut”. Contaminat este și vehiculul-ispită. Se ridică problema iertării și departe suntem de suprarealism, onirism sau orice altă formă de evazionism: „americanul trăgea de mustața lui ca de un cordon ombilical/pianista își răsucea părul ca pe un faraon în spital/și amândoi haleluiau pe un soi de muzică rock topită de ocean”. Tentația barocă persistă, de neînvins, în formă ca și în fond, oricât de dinamic ar fi mijlocul de croazieră în adâncuri: „un glonț de lumină fără ferestre și fără uși închis în esența lui cilindrică”. Exploratorii suferă de o formă de panteism cronic și e greu să le prescrii o medicamentație izbăvitoare: „unul în cămașă de noapte violetă cu cosițe panteiste împletite strâmt/cu o tarantulă catifelată agățată de un lănțișor de aur între sâni/[...]/celălalt un panteist convins cu pan tatuat pe burtă”.

Așa că nu au decât să ispășească de-a lungul și de-a adâncul acestei lumi à rebours, pe care încă o străbat cu încântare: „ehei transylvania de pe fundul oceanului era o răzmeriță de culori și forme/[...]/un cocteil suprem licoros cu efect de hiperbolic mac”. Lichidul amniotic nu putea fi explorat decât cu un instrument în mare și continuă vervă. Explorarea nu este chiar o mise en abîme, ci o fecundare cu supurări, o îmbogățire a lucrului-în-sine cu zorzoane sinstezice. Mi se pare mie sau, din fericire, țâșnim din abisul psihedelic și, bâldâbâc, penetrăm abisurile carnavalești? „Am examinat submarinul noaptea trecută când tu dormeai și am descoperit/că nu-i compus din năzuința unui popor cum credeam și nici din metal nou/forjat în cazanul alchimic al unei întreprinderi secrete de babe imortale/cu mare mirare am descoperit că nu a fost produs nici din scrumul pipelor/domnilor freud deleuze și magritte și nici măcar de jules verne sau nemo/i-am examinat atent solzii de pește acoperind pilelea fină dedesubt/am ras un petec cu briceagul și am găsit sub piele niște cuvinte șlefuite/tăiate într-o marmură roză dar caldă fiindcă era și ea un fel de piele/și sub această piele marmoreală am găsit încă o piele moale care se întărea/când șopteam cuvintele șlefuite pe care le-am citit cu vârful degetelor/și cu cât mai mult exploram suprafața submarinului deveneam convins/că era un phalus alungat pe fundul mării de o dragoste vinovată/care-și construise o vilă solară la suprafață dar noaptea râvnea la iubitul/ei din adâncuri și visa valurile în care-l înmormântase ea însăși/și voia să se scufunde în adâncimi în el ca să devină sămânța născută”.

Carevasăzică avem un submarin-palimpsest ca un zeu falic: „era numai un phalus inocent și orb” și doi manipulanți în stare de semitransă, căci le rămâne destulă luciditate pentru a face apel la cultura lor muzicală sau literară: „noaptea umbla somnambulă pe suprafața submarinului/și crezând că acesta e un pian cânta la el chopin dar și keith jarrett/puțin rahmaninov și alți muzicanți care țineau strașnic la beție”.

Aici trebuie să pomenesc cu entuziasm de prefața lui Mircea Cărtărescu – unul dintre puținele texte cu adevărat bărbătești ale acestui autor în general delicat sau abstrus. Poate că în cazul de față se manifestă prea bărbătește, văzând în colaborarea celor doi scriitori un soi de copulație barochistă. Că avem de-a face cu un text curgând în volute și spirale largi e clar. Însă copulația efervescentă trebuie luată cum grano salis, ca o păcăleală postmodernă, așa cum ne indică și una dintre vocile auctoriale: „amerikanul știa că pianista avea sex de înger/și mai știa că aripile ei aveau ochi mici cusuți ca niște unghii cu sclipici/ce nu știa era că pianista nu râvnea vreun phalus impudicus/ci doar la propriul ei sex de înger halucina/și sângera ca o vrednică bibliotecă acvatică/cărțile din pântecul ei erau de aceea podoabele unor suflete înviate”. Și desenele naive și fruste ale lui Radu Chio tind să încurajeze o interpretare nimfomană, deși umorul subiacent le izbăvește de orice îngustime freudiană.

Irepresibil este instinctul ludic, manifestat pe deplin numai în pântecele submarinului: „fiindcă americanul avea în el un gol de meteorit/s-ar fi jucat cu orice și cu păpuși gonflabile și cu mașinuțe/și cu papagali stridenți și cu duhul sfânt și cu gărgărițe în picățele și carouri”. Până la urmă, pântecosul submersibil este o sculă falstaffiană care trebuie cufundată în ea însăși: „așa ți-a cântat pianista când îți lipea zdrențele și te-ncercuia cu betelie de fier/ești un butoi răsfățat un capriciu mă încânți fără să-ți admir forma/a venit vremea ca și submarinul să vorbească puțin/întrucât deși nu avea limbă și gură/era telepat și schizofrenizat măcar pe sfert ori chiar ventriloc/era un retor ratat și un călugăr siderat de cei doi călători ai săi”. Pentru că suprafața este teritoriul părelnic al Mayei - „dați fuga singuri în lumea de afară sănătoasă și zemoasă/și bateți-o-n cuie ca să fiți siguri că viața nu este doar mieroasă/ci și-a rupt lințoliile și voalul de foarte ipocrită mireasă” – realitatea trebuie combătută cu ajutorul sub-realității. Iată de ce, dintre prototipurile culturale de submarine, se cuvine ales cel mai subtil: „sunt cunoscute patru clase majore/cele care se strecoară sub ape cu soarta lumii încuiată în rachete apocaliptice/cu alfabetele chirilice și latine ale vieții de pe pământ/scrijelite pe piele/ele-s umplute cu tăcere ca un burduf cu cianură/[...]/alte submarine sunt cele de genul nemo pline de cărturari sfioși/”. Chiar și așa, vehiculul mai suportă o re-subtilizare din partea pianistei, până din el nu mai rămâne decât plauzibilitatea imaculată: „de ce avea nevoie de absolvire fiindcă era nevoie de un submarin nuclear reciclat/într-un phalus naufragiat pe care un golan a scrijelit/pula tare nu cere iertare/și fiind găsit în acest hal de pianistă a fost restaurat cu tandrețe/și relansat în mare să obțină iertare până la eventuala sa urcare în cer”.

Acum ne dăm seama cât de relativă este categoria scandalosului pentru colindătorii dorințelor lichide: „submarinul era jurnalul ei de vise relativ scandaloase”. Scandalul țâșnește de acolo de unde te aștepți mai puțin și poartă însemne fetișiste: „dar cine ar putea pricepe lucrurile acestea/cine altcineva decât dumnezeu cu urechile lui blege și cu limba de animal”. De fapt totul este o joacă, o dezlănțuire („ala bala portocala între noi n-ajunge smoala/[...]/dar de ce n-ai învățat fiindc-am fost la bal mascat/[...]/ursul koala uită boala și pantera joacă zaruri”), tolerată bunicește de submarin: „iar submarinul doarme toată ziua fumând chiștoace în ceață”.

Dar de la năstrușnicele benzi desenate se alunecă pâș-pâș spre credo literar și viziuni poetice valpurgice: „în viața mea în poezie s-au întâmplat două mutații vizibile/ziua când am crezut că-s pasăre și ziua când am devenit delfin/cu păsările m-am înțeles bine fiindcă zburam în sensul opus/îmi plăceau penele și libertatea dar aveam alte interese/în perioada păsărească m-a interesat enorm fericirea//pentru că normal ca tot omul fusesem om înainte de a fi pasăre/copil mai precis foarte nefericit născut într-un oraș prăpădit/cu o istorie înfricoșătoare în care au ars vrăjitoare”.

Eu unul așa înțeleg voiajul în falusul purificat și resemantizat: o arteziană de arte poetice, irizată de lumina proiectoarelor, dar exactă în intenție. Destăinuirile meșteșugului vorbesc de la sine: „viața mi-a devenit o luptă darwinistă împotriva mașinilor de cuvinte”; „apoi a venit t. s. eliot care mi-a făcut viața zob”; „fii reală nu fi boreală”. Submarinul alunecă cu grație si datorită evadării din schemele strâmte ale punctuației. Ar mai fi multe de spus, însă, pe scurt, din scufundarea fără întoarcere literatura română s-a ales cu o bijuterie stranie și nărăvașă, care-i cam lipsea din parură.