Paul Cézanne s-a remarcat ca unul dintre cei mai importanți impresioniști. Lista celor care i-au cumpărat pânzele, exprimându-și și admirația, e plină de pictori de aceeași talie – Monet, Gaugain, Bonnard, Matisse, Picasso, Henry Moore, Jasper Johns. Aceștia au deținut lucrări ale celui numit “părintele picturii moderne”. Cézanne a impus impresionismului o nouă direcție de ilustrare a lumii și a zdruncinat convențiile artistice seculare. La Cézanne, punctele de vedere se întrepătrund, forma e fragmentată, adesea geometrică, iar scara e dislocată. Criticul de artă britanic Clive Bell l-a numit „un Columb al unui nou continent artistic”.
Paul Cézanne, vine pe lume pe 19 ianuarie 1839 la Aix-en-Provence, în sudul Franței, într-o familie prosperă. Tatăl său era pălărier de succes care a cumpărat banca orașului. Viața din acest oraș universitar, fost capitală a regiunii, era rafinată și tihnită. Relația lui Paul cu tatăl său, Louis-Auguste, era plină de zbucium, părintele dorind ca fiul său să se înscrie la Drept pentru a deveni avocat. Lucru care s-a și întâmplat: s-a înscris la Drept, dar, concomitent, și-a descoperit valențe artistice la un curs de desen, urmat de unul de pictură. Tatăl său însă a refuzat să-l trimită la Paris pentru perfecționare. Totuși, prin acest refuz, Cézanne a fost ajutat să devină artist în două moduri: i-a cumpărat o casă luxoasă la periferie, „reședința vânturilor”, care l-a inspirat mai târziu pe pictor. Apoi, i-a permis fiului său să-i facă portretul. „Această lucrare e făcută în ipsos, scoasă de pe perete și înrămată. Abordarea tinerească denotă lipsă de experiență. O parte e neterminată. Mai târziu, lucrările neterminate vor fi semnificative pentru Cézanne. Aici (la «reședința vânturilor», n.n.) nu are încă o tehnică bună. Pe ipsos trebuie să pictezi cât e ud. Mâna e neterminată și picioarele nu au umbre. Fața e piesa centrală. E finisată, groasă, parcă aplicată cu spatula.” (Tim Marlow, „Impresioniștii”)(*). Cum era relația lui Cézanne cu tatăl său e redată în expresia autoritară, ușor rece și detașată din lucrarea sa. Tatăl său era stânjenitor prin „chibzuința” sa adâncă față de bani. Cézanne imprimă totuși creației sale o nuanță complimentară, pentru a-l convinge să-l trimită la Paris, alături de sugerarea dorinței subversive de separare răzbunătoare.
În 1861, tatăl lui Cézanne a cedat, lăsându-l să meargă la Paris, orașul devenit în acel timp centrul artei occidentale. Înscris la școala de artă, a reprodus lucrările lui Tițian, Rubens, Michelangelo și ale altor maeștri mai vechi. Dar el și-a dat seama că în capitala franceză existau și maeștri moderni, pictori ca: Pissarro, Manet, Monet și Renoir, pe care i-a cunoscut prin intermediul prietenului său, Emile Zola. Însă Cézanne era timid și nu frapa prin nimic, ceea ce l-a făcut să se simtă străin de această lume.
Între 1861 și 1870, stătea iarna la Paris și vara la Aix. Timid în nord, izolat în sud, căutând febril o identitate artistică. „Două treimi din opera sa sunt reprezentări ale chipului uman. Imaginare sau ale rudelor, precum unchiul său, Dominique Aubert. L-a pictat în multe ipostaze: călugăr, meșteșugar și avocat, gesticulând teatral, ca și cum Dominique ar fi o pânză goală pe care imaginația lui Cézanne se putea juca. Stilul său palpabil, provenit din libertatea pe care ți-o dă spatula, dă impresia că schițează fața și mâinile, ca în cazul peisajelor.”(*)
La izbucnirea războiului franco-prusac, în 1870, Cézanne, la vărsta de 31 de ani, a fugit în satul L’Estaque de lângă Marsilia. Aici, s-a mutat cu Hortense Fiquet, pe care o cunoscuse la Paris, o femeie mai tânără cu 11 ani ca el, legătoare de cărți. Mama lui Cézanne știa despre relația lor, deoarece plătea chiria casei, însă timp de opt ani nu i-au spus tatălui, de teama represaliilor. Pictorul a luat-o pe Hortense de nevastă pentru întreaga sa viață. „În mod ciudat însă, uniunea le-a adus puțină satisfacție. Cézanne era timid în prezența femeilor, evitând contactul fizic. Hortense i-a inspirat însă pictura, nefiind impresionată de rezultate. Hortense i-a pozat sute, poate mii de ore. Deci îi putem ierta expresia mohorâtă.”(*). Într-adevăr, modelul său are o expresie tristă, dar, fără a ști, a devenit una dintre marile muze ale secolului XIX. „Dar nu-i plăcea. A murit la 12 ani după Cézanne, în 1918. Despre pictura lui, a zis: «Nu putea termina nimic. Renoir și Monet știau să picteze cu adevărat.» Halal loialitate !”(*).
După război, Hortense l-a născut pe fiul lor, Paul, în 1872, la Paris. Aceasta l-a traumatizat pe Cézanne, făcându-l mai responsabil, ceea ce a coincis cu o mai mare siguranță în pictura sa. În reprezentarea plastică de la casa familiei din Aix cu aleea vechilor castani, privitorul poate observa că pictura sa e mai subtilă și mai ordonată. Culoarea e explicată mai delicat, sunt folosite multe nuanțe de verde, modificate prin pete de galben. Cel mai mult uimește însă geometria puternică impusă cadrului. Deși, în general, creația sa vădește un exces de empiric și inconsecvent, meritându-și reproșul de a fi dus la pulverizarea, dematerializarea și pierderea formelor, împiedicând pictura de idei sau cea monumentală ca „patologie” intrinsecă a impresionismului, cu specificul său de valorizare a jocului luminii pe obiecte, aici există parcă o logică strictă și formală aplicată naturii de către Cézanne. Cursurul său intensiv de impresionism la Camille Pissarro, care l-a învățat să picteze afară, cu culori deschise, și să surprindă efectele pasagere și tremurânde ale luminii nordice, îl fixează ferm pe coordonatele impresionismului. Dacă privim pânza „Casa spânzuratului”, unde Cézanne asimilează natura mai bine ca oricând, el îngroașă suprafața picturii, retușând imaginea până când pomii și coșurile ies în relief față de pânza densă, părând parcă sculptate, evidențiind volumele și formele în aceeași măsură cu scena pictată. Cézanne începea să aibă propriul stil, marcat de o semnătură rară.
La expoziția impresionistă, organizată în atelierul fotografului parizian Felix Nadar, Cézanne și-a arătat altă latură, în picturi voaieriste, erotice, teatrale și umoristice, ca „O Olimpia modernă”, parodie și omagiu pentru capodopera lui Manet, cu Cézanne privind-o pe Olimpia complet goală. „Nu a convins însă pe mulți. Un critic a comentat: «Publicul a surâs ironic în fața unei figuri ce se dezvăluie unui drogat. Această apariție de golicune roz împinsă de un soi de demon, o viziune voluptoasă, un paradis artificial, uimește și pe cei bravi. Dl Cézanne lasă împresia de nebunie.»”(*)
Cézanne manifestă o propensiune spre natura moartă. Un prieten își amintește cum a aranjat cu rafinament fața de masă pentru a picta un asemenea cadru: a așezat fructele, ținând cont de tonuri și de culori, verde și roșu, galben și albastru, aplecând și răsucind fructele cum voia, cu ajutorul monedelor. A făcut totul cu maximă grijă, bucurându-se de rezultat. „Natura moartă era un mod de studiu artistic, un mod de a învăța să povestești și să pictezi, încărcat de simbolism. Dar Cézanne dezgolește natura moartă, aranjând obiectele cu grijă, detașându-se însă, pentru a învăța «cum să redea ceea ce vedem».”(*) Pictorul a continuat să picteze în natură cu Pissarro, dar se distanța tot mai mult de impresioniști. Credea că lucrările lor sunt prea efemere, prea ancorate în moment. Voia să confere impresionismului o senzație solidă de permanență, așa cum spunea el însuși, „ca picturile din muzee”.
În anii 1870 și 1880, a executat o duzină de imagini asemănătoare ale vederii panoramice din „L’Estaque” spre munții de peste golful Marsilia. Pe Cézanne îl fascinau variațiile de compoziție rezultate din schimbarea poziției dominante sau a unghiului de vedere. A început să contrasteze formele geometrice ale pomilor și caselor cu munții risipiți și neregulați din fundal. Toate sunt unificate, chiar armonizate prin mișcări pătate și triunghiulare ale pensulei, precum un mozaic.
La 47 de ani, Cézanne devine independent din punct de vedere financiar în urma decesului tatălui său. La „reședința vânturilor” din Aix, unde se stabilise cu familia, a continuat să facă portrete, dar picta capetele apatic, ca pe mere, emoția și personalitatea neavând loc în cercetarea sa picturală, deoarece totul era subordonat dezvoltării unei imagini monumentale. „La portrete era greu să-și țină modelul nemișcat. Natura moartă era perfectă la scară mică. Așa că a abordat peisajele. Cézanne avea două motive preferate în aer liber, la care a tot revenit. Primul era golful Marsilia, poluat de fabrici, văzut din L’Estaque. Al doilea era muntele St Victoire.”(*). Muntele St Victoire era un refugiu aflat la câțiva kilometri de Aix, unde natura, în imuabilitatea sa, l-a ajutat pe artist. A bătut acest drum cu șevaletul după el în ultimii 30 de ani de viață, schițând muntele St Victoire, pictând motivul. Într-un fel, măsura natura, metamorfoza luminii, a anotimpurilor. Dincolo de oameni, locuri sau naturi moarte, muntele St Victoire a fost marea sa muză. Durul său tată, pictat în tinerețe, murise, iar acum acest munte îi luase locul ? Da, dar această măreție stâncoasă îl îndemna cu generozitate și căldură în creație, pentru că avea impunere fără stânjenire. Concomitent cu peisagistica, Cézanne a continuat naturile moarte, inovând și experimentând în picturi viu colorate.
În 1897, mama pictorului a murit și a trebuit să vândă casa copilăriei sale, care-i inspirase atâtea pânze. A cumpărat o fermă la Les Lauvres, pe dealul de la nord de Aix, unde și-a conceput singur un atelier, cu o ferestră imensă spre nord, fiindcă lumina era uniformă în timp ce soarele răsărea și apunea. Avea și lumină din sud, spre deosebire de alți artiști, dar și obloane, pentru controlarea mediului. Privind în jur, se putea vedea confuzia, sculele de pictat, unde astăzi maestrul e prezent prin absență: salopeta, haina, umbrela și pălăria sa prăfuită de care era nedespărțit și multe alte obiecte folosite de pictor.
În ultimii zece ani ai vieții sale, Cézanne a început un mare proiect: trei pânze atât de mari, încât a găurit peretele atelierului pentru a le scoate. „Se spune că artiștii realizează cele mai valoroase opere în ultimii ani de viață, din motive sentimentale. Și Cézanne a început cel mai ambițios proiect la sfârșitul vieții. Se numește «Femei la scăldat»: unsprezece femei într-un peisaj. Atmosfera e calmă. Când vezi pictura pentru prima oară, frapează armonia dintre om și natură, între umanitate și natură. Am văzut în cariera lui Cézanne că a căutat mereu acest efect. Dar constatăm că există și dificultăți. E o pictură grea. E greu de înțeles uneori, pentru că Cézanne strică invariabil mersul lucrurilor.”(*) Tim Marlow descrie silueta statuară din dreapta tabloului ca fiind mică, deoarece e departe: „Ce caută răscolind în tufișuri ? Oferă senzația de profunzime, dar tot ce e pe pânză e înălțat. Când sculptorul Henry Moore a văzut-o, a avut impresia că siluetele au fost decupate din piatră.” Pictorul, în acest tablou încurcă privitorul prin tenta sa fantezistă, scoțând o pasiune evidentă prin luciul mișcării de aplicare. „Cézanne se descrie ca un primitiv al unei noi idei. Înainte să moară, în 1906, a spus că poate s-a născut prea devreme. Peste doi-trei ani, mișcările de pensulă ale lui Cézanne, monumentalitatea siluetei și suprafața pânzei aparent fisurată au fost preluate de Picasso în «Domnișoarele din Avignon». Astfel s-a născut modernismul, prin cubism. Putem spune, pentru a evidenția pictura de tranziție, că modernismul s-a născut o dată cu «Femei la scăldat» a lui Cézanne.”(*)
O dată cu vârsta, Cézanne avea tot mai des depresii, care, în ciuda vizitelor admiratorilor săi, au început să-l poarte între euforie și disperare. În octombrie 1906, l-a prins furtuna pictând în aer liber. A rămas ud și înghețat mai multe ore, până a fost dus acasă. A doua zi, în timp ce-l picta pe grădinar, starea i s-a înrăutățit. Soția și fiul său au ajuns prea târziu la Paris. Cézanne a murit de pneumonie pe 22 octombrie, la 67 de ani, lăsând în ultimul său autoportret imaginea unui om plin de blândețe, farmec și adevăr.