Orice pretext de a ajunge la Sighișoara este de luat în calcul. Există o poezie a Sighișoarei care nu obosește, nu se uzează, oricât de familiară ne-ar fi Cetatea medievală care, trebuie să recunoaștem, atrage ca un magnet, „diabolic”, chiar dacă n-are nimic în legătură cu acel Dracula care a inundat ecranele de cinema și a înfierbântat „ecranele” unor minți moarte după senzații tari. Sau după… cine știe ce „parcuri” din „Dracula land”.
Dincolo de poezia Sighișoarei, cea care se vede din „Turnul cu ceas” sau cea pe care o simți urcând/coborând „tunelul timpului”, acele scări acoperite care te fac să zărești, într-un capăt nedefinit, o… luminiță, din când în când, există o Sighișoară a poeziei, două trei zile în care în Babilonul Cetății medievale se vorbește o singură limbă, cea … poezească.
La ce să te aștepți de la un astfel de eveniment? Ce mai înseamnă azi un „Festival de Poezie”? Scriam undeva că, până în decembrie 1989, ceea ce se întâmpla la Sighișoara era un mod de „rezistență prin cultură”. Dar, până la urmă, ce a însemnat rezistența prin cultură? Simpla nealiniere la corurile ideologice, simpla izolare într-un Turn… fără ceas, în care timpul s-a oprit? Oricât de îndrăznețe, de curajoase, întâlnirile de la Sighișoara nu au pus la cale schimbarea culorii roșie a semaforului care nu ne asigura… libera trecere! Eram curajoși, spuneam ceea ce gândeam, dar ne și gândeam la ceea ce spunem. N-au lipsit „îndrăzneli” care au deranjat, ducând, fatalmente, la mersul în salturi al acestui Festival de Poezie de la Sighișoara. Fiecare ediție a avut însă „parfumul” ei. Frumusețea ei. Faptul că ne mai puteam aduna la Sighișoara era de fiecare dată considerat o victorie. E interesant de văzut ce scrie în „dosarele secrete” ale Festivalului, cine pe cine turna, ce anume îngrijora pe cei care vegheau la… liniștea regimului!?
Cel mai grav era poate chiar faptul că ne adunam, din toate colțurile zării, că cei foarte tineri se sprijineau pe cei… aproape bătrâni.
La ce să te aștepți însă acum de la un Festival de Poezie? Paradoxal și ridicol, cred că ne situăm tot în… „rezistența prin cultură”. Chiar dacă „adversarul” e altul. Iar adversarul cel mai de temut ar putea fi „cenzorul” economic, care are reguli proprii, chiar dacă n-are culoare politică. Să fie apoi vorba și de rezistența prin cultură la manelizarea românilor, din toate punctele de vedere – și economic și social și cultural și… moral. Rezistența prin cultură la vanghelizarea României? „Eu ești” este paradigma imbecilizării, cea care întreține râsu’ – plânsu’ la români. Ca și resemnarea mioritică, fatalitatea!
În acest bâlci de tranziție, e greu de detectat care mai sunt „mizele poeziei actuale”, ce înseamnă poezia de azi: „ieșirea din underground sau exilul/dizidența continuă”!?