La Editura Fundației Culturale Libra a apărut anul trecut un nou volum semnat de Florin Dochia: „33 piatră, pasăre, duh”, cu ilustrații de Lidia Nicolae și într-o prezentare grafică de invidiat. Lectura celor 33 de poeme este din start dirijată spre receptarea în cheie religioasă, poetul rescriind practic mitul christic și ajustându-l pe lungimea de undă a propriei vibrații. Nucleul ideatic îl constituie substituirea divinității, creația, continuarea planului divin inițial și resemantizarea lumii prin actul scrierii.
Cartea pare a-și păstra autonomia față de creatorul ei, cel care a scris-o se regăsește în pagini și, printr-o lectură atentă, se recunoaște, se reconstituie „ca o perlă în scoică” sau „ca o pradă în fălcile leului”. Întrebările și răspunsurile ascunse „ca un sâmbure în carnea fructului” pot substitui realitatea, o pot face inutilă, atâta vreme cât ele condensează ceea ce este fundamental. Ieșirea din carte înseamnă neputință, trădare și moarte, condamnare la ridicol și, în cele din urmă, la uitare: „am intrat între coperțile desfăcute / de file și, de voi ieși, ca pielea boului / întinsă pe gard va rămâne, haină / uitată la marginea drumului, pe care / vântul o ocolește și praful se odihnește / ca amintirea unui sărut al trădării / pe carnea neputincioasă” (1).
În ceea ce pare a fi rescrierea Noului Testament, Florin Dochia topește mituri mai vechi (cel al cuceritorului / al eroului civilizator), dar și elemente din filosofia antică, subordonate, în text, noului legământ instituit de Iisus: cel al iubirii fără limite și fără de condiții: „și eu vreau să cuceresc lumea / dar pe aceea de dincolo de aceasta / nu vreau țărână și păsări și copaci / și pietre și pești și cărbuni și unelte / nu lumea de apă / nu lumea de foc / nu lumea de metal / nu lumea de aer / vreau lumea dragoste s-o înstăpânesc / cu sângele fierbinte al morții mele” (2). Al treilea poem al volumului ilustrează, în maniera pictorilor de biserici, crucificarea, și este interesant amestecul elementelor de pastel cu tonalitatea psalmică, ușor livrescă: „a obosit și crucea pe trupul meu nătâng / lumina se prefiră între spini / s-au strâns femeile în piață și mă plâng / șopârle verzi privesc cu ochi senini / și reci cum plânge lemnul picături de mir / la orizont nori negri se înșir”. Legătura empatică dintre cel care rescrie / retrăiește calvarul și Christ permite substituția și asumarea stigmatelor. Florin Dochia nu desacralizează, nu-l coboară pe Iisus în mundan, ci se ridică la el și, printr-un act penitențial, cere împărțirea suferinței.
Arheul poetic imaginat pare a cuprinde, cum ghinda cuprinde în ea o întreagă pădure, trecutul și viitorul, universul condensat sub formă de informație pură, istoria și religia, astfel încât arderea bibliotecii este înțeleasă ca pedeapsă supremă, ca sacrificiu mai mare decât crucificarea. Distrugerea cărților semnifică intrarea în uitare, lipsa de speranță, vidul. În avatarurile poetului se regăsesc deopotrivă Iisus și Alexandru Macedon, Constantin cel Mare, îngerul și soldatul, poeții începuturilor, faraonii sau, mai aproape de noi, Nichita Stănescu, a cărui umbră de „prinț auriu” încă vâslește „ca o respirare”: „aici a fost o pădure – încă se mai văd / umbrele copacilor // pe această cărare a trecut poetul / cu mersul lui greoi de vâslaș - / încă i se mai vede umbra precum / pe fețele firului de nisip / umbra muntelui. // ochiul tău orbul păstrează / umbrele culorilor / umbrele stelelor // am plecat din cuvânt și / numai umbra mea a rămas / ca o pasăre / ca o respirare / a pământului” (17).
Condamnat „la privire și nu la vedere”, poetul încearcă să se desprindă de ipostazele succesive pe care le parcurge imaginar și obsesiv, pentru a-și descoperi o identitate certă, dincolo de umbre și oglindiri: „condamnat la privire și nu la vedere / parcurg de la un capăt la altul / un sec labirint și ascult cuvintele îngerului: eu sunt oglinda ta, în mine stau / minciuna și adevărul îmbrățișați / și de glasul său se sparg vocalele / una câte una / foșnetul lor umple noaptea / atât de adâncă așa / cum n-a fost niciodată” (19). Motivul umbrei este dublat de cel al tăcerii, a cărei conotație suplimentară este moartea și nu meditația, închiderea în sine, singurătatea, dispariția. Poetul se simte înlănțuit în cuvânt, în sensurile lui prea convenționale, astfel că încearcă să-și dobândească autonomia, să supună sensurile și semnificațiile, să le îmblânzeascâ și să le transforme în altceva, într-un discurs despre limitele umbrei și despre pendularea tragică între întuneric și lumină: „se face lumină și mi se deschid / orbitele ca o pace a nopții aceleia / de totdeauna – stilet înțepenit în nisipul umed // închis în cuvânt – înlănțuit / cu lumina întoarsă în lăuntru / o apă care mă înghite / flămândă și oarbă și vie – tăcerea // să nu știu când // noaptea întoarce greierii sub lună” (20).
Florin Dochia dă consistență stratului ideatic pe care-l construiește, ceea ce i s-ar putea reproșa aflându-se, poate, la nivelul expresiei. Există în cele 33 de poeme care alcătuiesc volumul un ușor manierism, detectabil în prezența elementelor de prozodie și a figurilor de stil. Predomină comparația de tip parnasian (care amintește, mai ales, de poemele lui Philippide), în care termenii, selectați cu grijă, transmit informații despre cultura poetului, despre modelele lui estetice și despre gustul său artistic, dând mesajului o notă de livresc. Sinceritatea discursului nu poate fi totuși contestată, pentru că Florin Dochia, trăind printre cărți, le simte ca făcând parte din țesătura sa intimă, ca sângele, carnea și nervii. De remarcat absența retorismului, a revoltei, a gestului definitiv, a manifestării colerice, în favoarea tonului elegiac / psalmic / meditativ. Poetul de la Câmpina scrie cu gravitate despre un univers care exclude lumea pe care o cunoaștem noi sau lumea pe care o cunosc generațiile foarte tinere de poeți: „fereastra spartă a întunericului / se-nchide peste inima grăbită / ca o pagină albă ce ascunde o altă pagină albă / (întotdeauna o pagină albă ascunde o altă pagină albă! / de ce graba inimii n-ar ascunde răbdarea minții?) // inima mea e de pildă o pagină / o pildă pe pagină // inima mea aurie te scoate din rutină / rămâne pe retină-n ruină / inima mea sub pleoape suspină / e ochiul încrustat cu lumină” (28).