agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ nu-i așa departe, o jumătate de oră de la gară
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-03 | |
Considerând că ne mișcăm prea încet, că prea puțini autori au ocazia de a-și prezenta textele în cadrul cenaclului nostru, am luat hotărârea, înțeleaptă sperăm, de a prezenta câte doi autori în fiecare sesiune.
Duminica aceasta vom analiza textele Danielei Luca și ale Ioanei Bogdan, urmând ca în săptămânile imediat următoare să întâlnim următoarele cupluri poetice: - Diana Iepure & Florin Hălălău; - Adrian Georgescu și Adina Batâr - Gelu Bogdan Marin și, probabil, Alexandra Mihalcea (nu am luat încă legătura cu ea) - Gelu Diaconu și ... Rugăm autorii de mai sus să ne trimită textele cu cel puțin două săptămâni înainte de data cenaclului în care vor apărea. Acest lucru va oferi criticilor invitați timpul necesar de a parcurge textele. Restul articolului de anunț se repetă așa cum v-am obișnuit: -trimiteți prin email la adresa [email protected] și o opinie bine documentată asupra textelor de mai jos; Materialele valoroase vor fi prezentate (de noi sau de autorul acestora) în cadrul cenaclului; - propuneți evenimente artistice pentru includerea lor în programul cenaclului; - anunțați cel târziu până vineri intenția de a lectura în cadrul cenaclului și disponibilitatea pentru participare într-una din secțiuni (stand-up poetry, concurs, lectură) în așa fel încât să putem stabili cât mai precis programul exact al manifestării. DANIELA LUCA Și nu ar fi iarnă iarna asta am ascultat numai pinguinii povesteau cum îngheață timpul încercând un triplu salt la patinoarul nopților polare uneori aprind focul din obișnuință număr solstiții alung spirite beau ceai de inima lunii se spune că dimineața devin pătrar de femeie și veghez copii nelegănați mă îndrept spre o iarnă paralelă acolo gheața nu există și în loc de zăpezi se aștern la întâmplare fulgi de stele non-objectal night obiectele ne descălțau în hol să nu le trezim somnul verde se plimbau pe lângă noi priveau prin pereți trecătorii dezlegați la ură e calul de negru îmi spuneai cu grijă pentru singura mea zi cu glezne oranj făcută țăndări la prima respirație a luminii mă tăiam în muchiile dimineților ascuțite de lama coșmarului tău până la măduvă îmi aminteam cum decupai celule de inocență nu ai nevoie de roșu când dormi îți va deschide cordul soarele violet someone is always absent in that moment sunt priviri printre romburi transparente văd ca prin fum uneori acopăr despicături cu cinci cărți întotdeauna semnate de la stânga la dreapta nu mai am noțiunea emoție în buzunar găsesc un typo în meniu primesc o brazilian coffee astăzi e deschisă primăvara la nasturi orele devin franjuri negri și dansez rumba pe umbre îmi amintesc adrian de iarna paralelă e ultimul timp dincolo de mine ascunsă anapoda printre versuri tac fără oameni atenți la fiecare deschidere de secundă stop se perturbă dicția mon cher cineva a uitat trei foițe de amiază prin scrumieră e țigara mea de vanilie neaprinsă vreodată aș fi vrut să nu fiu acolo între două întâlniri indiscrete și cea mai frumoasă declarație de dragoste rostită altei femei staccato pentru o iluzie cât de ușor înșală cuvintele în dansul lor privești mereu cu ochiul strâmb nu poți vedea albul nu poți cânta o singură partitură între mine și tine alegi să vezi doar iluzia de a fi sârma aceea pe care calc fără să știu în ce spini voi pica atunci când nimic nu va fi așternut să-mi amortizeze durerea nu mai am demult nevoie de anestezie simt până la nefiind această injustă biciuire cu vorbe fiindcă e un tigru mereu rostogolit prin cercuri de foc și niciun clovn nu mai râde la ultima reprezentație acum îți las jumătate din firul care mă înălța spre dragoste și plec în staccato pentru o iluzie Salonul 22 în seara asta port durerile tale în loc de mătănii le număr încet să nu mă liniștesc simt orice supurare de sentiment nu am cum să mișc ar însemna să înduri alunecarea pietrei prin interstiții sângele meu se revoltă de neputința sângelui tău atins în timp de maladii incurabile lasă-mă să fiu în locul tău între secunde să număr pereții albi bisturiul siringile aștept fiecare picatură de ser vital în loc de puls ascult clipirea morții mă aștern în primul tău neant apoi în al doilea și așa mai departe - nu mă corecta aici nu mai greșesc - neantul acesta are o calitate se multiplică apoi se reduce la absurd tu îl privești ca și cum ar fi o întâmplare banală un așa a fost să fie iubito nu mă trăi în locul meu Vânăt și fără potcoavă nu mai întind mâinile după urma mânzului vânăt aleargă în derută fără stăpân îi ating umbra alunecând peste oameni îi aduc apă la amiază când răscolește apusul până la iarbă nemaitrezind pământul nici somnul el are potcoave de suflet într-o zi fierarul a uitat să trăiască lăsând un galop fără picior cine va ucide umbra mânzului să-i poarte potcoava pe frunte ater nu știu cum se aleg întâmplările pentru mine în fond plouă zilnic la cinci dimineața simt cumva strâmtorarea obiectelor reperul memoriei de altădată et caetera dintr-o dată keturah îmi spune ești îndrăgostită de ater somnul e căderea ta și toți repetă-n ecou tu ești cea care-l iubește dar nu e imposibil privesc hipnotic tavanul rememorez întâlnirile în alb keturah mă ține de mână ești fericită în sfârșit un gând separat pe altul trece doar golul elegant ater răstoarnă amfore cu apă la capătul fiecărei scări se gândea la Iisus voia să îi spele sângele mi-a zis într-o zi vei face ca mine eu aveam lacrimi în amforă danaidă închisă printre magnolii de teamă ne-am ținut în brațe eu și ater devenisem figuri de bronz acum sunt în alt timp keturah trece prin culoare de lumină se răsfrânge peste praguri uneori înoată prin genunchii mei când cad ea îmi simte sufletul și tace îl iubești pe ater îl iubești pe ater vocile se apropie se apropie vocile chipul meu devine pecete de ceară pe manuscrisul împăratului orb mărturisesc îl iubesc pe ater atunci ater își taie pletele în fața mea așa mi-e dat să mor și a început prima noapte de dragoste vracii bântuiau prin colibe după copii leproși era deja târziu umpleam amforele cu apă și spălam scările care ne uneau nu știu de ce se aleg întâmplările pentru mine Înălțarea din pântec îmi spuneai înainte de adormire ia din ora absintul trece-l prin tine lent simți pântecul o mlaștină născând umbrele celor striviți de lespezi în sângele meu se ofilesc nuferii mamă o toamnă încă o ruptură și vei vedea rădăcinile nu sunt decât începturi ale morții tu le vei duce jumătate spre răsărit neînnodate jumătate spre centru sa închidă aproape întunericul nu îmi aminti visul mamă acum sunt lumină suspendată pre-simțire să nu clintim clipa nașterii. bunica ascunde în scrin șapte ouă. fără coajă. eu nu înțeleg. sunt un personaj mic. parcă aș avea jumătate dintr-un părinte și atât. vin dintr-un corp necunoscut. privesc figurinele pe care le strâng în brațe. se spune ca alunga spiritele. tristețea mă adoarme. nimeni nu îmi poate spune ce va urma. dacă ouale vor avea cândva coajă. sau figurinele astea sunt doar niște morți mici. amintirea nordului nordul nu mai există. viața mea e acest trup de animal boreal ca o auroră răsfrântă în memoria pământului îmi prelungesc uneori mâna până la descompunere să pot atinge embrionul luminii în această iluzie îmi rotunjesc un iglu unde să îmi adorm sângele până la sfârșit eu și timpul nu avem aceleași puncte cardinale el îmi descoperă alt meridian. eu îi acopăr memoria cu inima încercăm să ne atingem între sinusoide mie îmi scapă mereu printre vieți amintirile au devenit nordul altei nașteri IOANA ȘTEFÃNESCU-BOGDAN Unsă Bărbatul meu răsucește un cuțit când se întoarce cu fața la zid să doarmă. Tata e cel mai tare bărbat din istorie. Nimeni nu m-a trișat, nu mi-a furat tinerețea și speranța, credința și realitatea, nu mi-a dat visul și mi l-a luat. Anahid pictează femei roșcate cum cad din bărbați, țipă. Pentru că nu găsim nici o culoare pentru țipăt, bărbații rămân goi, căscați și tâmpi ca uitarea. Nici pentru uitare. Asemeni tatălui, copilul meu răsucește și el un cuțit. Deși nu s-a născut, are forma boabei de lacrimă, sfârtecă întunericul cu dinții, se înfige așa puternic în lumină că mă uimește. Pe mine mă găsiți aici. Cu poezia nu vă puneți. Am agățat un geamantan Pe la vreo 15 ani, am agățat un geamantan de-o frânghie, l-am strecurat pe fereastră, l-am coborât încetișor. Jos mă aștepta Lumi. O văd deslușit: își scutură coama blondă, nechează. Lumi, îmi bate inima ca o copită de cal. Restul sunt păcate de moarte. N-am voie să vorbesc despre ele. Dacă stau bine să mă gândesc, nici tu n-ai existat. Mi-au zis să-mi apropii genunchii când deschid gura, să-mi ascund trecutul sub fuste, să port haine serioase. Aici lumea duce un război greu, copiii coboară în lume dezbrăcați. Cineva le-a legat o frânghie de buric, îi strecoară încetișor pe fereastră. Jos nu-i așteapă nimeni. Inimile lor bat în gol. Dar n-am voie să suflu un cuvânt. Clarviziune O curvă se trezește la miezul zilei, sărută icoana, își bea cafeaua, își bea votca, își agață cerceii în urechi, își ia adio și viața de la capăt. Viața ei încape într-o pereche de balerini roșii, pe care-i poartă cu grație de-a lungul trotuarului ascuțit ca o lamă, tălpile îi sângerează și ea se caută de cuie în toate cele zece porunci. Locuind singură de atâta vreme, cu obloanele trase, în parfumuri de mir și migdal intuind că, în timp ce moare, cineva o filează, ea nu mai are nevoie de noi. Și într-adevăr, chiar acum, cineva o filează prin gaura cheii. Romantism Visam o fată cu nume de floare, supărată pe lipsa mea de cuvânt, de maturitate. Pe vremea aceea eu eram un cal cu nume de bărbat schilod și sinistru, pentru că nu mă scuturasem încă de trei ori, și cum nimeni nu avea de gând să mă remarce în banca a treia a amfiteatrului, încercam să mă fac remarcat la seminarul de literatură comparată – chiar dacă citeam pe ascuns Le Cid ca să n-ajung în rereuri – visându-mă un bărbat cu nume de voievod care pleacă la luptă să cucerească lumea. Bineînțeles, voievodul își imagina brusc, în momentele de respiro din vajnica-i luptă, că se preschimba într-o prințesă care își agăța dantelele în mărăcini, țipa înfiorată când realiza primejdia la care garderoba sa se va expune pentru totdeauna, moment în care, din cauza șocului batista parfumată îi zbura din mâini, îi cădea în lacul unde se oglindește de veacuri chipul profesoarei tale de franceză. Acum mă întâlnesc cu foste cunoștințe uimite să mă vadă așa schimbată, așa la casa mea. Tu ești? Să nici nu te recunosc. Da, eu sunt. Am probe că exist. În numele Tatălui Libertatea e un bărbat, poartă numele tatălui meu. Stă ghemuit în boscheți, adoarme bătrân, se trezește tânăr. O pâine cât casa se coace la căpătâiul său. Are palma grea și lacrima scurtă. Când mănâncă, frânge aluatul în două, își rumegă amintirile. Eu port același nume. Cu toate astea, m-am născut femeie, în maternitatea Giulești. Aici crimele și nașterile își târăsc papucii năclăiți de sânge. Am un soț, o conștiință, multe poezii, treizeci de ani, o mamă care plânge. Mănânc din pâinea tatălui meu, îmi rumeg amintirile, mă rog. În numele Tatălui. Arcă În fața Bisericii Armenești călătorii își lipesc nasurile de geamul tramvaiului, oftează zgomotos apoi se închină, conectați la cablurile de curent continuu. Acolo, prin geam, călătorii zăresc viața în mersul ei firesc, spre moarte, crucindu-se încă o dată, de mirare, în fața benzinăriei din stația Maria Rosetti, unde zilnic așteaptă să urce cerșetorul fără picioare. Piața Galați e un spațiu pitoresc, călătorii nu mai așteaptă nimic, zăresc doar drumul lor închipuit strecurându-se șovăielnic ca un sânge străin, răsucesc mătăniile în buzunarul cu bilete compostate și zâmbesc. Așa de aproape le este cerul. Osteniți de drum, călătorii își ridică gulerele paltoanelor, coboarând în tăcere, ca dintr-o arcă. Geneză Ele treceau prin fața mea, trăiau cât trăiau, mureau cu lovituri de ciocan în moalele pântecelui. Ele nu aveau creier, ci pântece. Și cele care nu aveau pântece, aveau creier. Așa a fost scris. Să moară, toate, cu lovituri de ciocan în vintre, până vor țâșni: sângele femeii uriașe; sânii femeii uriașe; umerii, brațele, degetele, șoldurile. Tot. Fustele, parfumurile, ciorapii, cremele, o broboadă uriașă cu care își acoperă capul. Rămași singuri, bărbații au îndesat pământ în pântecele crăpate, au sădit bujori, i-au udat cu lacrimi. S-au matolit, au dansat până dimineață. Așa a fost scris. Rămasă singură, fără bărbat pe măsura ei, femeia uriașă cu creier și pântece s-a ridicat la cer, bărbații i s-au închinat. Așa a fost scris. Două vise în care am râs Cazarmele străine în care ne trezeam dimineața, feliile de tort cu frișcă în care ne înfigeam degetele negre. Dumnezeu e mare. Noi eram săraci lipiți, rași în cap. Purtam bocanci militărești, râdeam. Nu duceam nici un război cu nimeni. Altădată, Mureșul gâlgâia undeva în spatele nostru. Peste râu, copilăria mea își căuta cuib. Sau poate nu era Mureșul. Curgea o apă, binecuvânta pământul. Mersul nostru se desfășura în piruete. Ajungeam așa ușor pe acoperișuri. Deveniseră piețe pietonale. Dormeam într-o șură uriașă, pe mai multe caturi. Dedesubt, alții ca noi își umflau piepturile în somn. Stăteam în coate, de sus le urmăream viața și moartea. Ziua ne învârteam pe acoperișuri din țiglă roșie, râdeam. Lumea era la picioarele noastre. Vinovată Iarna venea cu un scheunat interminabil, de maidanez flămând, cu blana roasă, o chemam în casă, ea rămânea pe preș, adormea în patru labe, capul și-l ținea drept. Însă iarna asta a venit altfel. A aruncat buzduganul, a dat ușa de perete, a intrat, s-a așezat la masă, a râgâit. - Dă-mi să beau, mi-a zis, eu i-am dat. - Dă-mi să mănânc, mi-a zis, eu i-am dat. - Fă-te frumoasă, mi-a zis, eu m-am făcut. Până s-a ivit primăvara, a aruncat buzduganul, a dat ușa de perete, s-a repezit la ferestre, a ridicat obloanele. - Dă-mi să beau și eu i-am dat. - Dă-mi să mănânc și eu i-am dat. - Fă-te frumoasă și eu m-am făcut. Pe urmă a râgâit. Până a venit la ușă vara, a râgâit de asemenea, a venit toamna, a râgâit și ea, a pufăit din pipă, și-a gustat ceaiul, a cerut mai multe pliculețe de zahăr, a aprins televizorul, s-a cuibărit la picioarele mele, mi-a zis: - Dansează-mi. Dar de înșelat, nu te-am înșelat niciodată. Lepădare Aveam genunchii zdreliți de căderea credincioșilor în fața altarelor nesfințite. Lumina bătea în gol. Cădeam și eu pe unde apucam. Printre icoane, privirea nu vroia să-mi alunece. Orgoliul, rănit de frumusețea candelabrelor, se ghemuia ipocrit, pocnindu-și degetele. Din boltă, Sfinții mă certau. Eu îmi ștergeam obrazul scuipat, îmi căutam cuvintele pentru rugăciune. - Nu înțeleg ce-mi spuneți. S-au adunat atâtea, viața e scurtă. Fecioară, Sfinte Ioan, Iisuse, Doamne, iertați-mă pentru tot. Nu auzeam decât pianul, fluieratul tău ușor și noaptea. Cer morții. Mi-e foame. De poamele căzute și de pâinea frântă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate