agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-29 | |
Duminică 23 Noiembrie 2008 s-a desfășurat a treia ediție a Cenaclului de la Deko la care au fost prezenți criticii: Octavian Soviany și Mihail Gălățanu și au citit scriitorii: Dan Coman și Șerban Axinte. Moderatorul acestei ediții a fost scriitorul și criticul Felix Nicolau.
Această a treia ediție s-a desfășurat sub atenția unui public mult mai alert și mai numeros decât la edițiile anterioare. În plus, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus, în sală s-au prezentat mulți scriitori din provincie. Felix Nicolau a început prin a menționa că vor citi „doi poeți nordici” iar cei care și-au lansat cărți la târgul de carte de la Gaudeamus pot împărtăși de asemenea din scrierile lor. Cuvântul de început dintre cei doi l-a avut Șerban Axinte care de altfel a știut să întrețină spiritul întâlnirii prin nota comică de care a dispus mai întâi prin apelativul à la Cristi Minculescu: „Bună seara prieteni!” după care a pocit numele lui Dan Coman în „Dan Coma” - făcând trimitere la faptul că s-a delectat cu o seară în urmă cu volumul „Coma” al Ruxandrei Cesereanu. După terminarea lecturii Felix a menționat că cei doi au știut „să-și nuanțeze vocea în funcție de conținut” și „nu au fost deloc plictisitori sau inexpresivi” – cu aluzie la criticile primite de către cei care au citit la primele două ediții ale cenaclului. De asemenea mai spune că motto-ul acestui cenaclu ar trebui să fie un fragment din Dumitru Bădița: „Sunt plin de curaj și-mi terorizez frica”. Primul cuvânt din partea criticii a fost cel al lui Octavian Soviany care a observat că a avut parte de poezie de calitate la această ediție. Despre Șerban Axinte spune că scrie „o poezie anxioasă, o poezie plină de mânie și revoltă, însă revolta lui este diferită de cea a primului val fracturist” unde „era o revoltă foarte afișată, histrionică, era o revoltă explozivă”. De asemenea, e de părere că la Șerban Axinte avem de-a face mai mult cu „o lectură implozivă” unde „gesturile spectaculoase trec pe planul al doilea fiindcă miza este în altă parte ... miza parcă nu este în cuvinte, miza parcă nu este în imagini ci în ceea ce există în spatele lor”. Cel mai mult i-a plăcut poemul „Ce simt oamenii răi cînd mor”- Șerban Axinte: „în fiecare zi iei din trupul meu cîte o bucată, o ții ascunsă între cerul gurii și limbă. pînă se face un fel de salivă vîscoasă, plină de fibre și vinișoare albe. nu vreau să te provoc, nu vreau să-ți simt firele de păr cum mi se pliază în palmă. astăzi fac dragoste cu tine din obligație, din respect pentru frumusețea ta. am auzit că după ce au dat la televizor execuția lui Saddam niște copii au vrut să afle ce simt oamenii răi cînd mor. pe mine n-o să mă găsească nimeni spînzurat, doar prăbușit peste trupul tău gol, cu degetele de la mîna stîngă în gura ta, cu degetele de la mîna dreaptă în gura mea.” Despre Dan Coman spune că e foarte diferit față de Șerban Axinte, el „scrie o poezie în care miraculosul este tot timpul prezent”. Poemele citite de către el, par a fi un fel de „roman al paternității” și „mizează pe mixtura dintre micul eveniment cotidian și fabulosul, miraculosul, care pătrunde de pretutindeni în aceste poeme”. Spune că Dan Coman are foarte multă imaginație iar „lumea este în permanență o poveste”. A urmat apoi la microfon criticul Mihail Gălățanu care scoate în evidență pentru început că între cei doi poeți intervine un „ecart de vocație” iar în cazul lui Dan Coman avem de-a face cu „o vocație de poet” pe când la Șerban Axinte e de discutat mai mult, el fiind un „caz mai complex” și mai mult chiar - „un pariu al criticii” în care „vocația dominantă este cea de critic iar cumva acea de poet – o vocație recesivă”. Mai mult, el creează „un spațiu al experimentului, al unui experiment personal”. De asemenea Mihail Gălățanu a afirmat că se va rezuma la text deoarece preferă „o critică aplicată”, textul fiind fundamental pentru interpretarea sa. La Dan Coman există „o miză foarte vădită”, miza fiind cea a creării unui univers anume, un univers „paternal” după cum a amintit și O. Soviany, un univers foarte delicat și, apare la el, un refuz al versurilor memorabile. Observă la Dan „pasaje de poezie naivă, foarte fragilă unde există o recurență” care ar trebui să creeze „spațiul său personal”, anume: „laptele praf”, „diminețile”, „tlinda”, „mara” - personaje care apar și „personalizează altfel universul liric”. La Dan Coman personajele „se mișcă fantomatic, ca o umbră în spațiul poeziei” – în opinia lui Mihail Gălățanu. Există și versuri memorabile în „ciuda refuzului vădit al memorabilității”: „celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos/ să nu se tulbure laptele” – aceasta fiind „o imagine memorabilă care va rămâne sigur în retina poetică”, în opinia domnului Gălățanu. Despre Șerban Axinte - cel mai important poem al său este „un megapoem”: „Sublim, sublim” care nu este ales întâmplător pentru a începe lectura, în plus este „cusut” din „poeme mai mici foarte expresive, unele chiar foarte reușite”: „...am auzit că cineva s-a spînzurat în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul lor...” „...mi-am revăzut victima trîntindu-se la pămînt plină de sînge, rugăciunea minții și lama de sticlă i-au spintecat inima artizanală ce-i atîrna în buzunar ca o hernie rușinoasă, vai mie, am aruncat chiștocul și l-am strivit cu ură, iată crima, iat-o, acum îi desenez conturul cu creta, victima mea privește cu jind la cadavrul de jos, iese puțin fum, mult praf, fum, praf...” De asemenea menționează că „persistă” în a crede că vocația lui Șerban Axinte este cea de „critic” pentru că „acest exercițiu - în paralel al criticului și al poetului” duce la sporirea „discernământului” pe propriul său text – de aici reieșind că textele devin mai bune; pe când la Dan Coman, singura vocație este poezia. Spune că poezia lui Șerban Axinte este „o poezie la limita poeziei, între discurs și eseu, cu multe inserții și conotații, întemeiată pe o dicție literară generală foarte bună”. De altfel la Șerban există tendința de „cartare față de experiențele anterioare” ca o „diferență specifică, o depărtare”. Următorul purtător de cuvânt a fost Radu Vancu pe care Felix Nicolau îl prezintă ca „actant, nu el ci soția lui care apare la un moment dat într-o poezie a lui Șerban Axinte”. Acesta nu știe dacă să constate „cu regret sau cu jubilație” că soția sa „nu numai că este mai des pomenită” dar au început să-i scrie poezii și alții. Despre Șerban Axinte începe prin a spune ce „separă poezia lui de marea poezie”: „trauma lui e prea retorică” iar soluția ar fi „inserția în această narație a episoadelor traumei, a unor episoade fie ludice, fie absurde” sau „fie scenarii à la South Park”. Despre Dan Coman afirmă că, încă de la prima lectură, a avut „senzația de poezie majoră, de poet exemplar”. Þine să-i răspundă și domnului Gălățanu că nu crede că în poeziile lui Dan Coman este vorba despre „o anemie a versurilor memorabile sau a imaginilor memorabile” – mai mult i se pare că este vorba despre „o hiperemie de imagini, de versuri care se rețin fără efort când le asculți”. Îl vede pe Dan Coman întotdeauna ca pe „un poet fără rezerve” care „are ceva în ADN-ul lui din Naum și din Mureșan”. Felix Nicolau subliniază două apropieri între cei doi poeți: amândoi vorbesc despre „spital”; Șerban Axinte merge foarte mult pe „sublim” dar și pe „frumos” - cuvânt care apare și la Dan Coman în formularea „repetată” aproape „sub formă de refren”: „lună frumoasă”. Dan Mihuț crede că cenaclul s-ar fi numit mai bine „recital” pentru că poeții au citit texte care deja s-au publicat iar utilitatea noțiunii de „cenaclu” este un pic „eludată”. Afirmă astfel că „avem de a face cu texte care nu mai au nevoie de un feed-back” și ar fi indicat să se numească „recital de poezie și nu cenaclu”. Crede că Șerban Axinte încearcă să împrumute „o serie de persona, prin care receptează un spațiu al traumei” dar „o face la nivelul unei poetizări excesive”. Crede că „zona de psihopatologie” în care el intră ar avea nevoie de o „notație un pic mai rece, și nu poetizată” deoarece noi „suntem obișnuiți cu ideea că zona schizoidă a personalității noastre nu percepe lumea ca pe o poetizare „sui generis” ci ca pe o traumă rece, calculată, foarte diferențiată de o percepție care să o integreze într-o variantă psihologizantă”. Despre Dan Coman spune că „avem de-a face cu un transfer foarte interesant, un transfer al maternalismului în paternitate”. E de părere că Dan Coman simte zona „trăirilor maternale prin faptul că vocea este una a paternității” de unde iese și zona fragilității - o „zonă de completare a cuplului” și „avem de-a face cu un personaj androgin”. E de părere că ambii sunt autori de expresie puternică, care este mai agresivă în cazul lui Șerban Axinte iar la Dan Coman este mascată de o „stare de beatitudine a cuplului”. Următorul purtător de cuvânt a fost Mugur Grosu care menționează pentru început că vorbește „împotriva voinței” sale. Observă foarte bine că se vorbește foarte mult despre literatură și se scrie din ce în ce mai puțină literatură. Pe el îl deranjează expresii critice de genul: „limita poeziei” și „poezia tinde” - de aici și întrebarea „Ce e poezia?”. Mai menționează că o poezie foarte interesantă este cea care „te provoacă la tăcere”. Următorul vizat de către Felix Nicolau pentru a completa critica serii a fost Gelu Vlașin pe care l-a „atins” prin mențiunea referitoare la „alergia lui pentru poezia manelistă” (care de altfel nu are nici o legătură cu poezia citită de cei doi scriitori). Gelu Vlașin e de părere că „asistăm la lecturi, din punct de vedere literar, de joasă calitate” în loc de a asista la lecturi din ce în ce mai interesante. Prima părere despre textele care s-au citit la cenaclu este: „am asistat la două lecturi foarte slabe în seara asta”. Spune că cei doi autori sunt „interesanți” în ceea ce a citit până în momentul de față dar cu texte „subțiri”. Menționează că „Chicco (care de altfel este și titlul unui poem al lui Dan Coman) și Coca-Cola pe mine nu mă mai impresionează de mult” și „poate impresionează pe cei care nu au citit până acum ce au scris cei doi autori: Dan Coman și Șerban Axinte”. Spune că „de fapt e un trend, un feeling actual de regres al poeziei” iar ceea ce a ascultat aici, lui îi confirmă sentimentul că se scrie din ce în ce mai „inactual”, din ce în ce mai „neinteresant”. Þine să menționeze despre „afinitățile afective” ale celor prezenți, văzând în ei „oameni care poate ar fi avut ceva de spus acum ceva vreme în literatură”, și că probabil există „solidarizare față de ce ar fi putut să se spună și nu s-a spus” cu referire directă la „prezența lui Marin Malaicu, Ana Dragu, Răzvan Þupa și alți autori considerați importanți în literatura română actuală”. În opinia lui Gelu Vlașin textele au fost spuse „doar cu dragul de a fi spuse”, sunt „puțin forțate” iar din punctul acesta de vedere aduce din nou ca exemplu poemul „Chicco”. Spune despre Dan Coman că „deoarece nu simte sau nu înțelege proza suficient de mult, insistă în a scrie poeme” și menționează că aceste poeme ale sale nu sunt chiar actuale, ba mai mult simte un „iz de trecut” în poezia lui. Niște exemple ar fi în poemul „Aerul”: „primele cinci săptămîni sunt cele mai grele” – parcă „se vorbește despre trecut” sau un alt exemplu ar fi: „lugindu-te pe burtă și încercînd să înaintezi pe sub aerul acesta/ bîjbîind după femeia ta”. Despre poemul „Salonul nouă, lăuze”, Gelu Vlașin spune: „mi se pare, să nu îi spun plagiat, auzeam de travesti, auzeam de spitalul nouă” făcând referire că și Marius Ianuș și-a încercat șansele și observă că toată lumea insistă „pe un fel de science-fiction” de genul „și eu am fost la spitalul nouă!”. Din sală se simte nevoia să i se corecteze aluziile spunându-se că în poezia lui Dan Coman este vorba despre „salonul nouă” ci nu despre „spitalul nouă”. De altfel, se observă că spiritul critic al lui Gelu Vlașin trece mai departe de subiectul de discuție strict la textele care au fost citite la cenaclu, și tinde să atingă corzile sensibile ale altor scriitori din sală printre care și Marius Ianuș. La acesta din urmă tinde să facă o paralelă cu „spitalul de psihiatrie” deși el „nu a fost pe acolo” după care menționează că acesta este un „imaginativ și își construiește destul de bine prin trăiri poezia” – din nou fără legătură la textele citite. Despre Dan Coman, ca o legătură cu cele de mai sus, afirmă: „nici nu a fost, nici nu a trăit” ci doar „a improvizat anumite stări”. Răspunde și la afirmația de început al lui Felix Nicolau cum că avem parte de „doi poeți nordici”, prin următoarea replică: „justificarea în esență (a celor mai sus spuse despre Dan Coman) ar fi „eu sunt nordic!” și toată lumea s-ar gândi la Suedia, Norvegia, Finlanda, ș.a.m.d”. În plus menționează că e o „blasfemie” să spui despre Șerban Axinte că e nordic. Replica lui Șerban Axinte a fost: „Sunt mai aproape de Dumnezeu sau cum?” iar răspunsul lui Gelu Vlașin: „Dacă Dumnezeu se numește senatorul ăla al vostru al melcilor, care conduce frâiele existenței culturale în zonă, atunci ai dreptate – Simirad sau cum îi spune”. De altfel comentariile sale care au urmat au cam fost în afara subiectului, altceva decât critică pe text, cu diverse aluzii la cei din sală. Afirmă de altfel că Dan Coman este un „poet inactual iar ca personaj este neinteresant”. Reacțiile din public nu au întârziat să apară, Ela Victoria Luca spunându-i lui Gelu Vlașin să vină cu argumente care să susțină afirmațiile sale despre Dan Coman, cum că ar fi „inactual” iar Dan Mihuț a intervenit prin a atenționa: „vorbim despre personajul Dan Coman sau ce?”. Gelu Vlașin mai afirmă de altfel că la Dan Coman are loc o „involuție” asta „doar dacă ne raportăm la texte inedite” și că textele sale citite sunt „niște texte pe care le-a cules de undeva” și pe care trebuie să „le citească la București la netoții ăștia de la Deko”. Nu i-au plăcut textele pe care le-a citit Dan Coman și mai mult decât atât spune că: „mie mi se pare mult mai interesant ceea ce a scris până acum și ceea ce scrie acum” – în contradicție cu afirmațiile sale precedente. La un moment dat a intervenit Felix Nicolau și l-a întrebat pe Gelu Vlașin dacă ar avea ceva împotrivă pentru „a lua publicitate”, invitându-l la microfon pe Răzvan Þupa care de altfel face și „stand-up literature” - cu referire la actualitatea poeziei. Răzvan Þupa, despre Șerban Axinte, spune că are o „poezie a construcției” - undeva în textul lui se găsește un moment în care vorbește despre „rugăciunea minții” și arată că își plasează foarte bine poetica sa „ca pe o căutare, ca pe o construcție continuă în care el încearcă să își stabilească un sistem”. În opinia lui Răzvan Þupa, un lucru „asemănător” la cei doi autori care au citit este că „amândoi își organizează textele mai mult sau mai puțin” și „își fac textele pornind de la un element care întoarce cumva pe dos percepția” dar „de aici încolo fiecare folosește exprimări complet diferite”. Despre Șerban spune că „e tentat să adauge elemente care vin din lecturi, elemente care vin experiențe foarte plastice” și „trece de la construcții luxuriante la poeme scurte în care își exersează puterea de a întoarce pe dos niște lucruri”. În cazul lui Dan Coman observă că situația este altfel decât la Șerban: „Dan Coman nu se duce nicăieri, el e cumva stabilit în poezie și relatează dintr-o lume a poeziei” iar „trauma poeziei lui este aceea a unei normalități, care simte nevoia în permanență să o arunce în toate direcțiile” prin elemente care te fac „să rămâi perplex: oaia care intră în maternitate”. De asemenea îi răspunde și unei afirmații a lui Gelu Vlașin spunând că „e foarte greu să spui că există o evoluție sau o involuție – involuție nu prea are cum să fie la niciunul dintre ei pentru că textele citite sunt în gama care i-a consacrat”. Nu au „gafe enorme” și nici nu au riscat foarte mult. Îl vede pe Dan Coman ca fiind un „poet complet excentric față de tot felul de mișcări, un poet care relatează despre o lume, pe care din punct de vedere al expresiei încearcă să o dinamizeze”. Revenind la discuția de la început despre „retorică”, Miruna Vlada spune că orice poet „are un anumit tip de retorică” și consideră „mai evidente punerile în scenă ale lui Dan Coman tocmai pentru că sunt atât de subtile”. Mai mult, poemele sale „pornesc de la bun început cu ideea că se va întâmpla ceva extraordinar” iar poemele lui Șerban Axinte au impresionat-o foarte puternic deoarece nu se aștepta la o „violență atât de mare” oferindu-i astfel o „senzație cinematografică vie și asumată”. Octavian Soviany pune apoi următoare întrebare: „deoarece s-a spus despre poezia lui Șerban Axinte că este retorică” ar dori să știe „persoana respectivă ce înțelege prin retorică?” fiindcă el se gândește la „retorică” asemenea discursului „romanticilor, plin de tot felul de exclamații, interogații, atitudini patetice”, care de altfel la Șerban nu dispune de aceste caracteristici ale retoricii. Răzvan Þupa revine și spune că cel „mai mare eșec” pentru el a fost Dan Coman, nu pentru că „ar fi citit rău”, ci pentru că „el mai mult scrie decât vorbește în public” și „în public este incredibil de timid la microfon”. Din nou a revenit Gelu Vlașin la microfon spunând că Șerban Axinte e „mai autentic, încearcă într-adevăr să spună ceva”. Despre Dan Coman spune că, așa cum remarca și Octavian Soviany și Răzvan Þupa, își „păstrează o anumită linie” pe care merge, pe când Șerban Axinte „reușește să aducă ceva în plus” la nivel stilistic, pe aceeași linie pe care merge. Concluzia finală a lui Gelu Vlașin, „disproporționat într-un fel”, este că „Șerban Axinte a reușit să spună ceva mai mult decât Dan Coman”. Într-o nouă intervenție a lui Dan Mihuț, acesta consideră că e „nedrept” să comparăm pe Dan Coman cu Șerban Axinte deoarece „sunt doi poeți care nu sunt siamezi, nu au trăit într-o osmoză care i-a determinat să găsească diferențe sau termeni de comparație între ei”. E de părere că la Șerban Axinte se observă o „dorință de a schimba ceva în discurs” – de aici probabil și acuza care i s-a adus, că ar tinde spre „o formă de retorică un pic mai spre artificializare”. A mai intervenit apoi și Victor Potra care a început prin a spune că „e prima oară când participă la un cenaclu după Ceaușescu” și că „va ataca tabuurile”, va fi „purtătorul de cuvânt al celor cu voce mai mică decât cei care sunt deja acreditați”. Primul tabu pe care Victor Potra îl cere să fie pus la îndoială este „acela în care se discută numai despre texte, nu și despre trăirea autorilor”. Mai spune că l-ar fi interesat foarte mult să afle ce „au încercat să exprime” autorii. Al doilea tabu este acela că „autorii nu obișnuiesc să răspundă în mod direct criticilor”. Crede că ar fi foarte interesant să existe o „modalitate interactivă” și e mai bine ca autorii să „interacționeze live”, nu pe baza unor „discursuri paralele”. La final, Felix Nicolau a invitat cei doi autori care au citit să spună ce impresii le-a creat „acest cenaclu post ceaușist”(parafrază la titlul cărții lui Dan C. Mihăilescu). Șerban Axinte a răspuns că se simte „mult mai împlinit” după participarea la această ediție a cenaclului, a ținut să mulțumească organizatorilor, s-a bucurat că a citit alături de Dan Coman care de altfel este „unul dintre poeții săi preferați”, a încercat să fie foarte atent la „reproșurile care au venit din partea unor voci cât se poate de autorizate”. A mulțumit lui Radu Vancu și Gelu Vlașin pentru sinceritatea de care au dat dovadă și pe care nu o poate pune sub „semnul întrebării”. Dan Coman a ținut să mulțumească de asemenea pentru invitația de a citi la cenaclu și a menționat că cel mai mult i-a plăcut de ceea ce a spus Mugur Grosu. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate