Fotografierea artistică a succesiunii de peisaje interioare și exterioare pe filmul celulozic și reproducerea lor prin proiecție luminoasă pe ecranul sufletului ai zice că împrumută ceva din tehnica cinematografică, oferind acel confort specific vizionării. Cu obiecția că aici, în Tandru și rece, mișcarea și viața nu sunt doar simple iluzii. După ce ne va fi purtat prin iadul iubirii și al deznădejdii, Felix Nicolau învinge teroarea melancoliei impunând optimismul. Sinceritatea actului de a povesti, povestindu-te parcă, ritmul ager și ruperea lui cu efect de surpriză imprimă romanului o remarcabilă motricitate mișcătoare de suflet. Instanța aceea bine ascunsă și greu de numit, ce gâdilă și încâlcește măruntaiele, te mână, mai devreme sau mai târziu, să recitești. Atât pentru retrăirea virajelor tactice - sensibile, spontane și inteligente - care fentează sensul giratoriu al existenței și al cărții, cât și a rafinamentului tehnic constând în “atașantul spectacol lingvistic”, cum foarte corect observă Șerban Axinte.

Leo, ființa cu două mâini stângi și cam ezitantă, cu o viață interioară în flagrant contrast cu cea exterioară, complexa persoană întâi a narării, e surprinsă uneori înclinându-se autorității umanului, alteori refugiindu-se în alte personaje, euri, ipostaze, ca un respiro al conștiinței. Această transfuzie de personaj, această interschimbabilitate de personalitate, ar putea fi considerată metonimia subtilă a romanului care, făcând apel la diverse categorii logice și cronologice le manevrează cu îndemânare stilistică sau le inversează fără vreun atentat la continuitate sau circularitate. Așa, spre exemplu, ne trezim vorbindu-ni-se despre viitor la timpul trecut: E moină și ger, exact ca atunci când totul a luat sfârșit, iar viitorul meu a devenit un lanț de amintiri. Neîncrederea lui Leo în farmecul personal reușește să i-l accentueze – cum dealtfel nenumăratele aspecte care au un fericit efect invers celui scontat - iar tupilatele vibrații ale unor note biografice îl aduc în spațiul intim al cititorului. Bineînțeles că la imprimarea acestei direcții concură o mulțime de elemente. De la seriozitatea încercării de a cuprinde în limitele scrisului dimensiunea universală a suferinței – despuiată, în paralel, de abstract și asistată continuu de vindecare prin terapia râsului - și până la personificarea jucăușă a acelor bunuri profunde și pătrunzătoare din zestrea omenească, tonul este degajat, încadrând romanul într-o aură de familiaritate. “Dar eu văd toată întristarea vieții în neputința noastră de a sfărma zidul de singurătate care se ridică împrejurul fiecăruia din noi până la cer”, scria Vasile Pârvan. Iată-l pe Leo, înarmat cu picamerul, sfredelindu-l, pentru ca apoi să se amuze pe seama efortului inutil și a tencuielii căzute, descoperind interioritatea punctului de aplicație al nesingurătății ca și al verticalității. Abia după ce va fi trecut prin iadul terestru cu toate iubirile și deznădejdile presupuse și va fi învățat să râdă dumnezeiește, realizează că piatra cu însușiri miraculoase licăre neobservată printre întâmplările firești care ne alcătuiesc ființa și ființarea. Oarecum în acord cu același Pârvan, dar pe un ritm revigorant și nu întristător, privitor la lucrurile care lămuresc viața noastră: “nu întâmplările neașteptate, ci faptele cele mai obișnuite ale vieții alcătuiesc temelia cea veșnică a ființei noastre; chipul în care simțim aceste lucruri monumental simple și clare (deșteptarea dimineața, culcarea seara, prânzul, mersul pe drum, liniștita stare de vorbă)”. Unul dintre aspectele care sporesc șarmul scriiturii este aluzia, așezată cuminte în locul concluziei. Printre rânduri și cuvinte scriitorului îi reușește parodierea gesturilor care au ca intenționalitate șocul, cum și ironizarea fină a caracterului pseudoștiințific al ocultismelor și a grotesculului pseudoadepților aferenți.

Felix Nicolau desigilează catastifele în care cuvintele s-au depozitat după te miri ce criterii și alătură termeni din registre semantice diferite, înviorând limbajul: în sufletul meu caut o tigaie să le-o arunc în cap huidumelor. De fapt, această seducție pe care o exercită scrisul său – o bine mascată filozofie a concretului dar și o captare în formă a abstractului - în proză ca și în poezie, e doar una dintre calitățile prin care se distinge, fiind dealtfel cu bătaie lungă și dublă, stârnind reacții contrare în veșnică alunecare spre punctul lor de convergență. Hiperbola alfanumerică își aduce aportul la farmecul scriiturii iar repetiția pare că ironizează atitudinea centrată exclusiv pe crearea impresiei artistice: un roi de molii mă încadrează într-o sferă, apoi într-un cub, apoi într-un trunchi de con cu diametrul bazei de 1,2 m sau trebuie să suporți o eternitate, două eternități, trei eternități exact ceea ce te-a enervat mai tare în timpul vieții. Epitetele calde (părul de frișcă, ochi de codobelc) contribuie la tandrețea declarată în titlu. Și dacă tot veni vorba de titlu, găsesc recele strict ca formulă de incitare și temperatură de detașare la care autorul râvnește. Tonul houllebecqian în genul iubita mea mă vrea acasă: să facem oficială relația noastră, să fabricăm copii sau timbrul rece și computerizat al câtorva pagini de jurnal nu sunt suficiente în acest sens pentru că, spre deosebire, nu fac fondul romanului fiind doar lungimi de undă neproducătoare de seisme. Nici pasajele cu referire la uniformizare și depersonalizare nu sunt eficiente pentru atingerea indicelui răcelii din moment ce, oricât de detașate ar fi, umorul răspunde la apel: Știristul cu cravată roșie și frizură linsă folosește aceeași voce pe care o au toți ceilalți știriști. Am înțeles că după Revoluție s-a adus de afară un set de voci pentru fiecare emisiune. Ironia subtilă (militari și artiști în termen, ce renaștere folclorică s-ar naște) accentuează elecromagnetismul acestei radiografii tandre a umanului. Adevărurile universale sau, mai simplu zis, lucrurile serioase fug de-a curmezișul paginii în viteză, imprimând mișcare privirii, luând cu ele gândul – stânga/dreapta - pentru a le urmări până departe, în meditație.

Preocupat de și implicat în soarta literaturii, Felix Nicolau se împotrivește excesului de metaforizare, repetabilității și lipsei de autenticitate, testând mereu noi tehnici de fertilizare a scrisului. Pe lângă îmbinarea planurilor semantice aparent incompatibile (pradă conștiinței mele cu trei șiruri de dinți, frunzele fericirii, etc) sporind eficiența solului literar, aș face referire la exersarea depoetizării și la apelarea epitetului palpabil (soare feliat) alături de, să zicem, antimetaforă: Privi cerul scămoșat, alb ca o limbă încărcată dimineața la trezire. Depatetizarea metaforei se concretizează prin imprimarea asperității consonantice (globul de aur al toamnei și-a risipit pârguitele-i țandări peste livadă și țarină sau munții transparenți suiți unul peste altul să ne privească), prin neașteptata coexistență caldă impusă cuvintelor (luna avea nasul mare și moaca tristă) sau printr-o excelentă tehnică a minimalizării condensând efectul (Deodată, ne-am luat inima-n dinți și ne-am aruncat afară din moarte. Fiecare pe drumul lui: unul spre rock, altul spre jazz). Surprinzător este că această devalorizare metaforică sporește nota euforizantă a textului. Comparația e și ea situată, în general, în registrul concret/concret: blana ca un soi de mochetă, limbile lunii par că plescăie printre ierburi. Adică, chiar și atunci când sunt eterice - aerul cenușiu devenise și el un deșert fără glas – figurile de stil, curățate de dulcegărie și inutil, rămân totuși fine și consistente.

Sunt nenumărate momente de inspirație în roman și deloc fulgurante. Ele sunt exploatate la maxim și investite cu libertatea de accesare a imprevizibilului. Foarte posibil ca acestea să ia prin surprindere însuși autorul. Așa ar putea sta situația vis-à-vis de capacul de canal purtat pe față de soarele bucureștean și digresiunile aferente, cu rol de trezire; sau de vorbitul în grai al femeilor când se enervează, remarcă încheindu-se în nuanța caracteristică de umor: M-am căsătorit doar ca să exersez graiurile. Însă umorul de față e dovadă palpabilă a agerimii spirituale fiindcă tulpina lui provocatoare de râs își trage rădăcinile din și se ramifică în sensuri profunde: Când citesc, țin cartea cu o mână și o zgâlțâi. Așa o simt ca pe o parte a trupului meu, iar Victor Hugo cu Pedepsele lui intră în mine.

Scenariile suprarealiste sunt impresionante, amintindu-ne de poezia aceluiași scriitor: Aveam două surori: una brunetă, alta blondă. Sălbatice. Le duceam mâncare cu furca în livadă, să nu mă muște. Astăzi n-a mai rămas nimic. Decât blocuri de șobolani gri. Cum să mai găsească străbunica drumul înapoi în cimitir, când ăștia au demolat totul?. Blonda și bruneta pot fi considerate personificări ale contradicțiilor prezente în cele mai mici amănunte. Dacă la Alessandro Baricco sanatoriul e o colectivitate de oameni cu sufletul pus deoparte, la Felix Nicolau îl găsim ca pe un depozit de suflete înfrânte, pe poarta blindată a descrierii căruia se iese cu o infinită tristețe. Spre deosebire de Baricco, Felix abordează frontal problema nebuniei și trebuie să recunoaștem că, afară din faldurile poetizării, metoda e mult mai dificilă. Detaliile fizice ale portretelor, evidențiind trăsături distincte de caracter ale personajelor (grecoaice cu nasul acvilin și capul strâns la menghină), observațiile vis-à-vis de virtualizarea treptată a speciei umane, de isterizarea veseliei sau plictiseala omului de el însuși, împreună cu amănuntele oniric-coșmarești surprind aptitudinea psihologică a scriitorului. Pentru unele profiluri fizico-morale apelează tehnici vizuale minimaliste: față rotundă cu pătrățele, ochi albaștri cu picățele, cap pătrat în care intră idei cel mult dreptunghiulare, craniu cubic. De remarcat umorul de un caragialesc upgradat al franțuzismelor acestor grecoaice (Clemanza și Mizi): dacă poftești fourchette din argint, de ce n-o chemi pe Marița să-ți aducă? dar și umorul spontan, de actualitate, din care se poate cita la nesfârșit: Bagă în gură un cornuleț cu rahat. Îl suge pe gânduri. Ingenioasele update-uri ale basmelor au valoare de securizare dar și de înviorare: Cred că și în infern îmi va fi greu la început, după care o să bântui bolgiile fără nici un scârț, fără să-mi pese de merele de aur bufnind din rai pe tabla de pe coșmelia lui Scaraoțchi. Ori: Mă scurg de-a lungul acelorași alei dintre blocuri. Noroc că la venire presărasem conținutul unei pungi de fidea, altfel m-aș fi pierdut în Berceni. Iar caracterul “baladesc” al umorului sporește farmecul contextual: Geanta mea arăta exact ca Toma Alimoș cu mațele scurgându-i-se pe jos. De la discreta condiție de a fi pentru a supraviețui într-o lume anostă (mă gândesc că adesea dragostea vine pe nepusă masă, ca pocnetul unui capac de WC pe care l-ai uitat ridicat) până la caracterul său tragic, rareori te poți desfăta într-o singură operă literară cu atâtea nuanțe psihometrice ale umorului: veșnicele picamere care spărgeau trotuarele, spărgeau creierii, puneau borduri noi, iar le spărgeau, apoi alte borduri…. Romanul e de altfel condimentat cu multe expresii memorabile, a căror gravitate și ironie sunt bine cumpănite, în măsură să-i aducă scriitorului tot atâtea brevete de invenție semantico-semiologică: soarele tras în țeapa antenei, sistemul de canalizare solară, dezvirginare digitală și extrem de multe altele. Felix Nicolau e genul de scriitor grăbit, în continuă mișcare și greu de păstrat în câmpul vizual al literaturii contemporane, mereu dincolo de granițe - în prefigurarea viitorului ei fără a-i neglija trecutul - îmbogățind tehnicile absurdului ca și ale suprarealismului: Mai erau și trei capre, pe care le învăța rusește în răstimpul în care nu-și alăpta copiii – pe care nu-i avea. Mare păcat că manualele școlare nu concentrează și nu mai triază din clasici pentru a face loc scriitorilor contemporani care, cu siguranță, ar rafina sau stârni gustul literar al copiilor noștri.

Din jurnalul lui Leo, plin de speculații simbolice și trimiteri inițiatice e imposibil de citat fără a afecta structura sa ezoterică și dimensiunea – abia aici permisă - poetică și filozofică. Aceste fragmente scrise cu caractere italice, în care ai zice că onirismul și trezia se întâlnesc în puctul de coincidență a contrariilor, au o forță de sine stătătoare, pot exista independent, iar puterea lor de impresionare crește direct proporțional cu numărul de citiri. Sunt opriri ale ritmului alert, asemenea vieții, al prozei și scufundări adânci în conștiință, pentru a descrie cu minuțiozitate presiunea acumulată în minte ca urmare a forțelor de apăsare și rezultantele lor sufletești. Crosa lui Felix conduce cuvintele cu stăpânire de sine. Una din notele comune cu poezia e driblajul continuu, folosit pentru a multiplica înțelesurile. Aș zice că această homocromie a scrisului e o înșelătoare tendință de camuflare (îndărătul culorii, al pielii sau sexului), datorându-se, în realitate, nevoii acute de comunicare lipsită de formalități. Iată că în jurnalul lui Leo, Leo poate fi și persoana a treia a relatării lăuntrice. Să fi intrat într-atât în pielea Sabinei încât să fi ajuns să-și scrie jurnalul din perspectiva ei? Atunci din bruneta cu tenul alb cum se face că devine, brusc, o blondă patinată? Să zicem că e preludiul intrării Adelinei în scenă, femeia care adună tot ce risipește Sabina, deși o hippioată cu capul în nori și sufletul par a fi în relație de excludere reciprocă. Incitante contradicții a căror soluționare e o problemă secundară, făcând parte din vârtejurile de suprafață ale scriitorului, a căror rotire conică dirijează mult în adânc: oare dacă oasele sunt pierdute undeva în hăul cărnii, sufletul mai simte când te tai, te arzi, te înțepi? […] când zona periferică a trupului meu îmi va deveni inaccesibilă, când prietenii și dușmanii îmi vor da de veste despre sfârcurile mele, despre sexul și buricul meu, sufletul va tremura în abisul cărnii mele. Foarte reușit prin originalitate și forță de sugestie acest exercițiu de supraviețuire prin substituirea lui a fi cu a avea, a trupului subiectiv cu cel obiectiv, din fragmentul Pielea de măgar, unde femeia balon plutind înspicată pe cerul nici tandru, nici verde se ascultă îngrășându-se pentru ca durerea să nu pătrundă adânc, să facă mult pe drum și să uite ce vrea și pe cine caută. Trupul subiectiv, fiind gazda afectelor fundamentale, a suferinței în particular, trebuie distrus când acestea devin insuportabile, la fel de insuportabile cum e uneori nostalgia acelui ceva aflat dincolo de fragmentele anomice de spațialitate și temporalitate. Reacțiile emoționale sunt îmbrăcate într-o gamă vastă de nuanțe ale coloraturii psihologice (tristețea e fascinantă, speranța e bucurie mocnită) iar audio-vizualul e tăios, crestând în carne vie.

Multe din numele personajelor romanului ne orientează către personalitate. Prin antonomaze succesive și sugestive, Firidă, Tupilat, Cucu, Iolescu, Abis-Uican sunt puși la cumpăna întunecatei, și totuși cât de atrăgătoare, fântâni a experiențelor interzise, pentru a scoate la lumină frumusețea fluidă a naturii umane - prin însăși zbaterea haotică și limitarea ei la forma vasului/trup, prin acea nostalgie a lipsei de măsură - dar și îngăduința care derivă dintr-o imensă capacitate de înțelegere. Excursul în realitatea politico-socială se întoarce cu adevăruri din cele mai triste. În spatele exagerărilor picante, se ascund întâmplări autentice legate de profesia de dascăl, condamnat pe vecie parcă - de către o instanță invizibilă și dementă - pentru toată prostia și ignoranța din lume: această specie îmbrăcată corect, de la magazinele chinezești, citind pe autobuz, pe tramvai, încercând să se proiecteze într-o lume fabuloasă, unde inteligența și frumosul chiar înseamnă ceva. Provocatoare de fiori sunt și scenele care urmăresc până departe sufletul, după ce îndelung s-a smucit să iasă din corp.

Investit fiind cu libertatea de interpretare a cititorului, poți fi tentat să ignori nota de ironie din seria de apostrofe adresate conștiinței (unde e Leo, care-l învățase pe tatăl lui, preotul, să postească?), surprinzând astfel un divin descoperit pe cont propriu și o vagă motivare a dezvirginării fizice și spirituale prin nostalgia androginității: Alunec în ea până departe, am senzația că nu mă mai pot opri. Dar scriitorul nu se dezminte nici de astă dată, rămânând adeptul surprizelor: profețind deznodământul, apariția marelui Androgin, al cărui sfert îl reprezintă Leo după ce în viețile anterioare fusese mașină și bacil, are un fericit și bine motivat efect comic. Felix Nicolau preferă jocul cu prețioasele ocultisme la modă, din moment ce viața însăși este, în mare parte, un neașteptat joc de întâmplări: în urma ședințelor de acupunctură și meditație cosmică, ceakrele se îndreptau ca niște radare către sursele de energie universală. Să nu uităm însă excesul de sens pe care jocul îl absoarbe, cam cum ar absobi aer vidul sufletesc.

Spectacolul transfigurărilor conduce la intersectarea traseelor esențiale pe care omul le parcurge în ostenitoarea lui căutare: psihologic, religios, mitic. Travestiul obiectual și animal din continuarea celui uman constituie una dintre multele tehnici, deloc facilă dar foarte subtilă, care susțin textul la înălțime. Pentru rezolvarea marii enigme a romanului, paginile de jurnal ne oferă din când în când indicii, chiar dacă ezoterice sau aparent contradictorii. Ele pot scăpa cu ușurință cititorului furat de peisajele suprarealiste și întâmplările absurde în care se ascund: așa se face, spre un singur exemplu, că Leo țâșnește din casă în vântul de noiembrie și revine odată cu bocănitul pașilor uleioși ai luminii de iulie. Adică visul îl ține în pântecele său exact nouă luni, încheindu-se cu legământul boltit peste nori, timp în care nelipsitul său câine e - probabil în funcție de luna în cauză - dog, bulldog, pit-bull, pechinez, mops, doberman, birmanez, bibelou pe raftul de păpuși. Apetitul pentru deghizări poate într-adevăr funcționa ca mărturie în favoarea travestiului mental pe care personajul principal îl abordează, demonstrând fărâmițarea unei personalități masive într-o sumedenie de personalități zglobii, teribiliste, doar că această sfărâmare constituie zgomotul de fundal al tabloului întregirii. Supralicitând funcțiile normale ale creierului și supunându-și personajele unor sforțări supraomenești, Felix Nicolau nu face decât să exploateze la maxim funcțiile scrisului, tăinuind oarecum victoria asupra iluziilor. Nu știu de ce, nevoia aceasta simultană și sleitoare de Sabina și Adelina mi-a amintit de nopțile de sânziene ale lui Mircea Eliade, când cerurile se deschid lăsând bărbatul să penduleze între femeia terestră și femeia celestă. Prin înnebunire și frumusețe, dar și printr-o nostalgie a rădăcinilor suportată cuminte, Sabina îl ține pe Leo - cel mereu situat între lumi și genuri, între jumătăți sau sferturi – mai pe-aproape de cer; în același timp, prin masculinitate și răceală, dar și prin nostalgia unui înalt nedefinit (de parcă și tălpile pantofilor ar avea menirea să-i lărgească interacțiunea terestră chiar dacă purtându-i capul în nori), Adelina îl ține mai prin preajma pământului. Fără tensiunea contrariilor acționând permanent și inegal, energia nu ar mai exista, iar conștiința și-ar înlocui cu proteză toate șirurile de dinți. Însă așa cum sunt prezentate, chiar și categoriile spațiale se pot inversa răsturnând lucrurile, lăsat fiind fiecare cititor - egal respectat de către scriitor - să primească, în parte, atât cât e în măsură să ducă.

Scrisul este o stare de jertfire, scria Kierkegaard. Dar jertfirea e dublă: mai întâi conceperea și purtarea lui ca pe o piatră de moară luând în posesie ființa, apoi trimiterea - cu nemăsurabilul regret al despărțirii - în lume. Cred că nimic nu e în măsură să compenseze acestă - secundată de frică și comparabilă la limită cu o moarte și o renaștere - golire a omului de artă care e crearea unei opere, decoltându-i larg veșmântul sufletesc. Nici măcar locul liber pentru un alt embrion cu noua lui ronțăire și creștere lăuntrică. Dacă sfâșierea din roman a fost pe tot parcursul ei o prevestire a întregirii, plecarea din el e, negreșit, una a întoarcerii. Fiindcă la final, după ce toate posibilele furtuni interioare au fost proiectate în convulsii exterioare prin intermediul umorului ca mod firesc de a fi, personajele își regăsesc/refac identitatea; după ce Cosmin își rezolvă latura polițistă a dilemei sufletești și de gen, liniștea coboară pe vârfuri cu izul ei de imponderabilitate. Iar dacă ești inspirat să redeschizi cartea – după excelenta motivație a râsului - vei avea surpriza să-i afli, mai îndrăzneț întorcându-te, și continuarea: apoi a ieșit din bucătărie legată la brâu cu un șorț albastru înstelat…