agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-27 | | Lector superior la Catedra de literatură română și universală a Universității „Alecu Russo” din Bălți, membră a Asociației Culturale „Al Philippide” din Iași, Diana Vrabie păstrează o legătură strânsă cu românii de dincolo și de dincoace de Prut, contribuind, prin munca de cercetător al fenomenului cultural, la promovarea valorilor și, nu în ultimul rând, la clarificarea unor concepte și la revizuirea / reformularea / rescrierea altora, care, în decursul vremii, au suferit goliri ori numai mutații de sens. Teza de doctorat a tinerei din Bălți (Diana s-a născut la 2 martie 1976 în raionul Soroca), intitulată „Drama cunoașterii și tentația autenticității în literatura românească interbelică”, a fost publicată de curând de Editura Augusta sub titlul „Cunoaștere și autenticitate”, păstrând, în subtitlu, denumirea inițială și având o prefață, cu ușoare accente critice, semnată de A. D. Rachieru. Comparând prima variantă a lucrării („Urme pe nisip”, Ed. Integritas, Chișinău, 2005, 168 de pagini), cu ediția din 2008 (363 de pagini), cititorul nu poate să nu remarce adăugirile, precizările, aprofundările intervenite pe parcurs. Bibliografia este impresionantă, după cum impresionante sunt rigoarea științifică, spiritul analitic și dreapta măsură de care Diana Vrabie dă dovadă în tentativa ei de a studia un concept literar care a suferit atâtea mutații de-a lungul vremii. Centrul de greutate al volumului îl constituie încercarea de clarificare a conceptului, începând cu o posibilă tipologie a autenticității și cu nevoia de reabilitare a spiritualității. Chiar dacă demersul critic se axează pe literatura interbelică, există trimiteri la ceea ce s-a întâmplat cu conceptul în perioada actuală (începând cu optzeciștii și terminând cu generația 2000), precum și promisiuni de extindere a cercetării la această perioadă în care autenticitatea a fost încă o dată resemantizată. Cercetătoarea se oprește la perioada interbelică, pentru că atunci are loc marea sincronizare cu literatura europeană și universală. Creatorii se eliberează de imperativele politice și conjuncturale (v. Mircea Eliade) și se concentrează asupra creației de ordin spiritual. Devenit obiect și subiect al creației, scriitorul român este preocupat de autocunoaștere, căutare de sine și autodefinire, deplasându-și interesul de la căutarea socială la cea fenomenologică. Refuzul programatic al imaginarului și convingerea că numai propria experiență, înțeleasă ca trăire sufletească, este demnă de consemnat, îi vor determina pe scriitorii interbelici să proclame ideea unicității individuale și să nu recunoască vreun înaintaș merituos; căci „totul începea de la ei și pornea odată cu ei” (p. 22). Au fost vehiculate idei pe care le întâlnim și astăzi la tânăra generație – „a fi tânăr e o valoarea în sine, o calitate ce-ți dă dreptul să spui orice și cum te taie capul”, precum și dorința de a trăi în aventură spaima de ratare (cf. Nae Ionescu) sau exaltarea mistică (v Nichifor Crainic). Departe de a avea „tonul casant” pe care i-l reproșează A. D. Rachieru, Diana Vrabie manifestă doar spirit științific și o anume încăpățânare de a refuza surplusul de fraze, remarcile zglobii și ambiguitatea termenilor. Pentru fiecare noțiune / cuvânt folosit vine cu bagajul documentar aferent, cum se întâmplă, de exemplu, cu „literatura de frontieră”, ilustrativă, cum se crede, pentru conceptul de autenticitate. Sintagma în sine, teoretizările și concretizarea în cărți de reportaj, jurnale, memorii, anchete, investigații, iar, ceva mai târziu, romane, poeme, piese de teatru, sunt examinate cu acribie pentru a se descoperi în ce măsură contribuie la clarificarea fenomenului în discuție. Această rigoare științifică poate contraria doar dacă o raportăm la vârsta cercetătoarei, dar ea este demnă de admirație, cum demnă de admirație este conștiința că un lucru bine făcut necesită calm, proprietatea termenilor și capacitate de sinteză. Diana Vrabie știe când trebuie să analizeze și când trebuie să sintetizeze ceea ce i-a prezentat cititorului, în așa fel încât acesta să nu rătăcească drumul și să uite care este de fapt scopul lucrării. Scriitori interbelici importanți – Mihail Sebastian, Anton Holban, Mircea Eliade, Camil Petrescu sunt analizați ținându-se cont de contribuția lor teoretică și practică la explicarea conceptului de autenticitate. Camil Petrescu, de pildă, refuza jurnalul, preferând romanul în care naratorul nu mai este omniscient / omnipotent și omniprezent. Mergând pe urmele lui Proust, autorul „Patului lui Procust” va considera că scriitorul nu mai este un demiurg, ci un „om obișnuit, care, neputându-și depăși condiția, nu poate ști exact ce se întâmplă în interiorul celorlalte personaje, de unde insistența asupra propriei conștiințe” (p. 183). Cercetătoarea din Bălți reia o afirmație binecunoscută „Orice aș face, eu nu pot descrie decât propriile mele imagini, propriile mele senzații. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”, dar o plasează într-un context care nu-i mutilează sensul și nici nu face speculații pe marginea ei, așa cum s-a procedat în demersurile critice mai vechi. Trimiterea la ceea ce se întâmplă în momentul actual este subtilă și inteligentă: „Spre deosebire de romancierii tradiționali, în paginile cărora luminarea personajului este operată artificios, în maniera vechii lumini de rampă de acum câteva decenii, scriitorul modern își creează personajul dintr-o perspectivă de autenticitate. Luminarea se face cu mijloace tehnice moderne („prin fereastră, cu reflectoare mascate”), oferind condițiile vizibilității în mediul firesc, natural, al individului.” (p.184). Camil Petrescu a refuzat jurnalul și nu i-a acordat acestei specii caracter de autenticitate, denunțând suprasolicitările. „Deși la un prim nivel semantic, atributul definitoriu al autenticității este exactitatea documentară, înțelegând prin aceasta comunicarea cât mai spontană, mai în afara oricăror convenții, fie a stărilor de spirit, fie a reflectărilor lumii exterioare în conștiință, Camil Petrescu atrage însă atenția că autenticitatea presupune neapărat substanțialitate” (p. 192). Lectura acestei lucrări impresionante prin cantitatea și calitatea informației este una necesară, cu atât mai mult cu cât autoarea se abține de la judecăți de valoare tranșante. Dimpotrivă, considerând că sensurile termenului „autenticitate” pot fi permanent înnoite și îmbogățite, cercetătoarea pune sub semnul relativității atât demersul critic prezent, cât și pe cel viitor: „Autenticitatea se dovedește, în cele din urmă, o noțiune relativă, căci metode și reguli pentru autentificarea autenticității nu sunt”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate