Lumea pe care o imaginează Ion Beldeanu pare a sta sub semnul unei cuminți așteptări a trecerii spre „neștiuta moarte / cea care face și desface cuvintele / ca și penele de crocodil” („Numărând corăbiile eșuate”). Așteptarea, liniștea, dorul de repaus, „ispita plecării” alternează cu nevoia de mișcare, cu speranța într-un Dumnezeu care poate fi „mai blând decât credeam”, dar, dincolo de aceste stări / atitudini / sentimente ale eului poetic, se conturează nevoia de permanentă refacere a lumii prin discurs. Ion Beldeanu reconstituie în imaginar peisaje mereu schimbătoare, în care importante sunt, dincolo de elementele de decor uneori pur simbolice, mișcarea și sensul ei, vectorizarea acestei mișcări spre ceva nelămurit, dar esențial, deci un „Peisaj cu o singură ieșire spre ce?” („Ochiul fără pată”). Personificarea decorului în manieră suprarealistă demonstrează capacitatea de a se smulge de sub dominația obiectelor, de a le privi din exterior, fără a se lăsa ocupat / locuit de ele, astfel că „roua atinge realitatea și se face pasăre”, pianul desenat capătă substanță („Voi desena un pian pentru serile noastre / nostalgice, acolo am să-mi arunc / și pălăria mirosindă a zăpadă / și a zdrențuite frunze”), iar viața însăși „adie valsând / un vis colorat, un vis fără margini / de-ți vine s-o iei agale / de-a lungul florilor de coada elefantului” („Această după amiază”).
Greu de spus câtă trăire autentică, tensionată, a sentimentului morții, conține volumul, și cât este regie, spectacol verbal, deturnarea sensului firesc al lumii în favoarea unei „caligrafii” mitice. Arcadia imaginată de Ion Beldeanu este „o câmpie săgetată de moarte”, așezată în prim plan, pentru ca ochiul, trecând peste ea, să se oprească la planurile îndepărtate, acolo unde se află speranța deschiderii, poarta spre altceva, poate numai spre moartea-femeie dansând în ploaie care „cântă și / vorbele i se unduiesc pe coapse” („Arcadia”), cine știe, mai ales că „Desigur nu aici și nu așa se termină povestea”.
Moartea fizică este mai puțin înfricoșătoare prin comparație cu arderea lăuntrică, ori cu așteptarea / căutarea febrilă a miezului, ori cu nevoia de certitudini. Versuri precum: „să nu te mai întrebi / dacă nu cumva e marți și dacă / într-adevăr ești ceea ce vrei să pari” sugerează dificultatea de a renunța la condiții, la probabilități / posibilități, la concesii / compromisuri, la traiul sub semnul interogației și al exclamației, la „pădurea de sticlă” din care „cei care trebuie / să audă abia se mai văd”. Seria de negații din „Această după amiază” se transformă în contrariul ei, „Dar nu voi exclama: priviți-mă / cum ard mistuit de cuvinte” devine îndemn pentru cei ce nu se văd, ipocriții lectori, gata să treacă leneși peste semnificații și să refuze lectura în palimpsest. Tonul confesiv practicat de Ion Beldeanu este de fapt o capcană, pentru că poetul nu dorește ca mesajul să-i fie înțeles și nici nu cere empatie, el doar se răfuiește, din când în când, cu niște umbre, proiecții imaginare ale propriului eu. Întrebările retorice fac parte dintr-un scenariu suprarealist, al vieții și al morții: „Acum era seară / și întâmplările fierbeau la foc mic / apă vicleană de mângâiat pleoapele / și cărarea poveștilor / când deodată / genunchiul meu a atins piatra // Caii sfâșie Piața cea cuminte / și iar întreb: ce cauți tu / mai negru ca moartea / în ochiul de rouă / cel dulce precum iertarea / și nu cobori în Poarta abatorului / exact acolo fiindu-ți locul / mâini roase, pântece duhnitor / și nimic altceva care să te apere” („Și iar întreb”).
Vorbind despre moarte, poetul, fără să refuze viziunea cosmică, preferă să pună termenul în ecuație cu timpul împărțit, în manieră mitic-arhaică, în dimineață, amiază, seară și noapte, adică în trepte simbolice de naștere, dezvoltare / creștere și scădere / dispariție. Moartea conotată ca moarte face parte dintr-o recuzită romantică și Ion Beldeanu, în adâncul său, știe că este romantic prin stratul ideatic, prin centrarea avântat-retorică pe sine, „chiar dacă” expresia este modernă. „Petrecerile rituale”, jocul și spectacolul verbal sunt încercări de a evita discursul prea grav, prea încrâncenat: „De la o zi la alta mici luptători / intră în pădurea de aguride / doborî-vom zmeul, doborî-vom zmeul / cântă ei imparțiali și mofluzi // Într-adevăr au doborât zmeul / și acum se întorc solemni / și trec nepăsători peste cărările înflorite / O cupolă își revarsă uimirile / vuietul colindă ziua până i se scutură / ultimele frunze și celelalte accesorii // dar ce sunt toate acestea / Dacă nu niște petreceri / rituale ai putea spune / cu mâna pe inimă: Cine va muri / pentru mine” // Dar oare va muri cineva pentru mine? („Petreceri rituale”).
Ion Beldeanu și-a creat de mult propriul vocabular poetic, în care termenii obișnuiți au o conotație diferită de cea uzuală. Numai că adesea, persiflând conotațiile pur livrești, le preia și le include în spectacolul său verbal. „Cioburile”, de exemplu, simbol al pierderii, al vieții / iubirii distruse, banalizate prin folosire, intră în structura poemului și trimit la fragmentare, în primul rând, dar și la dizolvare, pierdere, uitare și noapte: „Ceva mirosea a pierdere sau a noapte / izbită de ușă ori chiar / închisă sub ușă // Atunci am adunat cioburile (de care mult mai / târziu ne amintim eventual) și am zis: am să / sparg semnul de seară / să aud cum se apropie / clipa din zori” („Adunând cioburi”). La fel se întâmplă cu simbolurile mistice, mielul, cămașa, drumul, jertfa, toate sunt resemantizate, pentru că Ion Beldeanu nu rescrie nici mitul cristic, nici nu tinde spre un dialog cu divinitatea. Sacre sunt doar cuvântul și poemul care „se scrie de la sine / are valurile de mătase și culori / amestecate din care se pot alege / doar nedumeriri / Chiar e bine să preferi o dimineață / în care ploaia se trezește / venind de departe / pe când tu încerci să crezi / că numai pentru tine ar fi aceasta” („Ipoteze”).

(Ion Beldeanu, „Chiar dacă?”, Editura Augusta, Timișoara, 2008).