Legendă: textul dintre paranteze reprezintă adăugirile ulterioare. Ele pot întrerupe un pic ritmul înșiruirilor, dar așa e viața.

Majoritatea discuțiilor occidentalilor în jurul Coranului ignoră un aspect esențial pentru musulmani - cartea ca eveniment, ca obiect, cea de dincolo de sensul textului.

[De aici (dar nu numai) și reticența față de traduceri.][Mai revin o dată, lectura unei cărți poate fi și un exercițiu fizic, iar urmările acestui exercițiu fără nici o legătură cu sensul textului. Și încă o dată — cartea ca obiect nu este doar structura chimică sau calitățile fizice ale hîrtiei, ci anume felul în care transformă realitatea din jur prin prezența în trecutul personal, crearea unei istorii, unor atitudini, unor ritualuri (de exemplu ritualul de apropiere de carte)]

Este o deprindere a oamenilor educați în școlile moderne să vadă doar sensul din texte și să ignore influența obiectului. E cu totul altceva să citești o carte și să citești același text de pe ecran. Dar puțini dau importanță acestui altceva.
[...]

Pentru mine orice carte de Eliade, indiferent că e roman, jurnal sau istorie, înseamnă o creștere enormă a poftei de lucru intelectual. Imediat mă prind că vreu să citesc cutare autor, să revin la un anumit text, să caut sensul unor anumite concepte sau evenimente. Poate din această cauză lecturile lui Eliade sunt atît de nefinalizate și sporadice — el imediat mă trimite în altă parte. Îmi trezește imaginea unei planete mari care te atrage în cîmpul ei gravitațional încet, încet, încet, numai ca să te învîrtă de cîteva ori și cu viteză enormă să te arunce în altă direcție.

Nu toate cărțile transformă. Multe sunt doar texte.

Iată și azi m-am regăsit în Eliade. Foarte des sunt întrebat de o persoană foarte apropiată, care suferă cronic de identificarea cu poporul în care s-a născut [respectiv se lasă afectat de fiecare tîmpenie a fiecărui reprezentant al acestui popor, de parcă ar fi cumva responsabil (de creație?)], ce e de făcut? De cele mai multe ori această întrebare vine înainte de alegeri. Răspunsul meu de obicei e acesta: "Trebuie să faci ceea ce poți mai bine și să depui efort să faci asta cît mai bine." Răspunsul meu desigur e mai desfășurat și mai concret pentru că e vorba de un om concret.

Părerea mea este că majoritatea schelălăiturilor politice sunt doar o canalizare a unor probleme personale, concrete. Și cea mai simplă canalizare a acestor energii negative este guvernul și concret pentru momentul în care trăim este PCRM-ul. Și atunci mulții, în loc să rezolve problemele personale încep să "gîndească global", să zătrească răul chiar de la sursă, să aranjeze lucrurile din viața lor angro. Himere.

Întrebarea mea pentru cei care luptă pentru putere [ca să facă lumea mai bună, desigur] este — poți minți, trăda, ucide? — dacă da, atunci fă-te politician. Dacă nu, atunci recunoaște că nu ești politician și nu mai pierde timp și energie cu "problemele globale". Fă ceea ce știi tu mai bine și fă-o permanent, cu efort și acesta va fi cel mai bun răspuns.

Azi m-am regăsit în Eliade:

"M-ați întrebat cum am trăit această perioadă tragică? Mi-am spus că era vorba de o mare criză, dar că, în decursul istoriei sale, poporul român a mai cunoscut și alte crize — trei, patru pe secol. Cei din țară vor face ceea ce soarta le va permite să facă. Dar noi, aici, în străinătate, nu trebuie să ne pierdem vremea în nostalgii politice, în speranța unei intervenții iminente din partea Americii și așa mai departe. Era în 1946, 1947, 1948: în acei ani, aveam convingerea că o rezistență nu poate avea vreo importanță decît în cazul în care se face ceva. Or, singurul lucru care se putea face era cultura. Eu însumi, Cioran și mulți alții am ales deci să lucrăm, fiecare potrivit vocației sale. Și aceasta nu însemna că eram rupți de țară, dimpotrivă, dar era singura cale prin care puteam ajuta. [...]"
Mircea Eliade, Încercarea Labirintului, p. 81