Volumul Lilianei Rus, „Melancolii de duminică” (Editura Carminis, Pitești, 2008), m-a dus cu gândul la niște ani îndepărtați, când citeam romanele lui Ionel Teodoreanu, uimită de bogăția metaforică, de limbajul ales și de o sensibilitate de negăsit la alt scriitor din acea perioadă. Poemele în proză / proza poetică ce alcătuiesc volumul poetei din Pitești amintesc de atmosfera aristocratică a moșiei Medeleni, de odăile ceruite și cu miros de levănțică, de sufrageria impecabilă cu tacâmuri de argint și clinchet de cristal și porțelan, în fine, de o lume pașnică și visătoare, trăind după tipare vechi.
Liliana Rus recuperează pentru cititorul ei un univers diafan, al feminității care se descoperă cu inocență, mirându-se de „revărsarea albă a luminii”, de dans și de zbor, de mișcarea calmă „de la un capăt la altul al clepsidrei”. Poemele au aspectul unor scrisori romantice, adresate unui iubit imaginar, și ele redau, în genere, o stare de spirit trecătoare, un sentiment sau o idee, pe un ton confesiv, delicat și tandru. Transformarea fetei în femeie se petrece lin, dar cu o „trufie ce ronțăie din propria ei coajă. Mulțime de păpuși strivite de propria lor melancolie”. În loc să deranjeze, propozițiile regente eliptice dau echilibru poemelor, le aduc în orizontul nostru, astfel că lectura nici nu obosește, nici nu plictisește, chit că cititorul modern, adept în genere fidel al tehnicismului și al universurilor virtuale, nu mai are sensibilitatea necesară decodificării unor astfel de poeme.
Femeia care crește în poeme are simțul propriei unicități: „Nu sunt ca celelalte femei. Sunt în urmă cu jumătate de toc, cu jumătate de coapsă, cu părul tăiat, cu gulerul alb” (p.6). Ea are nevoie de melancolii și de stabilitate („Am nevoie să văd la amiază pe cineva strălucitor, și scrobit, și curat, altfel lumea mi se face țăndări”), de evadarea în spectacolul oniric, în miraculoasa și, pe alocuri, absurda – confruntare a lui Alice cu Þara Minunilor: „Mă tem să nu visez fetița melancolică. În noaptea asta fără stele, pălărioara ei se aprinde în fereastră. În noaptea asta, sepia se usucă și crapă. Sar boabele de piper din râșnița ascunsă la piept, sar țintele din lemnul cald al ferestrei”. Decorul cu foșnet de mătăsuri, catifea și dantele este departe de a semnifica doar o casă de păpuși, un spațiu intim și securizant. Lipsesc culorile, iar obiectele sunt numite pentru a deveni suportul nevoii de evaziune. Majoritatea poemelor cuprinde o plecare, o rătăcire / o fugă prin gări nostalgice, cu bagaje puține, în așteptarea vreunui tren cu miros de tabac, lemn lustruit și catifea. Neastâmpărul este mărturisit cu franchețea tinerelor aristocrate, absolvente de pension, care-și descoperă, după o lecție de scrimă la Jockey Club, o nebănuită fațetă a sensibilității: „Neastâmpăr deșirat, scurs pe sub masă, presărat pe crengi de scoruș. Dus prin săli de așteptare, să crape în pumnii mei, să zvâcnească în degetele mele, să vorbească singur”. Plecările sunt plasate în imaginar, și antrenează cu ele, în mod neașteptat, nu ruperea din universul personal, ci deplasarea împreună cu acest univers într-un „altundeva” nelămurit: „Într-o zi și străzile vor călători, se vor îmbrățișa pe întuneric, vor trece pe lângă turle stârnind singurătăți nepregătite de trădări. Linii ferate și arbori, felinare și poduri vor dormi ca niște păsări agățate de stele. La capătul zilei, casa va pune piciorul pe scara trenului. Mă voi ține strâns de ferestre, de uși, cu semințele oțetarilor în buzunare, pregătite să se spargă la primii muguri. Mâine în zori, pe treptele casei, toate străzile lumii, cu nume schimbate în ultimul moment, îmi vor bate la ușă...2 (p. 28).
Uneori, discursul poetic are în centru un alter-ego, o altă femeie, învinsă de platitudinea ascultării, de existența pur decorativă,: „Când avea oaspeți, ea turna ceai, atentă la foșnetul ploii. Dansa pe o muzică ce venea din vecini, pe lovituri de topor capitonate, îmbrăcate în pernițe de fetru. Dansa cu frapiera de argint, cu orchestrionul, cu manșetele albe și cupele de porțelan”. Privind-o cum privești o fotografie veche, Liliana Rus surprinde cu discreție sentimentul tragic al pierderii iluziilor, tensiunea dintre esența intimă și exteriorizarea interzisă: „Am revăzut-o în orașul care nu mai pleacă nicăieri. A uitat să mai toarne ceai, acum răsucește cuvinte în cornuri cu gem. Am revăzut-o lângă bazinul cu pești, pedepsită de neascultare, oferind trecătorilor nisip curat” (p. 11).
Feminitatea încătușată într-un univers domestic este o altă temă existențială a poemelor din volumul „Melancolii de duminică”. Conștientă de nepotrivirea dintre ceea ce vrea și ceea ce este obligată să fie, fetița-femeie se refugiază în muzică și visează plecări, sfârșind prin a se întoarce la rolul de păpușă mecanică: „Credeam că este de ajuns să știu câtă muzică pot să-mi torn în timpane, cât de repede pot să-mi învârt rotițele, după ce înțepenesc ca o pendulă veche și dacă mai pot prinde trenul de Callais, fugind de-acasă. Îndrăzneala femeii care coace și fierbe, care plouă alb, ca o infirmieră obosită, deasupra farfuriilor cu griș”.
„Senzațiile neesențiale” despre care se face vorbire într-un poem (de fapt, întregul volum este un poem, cu fragmente fără titlu, dispuse pe câte o jumătate de pagină) se adună într-un „joc de artificii”, fastuos, dar lipsit de veselie, în care sinele se dezvăluie exploziv ori se ascunde sub formalisme ori sub obsesiv-perfidul aer aristocratic: „Să nu te lași păcălit! Aristocrația mea!... Scaunul de la fereastră, globul în care-mi păstrez aburul plăpând al adolescenței și culoarea corozivă a lucidității. Găsesc cu greu cartonașul corect”.
Liliana Rus a așteptat vreme îndelungată până să se apuce de publicat. Poate că de vină a fost acea „luciditatea corozivă” care a împiedicat ca spațiul subiectiv al poemelor să devină unul deschis cititorilor. Acum, că „liniștea aparentă și răbdarea” au dat roade, vom vedea, probabil la viitoarele volume, cum se lansează, cu aceeași prospețime, noi vaporașe la apă: „E înduioșător cât de mult ne iubim numele și data nașterii, liniile din caietul de caligrafie, poemele ce cresc sub ploile de octombrie, goliciunile înrămate în pâslă. E înduioșător ca ziua în care, gâtuită de emoție, am lansat primul vaporaș la apă” (p. 54).