Frida Kahlo toată viața și-a metamorfozat trupul chinuit prin pictură. Născută în Mexico City, în 1907, an de început al marilor revoluții, Frida și-a improvizat propria libertate pentru a transcende cu eleganță o viață plină de durere. La 19 ani, un accident rutier i-a cauzat răni care i-au marcat viața. În timpul convalescenței a început să picteze, transpunându-și apoi experiențele în imagini artistice de neuitat. A avut mulți amanți și amante, însă iubirea vieții sale a fost celebrul pictor mexican Diego Rivera. Mărturiile ei și ale celor care au cunoscut-o sunt vrednice de interes. Una din ele poate fi un preambul: „Vreau să vă spun că m-am purtat bine. N-am avut aventuri, nici amanți, nimic de felul acesta. Iubesc Mexicul mai mult ca niciodată. Îl ador pe Diego mai mult decât propria-mi viață și m-am făcut om serios.” Relația ei cu Diego a fost complexă și dificilă pe tot parcursul vieții.
Frida Kahlo este o legendă, iar viața ei, o operă de artă. Ea s-a simțit în element favorabil cu artiștii și vizionarii celebri ai vremii sale. În mod ironic, picturile i-au fost ignorate pe timpul vieții, dar ea nu s-a simțit afectată. Spunea că pictează pentru ea însăși. „Pictez puțin. Nu că m-aș considera o artistă, ci pentru că nu am altceva de făcut. Când lucrez uit de necazurile mele. Lucrez în ulei pe plăci mici de aluminiu. La atelier am făcut două litografii groaznice.” Și… a creat imaginile cele mai durabile ale secolului XX.
Ca o binecuvântare, Frida Kahlo s-a născut și a murit la 47 de ani în casa părintească, la Coyoacán, în Mexic. În casa albastră a tatălui său a trăit aproape toată viața. Tătăl ei era evreu neamț, iar mama sa, indiancă din Oaxaca. Frida era o metisă ca etnicitate și cultură. Ea și sora ei s-au revoltat împotriva creșterii lor în spiritul catolicismului și au dat astfel peste cap familia, cu șotii și umor. Cristina a fost prietena și rivala cea mai acerbă a Fridei. Mama lor era o creștină devotată și nefericită. În tinerețe, a iubit un băiat care s-a sinucis, iar ea nu și-a revenit niciodată. „Mama era isterică din cauza lipsei de satisfacție și pentru că nu-l iubea pe tata. Mama a ajuns isterică prin religie.” Tatăl Fridei, Guillermo, era fotograf și a documentat arhitectura colonială pentru guvernul mexican. Nu fotografia oameni, pentru că, spunea el, nu dorea „să înfrumusețeze ceea ce Domnul a creat urât”. A avut patru fiice cu soția sa, Mathilde. Frida era fiica favorită, fiind cea mai inteligentă și semănând foarte bine cu el. Ea îl însoțea pretutindeni unde fotografia, având și grijă de el când avea crize de epilepsie.
La șase ani, Frida a fost diagnosticată cu poliomelită. După nouă luni de izolare a scăpat, însă a rămas șchioapă. Tatăl ei a sprijinit-o să treacă peste batjocură și singurătate fiindcă avea un „comportament nedemn de o doamnă”. A încurajat-o să practice înotul, boxul și luptele corp la corp, sub complexul că și-a dorit să fie băiat. De aceea Frida era îmbrăcată ca băieții când era mică. În familia tradițională mexicană, o fetiță îmbrăcată ca un băiat, cu costum, cravată, șoca pe toată lumea, iar cel mai mult pe mama sa care era limitată. Viața Fridei a fost astfel un risc enorm, dar și-a asumat opțiunea.
În afara casei albastre a părinților Fridei Kahlo, țara dormea, cum s-a spus cândva, „la umbra răcoroasă și ucigășă a unui arbore otrăvitor”. De patru secole, Mexicul fusese cucerit, dominat, invadat și sfâșiat de război civil. Cu 30 de ani înainte, Porfirio Diaz a preluat puterea, și a impus o pace forțată, zdrobindu-și opoziția. Puținii oameni bogați, sub regimul său s-au înstărit și mai bine, după stilurile franțuzești în special, iar marea majoritate a mexicanilor au ajuns foarte săraci. Armata mexicană imita pe cea prusacă în toate aspectele. Aristocrația lui Diaz era albă, neavând în nicio privință de-a face cu țara.
În 1910, când Frida avea trei ani, a izbucnit revoluția în tot Mexicul. După câteva luni, Diaz a fost exilat, luptele continuând însă timp de un deceniu. Armatele decimate luptau împotriva secolelor de oprimare. Revoluția a fost amintirea din copilărie cea mai clară a Fridei. După acel deceniu de război și un milion de morți, în istoria dureroasă a Mexicului viitorul s-a eliberat de trecut. Revoluția a generat creativitate în pictură, cinematografie, literatură, filozofie și celelalte aspecte ale culturii, națiunea mexicană regăsindu-și identitatea.
În 1920, luptele s-au oprit, dar revoluția continua să transforme Mexicul. Un centru intelectual al vremii era Școala națională preparatorie. În clase și pe coridoare, idealurile europene ale lui Diaz erau înlocuite cu un nou naționalism radical, al cărui vitalitate coincidea cu a Mexicului. În 1922, Frida Kahlo, la 15 ani, a fost prima fată care a intrat la „Prepa”, cel mai bun liceu al Mexicului, visând să devină medic. Frida și prietenii ei, majoritatea băieți care își spuneau Cachuchas, dezbăteau subiecte despre Marx, religie, despre Hegel și Kant. Școala era mediul ideal pentru un proiect ambițios. Pereții clădirilor publice aveau să fie acoperiți cu picturi murale ale istoriei proaspăt scrise a Mexicului. Picturile aveau să nareze miturile indiene, cucerirea spaniolă, minunile industrializării și revoluția clasei muncitoare. Au fost angajați cei mai promițători pictori mexicani, tineri care căutau vocea autentică a Mexicului. Au cerut să fie plătiți ca muncitori, pe metru pătrat de pictură. Ei își spuneau Sindicatul muncitorilor, pictorilor și sculptorilor. Unul dintre membrii cei mai proeminenți era Diego Rivera, artist comunist, ateu, care crea artă publică. Frida vedea în el o provocare benefică, fiind fascinată de Diego. Ea făcea glume pe seama lui, râdea de el când apăreau modelele lui și îi fura mâncarea de prânz. Frida era însă îndrăgostită de șeful grupului Cachuchas: Alejandro Gomez Arias. Acesta a povestit că Frida era precoce sexual: „Sexul pentru ea era un mod de a se bucura de viață, un impuls vital.” El a mai spus că ea a fost sedusă de una dintre bibliotecare.
Într-o zi ploioasă de toamnă, a anului 1925, într-un autobuz cu care călătorea cu Alejandro, viața Fridei, cum o știa ea, a luat sfârșit. La o curbă, autobuzul s-a ciocnit de un tramvai. Alejandro descrie accidentul: „Tramvaiul împingea încet autobuzul, care părea elastic. Ajungând la flexibilitatea maximă, s-a sfărâmat în mii de bucăți, iar tramvaiul a continuat să avanseze. A trecut peste mulți oameni.” Frida a fost străpunsă de o tijă de oțel dintr-o parte în alta a abdomenului. A avut apoi trei fracturi la coloană și pelvis, 11 la piciorul drept, după care clavicula și trei coaste îi erau rupte, iar piciorul drept zdrobit. Doctorii nu sperau în supaviețuirea ei. Dar a fost refăcută precum un „fotomontaj”. Frida a petrecut o lună în spital, și un an acasă, în pat.
De mic copil, Frida a învățat să învingă infirmitatea prin activitate. Forțată să nu se miște, avea nevoie de un nou mod de a fi activă. A încept să picteze lucrurile prin optica ei conjuncturală. „Accidentul mi-a schimbat calea, m-a împiedicat să fac lucruri care erau normale. Pentru mine, nimic nu era mai normal decât să pictez ce-mi lipsea.” Ea îl văzuse pe Diego și pe ceilalți artiști pictând când era la școala preparatorie. Fiind atunci o fată plină de viață, nu dorea să fie pictoriță. Dar după acidentul de la 16 ani, tatăl ei a decis să-i aducă vopsele pentru pictură. Subiectul principal al lucrărilor fiind ea însăși. Primul autoportret a fost pentru Alejandro, care o părăsise din cauza infidelității ei din trecut. „Alex, chiar dacă am spus «te iubesc» multora și am primit săruturi și funde de la alții, în adâncul inimii te-am iubit numai pe tine. Portretul va ajunge la tine curând. Te rog să-l pui undeva jos, ca să te poți uita la el ca și cum te-ai uita la mine.” Darul a fost acceptat de Alejandro, iar cei doi s-au împăcat, dar pentru puțin timp.
Spiritul artistic Fridei Kahlo își trage seva din spiritul precolumbian al Mexicului. Istoria acelor vremuri era considerată un mit, o istorie neoficială, cea oficială fiind istoria din perspectiva europeană. Dacă cineva ca Frida Kahlo studiază la universitate, în contextul în care istoria este revizuită, respusă, antonimele ca istorie și mit devin false. Frida Kahlo le-a acceptat pe ambele, conciliind totalitatea unui univers în care ea trăiește fragmentat. De aceea a întrepătruns fragmentele, conferindu-le un context de întreg.
În 1925, Mexicul era într-o renaștere culturală și artistică. Eliberarea de pretențiile europene și de morala catolică, Mexico City a devenit Mecca artiștilor și a reformatorilor. La 21 de ani, Frida era relativ restabilită și a îndrăznit să intre în vâltoarea orașului, deși infirmitatea o va însoți toată viața. Mexico City era modernitatea însăși. Restul țării era atât de oprimat de tradiții, de prejudecăți și obiceiuri, că nu se putea trăi acolo. Acolo unde nu se îndrăznea măcar să se spună „picioare”, ci „cu ce umblăm”, pentru a nu încălca puritanismul semicolonial mexican.
În Mexico City, Frida s-a asociat unui cerc ce împărtășea idei marxiste, antiimperialiste și în care se regăseau și lideri ai studențimii, artiști și exlați politici. Cu ei, ea a redescoperit plăcerea discuțiilor, a muzicii, dansului, tequilei și a poveștilor de dragoste. Aici l-a reîntâlnit pe cel care glumea spunând că a mâncat carne de om și că Dumnezeu nu există: comunistul Diego Rivera, care și-a petrecut anii revoluției la Paris, studiind cubismul. El a devenit un pictor cubist respectat de colegii săi renumiți, printre care și Picasso. Neimpresionată de reputația lui din Europa, nici de cea ulterioară ca lider al școlii mexicane de pictură, Frida a decis să-i arate din picturile sale, pentru a-și consulta potențialul creator. Diego credea că pânzele, cât și cea care le-a creat, sunt extraordinare. A mers apoi la Coyoacán să vadă și celelalte pânze ale Fridei. A fost impresionat din nou de creație, cât și de creatoare… Pe 21 august 1929, imensul Diego se căsătorește cu micuța infirmă Frida, cu consimțămăntul tatălui artistei. Mamei, după mărturiile Fridei, nu i-a plăcut de el, fiindcă era comunist, menționând că seamănă cu un Bruegel imens de gras, căsătoria fiind între un elefant și o porumbiță. Frida vedea în el un zeu, iar Diego în ea, o drăgălășenie. Însă, Diego avea constituția de a fi un monogam polierotic, diagnostic acceptat de el de la un medic cu plăcere.
Frida susținea în continuare că nu are ambiții de pictoriță și nici să-i calce pe urme lui Diego, care picta la scară largă, simbolică. Ea, fiind căsătorită cu un bărbat care deja avea copii din altă căsătorie, își dorea mai mult un copil decât o pâză încărcată de culori. De aceea pânzele ei scădeau progresiv, până la câțiva centimetri pătrați. Dar un fior o rodea. Frida nu voia să revizuiască istoria Mexicului. Pânzele ei erau inspirate de copilăria sa, de arta populară și de tablourile votive din bisericile catolice, care povestesc despre oameni salvați de miracole. Criticii de artă spuneau că era influențată cel mai mult de pictura colonială. Ea mergea la biserici și se inspira din imaginea Mântuitorului însângerat. În iconografia creștină fiind foarte mult sânge și durere, ea asocia viața ei cu aceasta și a redat-o în stilul ei.
În 1930, climatul politic mexican se răcise. Administrațiile reacționare i-a alungat pe pictorii murali. Mișcarea de stânga era amenințată de o reacție contrară violentă. În toamnă, Diego a fost invitat în SUA să realizeze picturi murale. Un moment propice pentru el de a crea artă revoluționară în țara capitaliștilor. Frida a fost și ea încântată de moment. Au stat un timp la San Francisco, unde Diego a executat picturi murale, după care au plecat la New York. Aici soțul Fridei a primit o lucrare la Muzeu de Artă Modernă. S-au simțit foarte bine amândoi. Frida îi găsea interesanți pe americani și cultura lor. Găsea aici o compensare între intimitate și durere. A urmat orașul Detroit, unde Diego avea să încarce ziduri cu picturi pe tema industriei moderne. Frida era însărcinată pentru a doua oară, cu disperarea recurentă că va pierde copilul. Medicii i-au spus că poate naște prin cezariană, ceea ce i-a dat curaj. Dar a pierdut copilul în urma unei hemoragii. A cerut instrumentele necesare pentru a-și picta durerea suferită. Diego a spus: „Nici o altă femeie nu a pus o poezie mai agonizantă pe pânză, decât Frida atunci la Detroit.” Criticii au relevat că atunci s-a produs descoperirea. Frida Kahlo a decis în mod conștient, pentru prima dată, să picteze despre ea insăși și despre cele mai personale și mai dureroase aspecte într-un stil popular, dar și inovator, alături de un stil mexican religios, care îi va defini opera până la sfârșitul vieții. Ea a reușit să etaleze durerea în pictură, încât privitorul să și-o aproprieze. O durere a celor marginalizați și a celor muți din lumea lucioasă unde se văd doar oameni frumoși la premiere și ceremonii.
Frida și Diego au stat aproape patru ani în SUA. Frida simțea un dor ancestral de patrie. Camerele de hotel începuse să le acopere cu tot felul de poze și benzi desenate mexicane. Dar Diego nu voia să plece acasă. Îi plăcea celebritatea dobândită în Statele Unite, fiind și fixat că „revoluția va începe într-o țară industrializată”. Lipsa banilor l-a făcut totuși să se întoarcă acasă cu Frida, după care, dezamăgit de eșecul ideologic, și-a găsit un refugiu sentimental: a avut aventuri amoroase cu sora Fridei, Cristina. Suferințele fizice ale Fridei s-au augmentat cu cele psihice. Frida și-a tăiat părul scurt și nu a mai purtat haine mexicane. Nu mai încerca să fie frumoasă pentru Diego, care i-a spus că fidelitatea este o virtute burgheză, ce nu există decât pentru exploatarea oamenilor și pentru câștiguri materiale.
Frida Kahlo îl părăsește pe Diego și începe o nouă pictură, nu doar despre durerea ei, ci despre cea a unei femei despre care citise în presă. Dacă fidelitatea era virtute burgheză, nu i se aplica nici ei. A început să aibă amanți, uneori chiar relații serioase, cu bărbați și femei deopotrivă. Actul sexual era pentru ea un triumf, o demonstrație de forță învingătoare asupra limitării trupului, nu ceva obișnuit ca la Diego. Reflexul virilității inoculat de tată în copilărie răbufnea în Frida. Totuși aventurile ei erau discrete. Diego, deși erau despărțiți, era extrem de gelos. Amanții ei știau că nu pot lua locul lui Diego. Importanța lui Diego venea din faptul că era simbolul creației descins din eșecul ei procreativ. Pentru că nu a reușit să aibă copii cu Diego, Diego i-a fost ca un copil pentru echilibrarea ei existențială. „Nu-l voi numi pe Diego soțul meu, pentru că ar fi ridicol. Diego n-a fost și nu va fi niciodată soțul cuiva. Nu-l voi numi nici amantul meu, pentru că transcende sexul. Dacă-l numesc fiul meu, de fapt mă descriu pe mine. Ar deveni autoportretul meu și nu al lui Diego. Nu cred că malurile suferă pentru că râul trece printre ele. Nu cred că pământul suferă când plouă. Pentru mine totul se compensează în mod natural. Ca parte a rolului meu obscur de aliat al unei persoane extraordinare am aceeași satisfacție ca un punct verde pe un fond roșu. Am răsplata echilibrului.” După aproape un an de despărțire, Frida a decis să trăiască într-un mariaj independent cu Diego. S-a întors în casa lor din San Angel, un sătuc de lângă Mexico City, aproape de Coyoacán. O reședință în stilul modern bauhaus, o casă roz cu alb pentru el și una albastră pentru ea, conectate printr-un pod pe care Frida îl putea bloca. Un timp au dus o viață de rutină. Frida s-a împăcat cu Cristina și avea grijă de copiii ei. În 1930, Mexicul a devenit raiul liberalilor, prin investirea președintelui Cardenas care a abolit sistemul opresiv din Mexic. S-au reluat reformele prin creșterea activismului politic. Comunismul a devenit popular. Frida și Diego constituiau un magnet pentru intelighenția internațională care credea că Mexicul va urma exemplul Rusiei. Revoluția rusească din 1917 a mobilizat toți simpatizanții de stânga din lume. Deși rușii mureau de foame în ghearele tiraniei, lumea credea că țăranii au reușit să-i îndepărteze pe bogătași. Comunitatea artistică a Mexicului visa la un viitor similar și susținea cu pasiune pe bolșevicii ruși. Frida era însă o excepție. Cu simțul ei personal al injustiției, îi susținea pe republicanii spanioli împotriva lui Franco. Ea considera cauza acestora ca fiind speranța cea mai puternică și durabilă de eliminare a fascismului. Orientarea sa pornea din inimă, nu din creier. Ea era fascinată de figurile și de simbolurile politice precum Stalin, Troțki și Mao Zedong. Pentru ea politica nu era un set de idei, ci străfulgerări ale figurilor politice care pot înnobila lumea prin fapte personale.
În Mexic, Frida Kahlo era considerată o excentrică, neavând nici o legătură cu soietatea obișnuită. Majoritatea artiștilor mexicani ai vremii pictau motive politice și sociale. Istoricii de artă constată că subiectul picturilor murale pe aceste motive trebuia să aibă legătură cu istoria antică sau prezentă a Mexicului. Erau reprezentări epice și eroice ale istoriei. Și iată că apare Frida Kahlo care se pictează pe ea însăși în cadre intime și în formate imagistice mici. Dar temele sale epice sunt transcendente, fără funcție directă politică și socială, care declanșează în privitori sentimente universale redate în artă de-a lungul secolelor, ca suferința, dragostea și locul omului în istorie și lume.
În 1938, la îndemnul lui Diego Frida a expus patru picturi la o expoziție de grup. Pentru prima dată opera Fridei a început să se impună. Critica de specialitate o considera pe Frida Kahlo o pictoriță adevărată și originală de importanță națională. Când în Mexic și-a făcut apariția „papa suprarealismului”, Andre Breton, explorator al freudismului alături de pleada avangardiștilor vremii, scopurile sale au fost să-l viziteze pe exilatul Troțki și „locul suprarealist prin excelență”, la reședința Fridei și a lui Diego. Nu a fost dezamăgit. Realitatea era suprarealistă în această țară. Pânzele Fridei erau „o expresie spontană a suprarealismului”, deși artista nega apartenența sa la această mișcare artistică. „Au crezut că sunt suprarealistă, dar s-au înșelat. Eu nu am pictat niciodată vise. Eu îmi pictez realitatea.” În octombrie 1938, Frida pleacă la New York, la invitația lui Julien Levy, specializat în suprarealism, pentru a-și expune lucrările. A plecat fără Diego, spunând prietenilor că vrea să-și tăiască viața. La New York a fost tratată cu respect și afecțiune, nu ca soția marelui pictor Diego Rivera, ci ca o pictoriță autentică. Expoziția a fost un triumf. George O’Keefe era acolo și reporteri de la Time, New York Times și Vogue. După revista Time, a fost „senzația săptămânii”. Jumătate din picturile expuse au fost vândute.
După New York, Frida a plecat la Paris, pentru a se întâlni cu Breton. Aici a aflat că Breton nu-i pregătise expoziția. Războiul trebuia să înceapă, iar Fridei, după trei luni de popas parizian, i s-a făcut dor de casă. Picturile sale stăteau în vamă și nu avea o sală pentru expoziție. „Aș vinde mai bine tortillas în piața din Toluca, decât să am de-a face cu javrele artistice din Paris. Stau în cafenele și își încălzesc șezuturile și pălăvrăgesc despre cultură, artă, revoluție și tot așa. A doua zi n-au mâncare în casă, pentru că niciunul nu lucrează.” Disprețul Fridei pentru parizieni a crescut când s-a îmbolnăvit. Pe lângă durerile cronice din spate și picioare, a fost internată în spital pentru o infecție renală. La ieșirea din spital a fost îngrijită de mai multe femei, printre care era și soția lui Breton, Jacqueline Lamba. Se zvonea că între cele două s-a înfiripat o aventură amoroasă. Marcel Duchamp a recuperat picturile Fridei și le-a expus. Expoziția a avut succes, iar Frida a fost tratată ca o celebritate. Picasso i-a făcut cadou o pereche de cercei în formă de mânuțe. Muzeul Luvru a cumpărat un autoportret al artistei, fiind prima pictură mexicană contemporană din galeria lor.
În aprilie 1939, Frida se întoarce în Mexic. La 32 de ani, era favorita avangardiștilor. Simțind din nou dezintegrarea relației cu Diego, artista părăsește atelierul de creație și se retrage la casa din Coyoacán. S-a tuns din nou băiețește și a abandonat hainele mexicane în favoarea celor bărbătești, consumând și alcool. A pictat „Cele două Fride”: una pe care o iubea soțul ei și cealaltă pe care nu o iubea. Ca și prima dată, Frida a fost despărțită de Diego un an de zile. Se spunea că Diego se va însura cu tânăra sa asistentă. Când au plecat la San Francisco, unde el picta, sănătatea Fridei s-a deteriorat repede. Diego a fost foarte necăjit din cauza stării ei. Începuse să regrete divorțul lor. După însănătoșire, pictorița a avut o aventură cu tânărul evreu Heinz Berggruen, care lucra pentru Diego. Frida și Heinz și-au petrecut o lună la New York. Ea se simțea bine și aventura o distrăgea de la problemele ei. După aceea i-a spus lui Heinz că se întoarce la Diego, care la 54 de ani s-a recăsătorit cu Frida în SUA, apoi au revenit în Mexic.
În 1943, Frida a predat la școala experimentală din Mexico City, numită La Esmeralda. Pe atunci, studenții stăteau în clase și reproduceau din arta clasică. La Esmeralda nu respecta această tradiție. Frida le oferea studenților un mod nou de a vedea lumea. Naveta fiind dificilă pentru Frida, i-a rugat pe studenți să vină la Coyoacán. Aici studenții asimilau cunoștințe artistice printre câini, maimuțe, papagali și tot felul de plante, unde Frida avea uneori prezențe „suprarealiste”: îi plăcea să umble printre studenți complet dezbrăcată. Toți studenții ei au ajuns pictori, profesoara lăsându-și amprenta asupra învățăturii lor.
„La Venadita”, una din creațiile Fridei Kahlo, e apreciată de critică și de public. În această pictură Frida este Sfântul Ioan al Crucii și celelalte simboluri biblice. Dacă a picta este tehnică și crearea unor imagini de neuitat care schimbă modul în care vedem lumea, Frida a fost o mare artistă. „Dacă m-aș simți bine, s-ar putea spune că sunt fericită. Dar mă simt atât de groaznic din cap până în picioare, că mă necăjesc și am momente când am resentimente.” La 37 de ani, sănătatea Fridei îi afecta viața de zi cu zi. În următorii zece ani, sănătatea i s-a înrăutățit. I s-a pus în cele din urmă un corset de metal, primul din cele 24 de corsete pe care le-a purtat. Ea le numea „pedeapsă”.
Frida deținea un jurnal cu schițe, picturi în aquarelă și asociații libere care erau și mai personale decât picturile ei. Jurnalul era și un poem de dragoste pentru Diego, în care este asociat cu întreaga existență, de la microcosmos la macrocosmos. S-a întors în casa albastră în scaun cu rotile. De aici ieși foarte rar, iar de multe ori abia se putea da jos din pat. Ura singuratatea, devenind dependentă tot mai mult de cei din jur. Pentru prima dată, a devenit o comunistă înfocată. A făcut un portret al lui Stalin în care era și ea și ținea poza lui Mao lângă pat. Ea confunda mecanic comunismul cu comunitatea și credea că o poate proteja de singurătate. „Revoluția este armonia dintre formă și culoare. Totul există și se mișcă după o singură lege, viața. Nimeni nu este separat de ceilalți, nimeni nu luptă singur. Totul este un întreg. Disperarea și durerea, plăcerea și moartea sunt doar un proces al existenței.” Acest mod de gândire pare mai pertinent emanat dintr-un panteism, decât dintr-o viziune improprie comunistă, ea fiind îndrăgostită de tot ce este viu, sacralizând totul.
În 1953, buna prietenă a Fridei, Lola Alvarez Bravo, care avea o galerie în Mexico City, a expus picturile Fridei. celebritatea ei din afara granițelor mexicane se manifestase pentru prima dată și în țara ei de baștină. Frida era pe moarte. Bravo voia să o onoreze cât era încă în viață. A fost adusă la vernisaj cu tot cu pat, unde a prezidat foarte fericită asupra mulțimii. Aceasta a fost unica ei expoziție în Mexic.
Ultima pictură a Fridei a fost o minunată natură moartă cu pepene roșu. Cu opt zile înainte să moară, și-a scris numele, data și locul pe imaginea purpurie a unei felii de pepene din tablou, iar deasupra datelor a inserat VIVA LA VIDA. Pe 13 iulie 1954, Frida Kahlo a murit în patul său. A fost incinerată, iar fumul din jurul ei avea toate culorile pe care ea le-a întins pe pânză în simbolica nemuririi.