Gelu Diaconu a avut o răbdare de vîslaș pe galeră și a debutat, la 43 de ani, cu microromanul “Fabian”, editura Marineasa – Timișoara 2006. Nici viața nu i-a fost favorabilă și nici biletul cîștigător nu s-a ivit. Pare incredibil ca, în aceste vremuri de relaxare editorială și abundență revuistică, un scriitor, talentat de altfel, să nu își ivească semnătura prin peisaj. Uite la ce e bun netul. Adică, mai simplu, ireductibil chiar, internetul l-a ajutat pe autor să debuteze, să–și încropească un nume și nu pot decît să-l felicit că s-a remarcat într-o baie de veleitarism de tip cenaclismdecentdeweekend. Această ultimă frază a fost direcționată spre scepticii în ceea ce privește virtualul și, mai presus, spre denigratorii celui mai popular site de la noi. Că sunt destui. Mult mai complexați decît analfabeții în ale literelor, pe care îi tot înjură.
Să terminăm cu prostiile și să trecem la lucruri serioase. Fabian este povestea unui băiețel, ostracizat de un tată vitreg, apărat la Sărbători Mari, adică rare, de o mamă bețivă, fugit la mătușă, în capitală. Celor zece ani ai săi li se vor adăuga drept condimente de incipit lipsa unui bilet CFR și un conductor antipatic. Pînă aici nimic spectaculos. Narațiunea se învîrte în jurul degetului, chiar dacă, probabil, cufundat ca delicatesă în gura puștiului gînditor, avînd ca alibi introspecția – redată cu limbaj de autor și nu de personaj – țîncului în fața unor prime pericole. Putea ieși de aici, plus întîlnirea cu aurolacul, turismul prin capitală și neîncrederea mătușii, un adevărat rit al inițierii, de tip basm, însă nu asta s-a vrut. Să nu anticipăm, totuși.
Nea Tomiță este schimbul primului lucrător și, ca în filmele cu polițiști la interogatoriu, are față umană (să nu înțelegem greșit, am folosit expresia). Acesta va avea grijă de fugar, îl va apăra de gardian, îl va duce acasă, îl va îmbăia, îmbrăca și îndestula cu hamburgeri la un cunoscut fast food, asta ca să nu-mi sară domnu Ralu Filip în cap. În sfârșit, îl va lăsa în fața blocului unde mătușa lui locuia. Bla, bla, citiți și voi!!!. Pînă la urmă, se dovedește că nea Tomiță murise cu cinci ani înainte într-un stupid accident de mașină. Oare există și altfel de accidente rutiere? Romanul se va finaliza cu o ultimă discuție între protagoniști.
Și atunci de unde atîta entuziasm la recenzor? În toată tevatura literară ce ne-a cuprins, cu tot cu crizele din Germania și Frața, unii autori se mai gîndesc și la marile teme. Gelu Diaconu, tributar lui Eliade, readuce fantasticul în contemporaneitate. Îl fardează cu aurolaci, tați bețivi agresori de copii – știu, știu nu e o noutate, cu Mc’Donalds – domnu RALU!!!, canapele de piele, adidași albi cu trei dungi albastre, jaluzele verticale, cablu TV și pedofilie. Dacă nu se oprea și la acest aspect îl înjuram rău, însă n-am avut norocul. Poate că utopica teoretizare făcută de grupul Tel Quel nu e atît de imposibilă. Să fi văzut Gelu Diaconu toate valențele textului său? Mă îndoiesc. Însă citîndu-l pe Derrida “il n’y a pas de hors-texte”, ajung să-l cataloghez pe autor drept intertextualist auto-denunțat(și nu neapărat în sensul lui Cristian Moraru), nu absons, prin atragerea subliminală a cititorului ci la vedere, pe înțeles tuturor. Romanul nu lasă loc de prea multe întrebări și, din acest motiv, pare literatură abordabilă, la îndemînă. Sensurile par culese din proximitatea fantastică a fiecăruia. Putem cita un singur exemplu edificator și care se referă la informatorul sus pus al lui Nea Tomiță.
Textul este captivant datorită dihotomiei nivelurilor de acțiune. Planul secund, cel conturat în jurul binefăcătorului, prezentat via conștiința lui Fabian, traducerea a ceea ce vede în tumbe analitice foarte bine realizate, este cel important. Restul e pretext. Erou romantic, Fabian, nu este decît intermediarul. Povestea lui, culeasă din cotidianul sordid de tip știri de oră de ceai, rămîne interfața, care dă legitimitate titlului, iar istoria din fundal, decorul, constituie mobilul scrierii, cheia lecturii.
Surpriza neplăcută a romanului constă în ingineria detaliului gratuit. Lungirea ineficientă a descrierilor, abundența obositoare a construcțiilor care nu au legătură cu textul, mutatul centrului de greutate, în pasaje întregi, pe descriptivism face din autor unul incorect. În contractul cu literatura, clauza pricipală, parafrazîndu-l pe Borges, sună cam așa: e o crimă să scrii în o sută de pagini ceea ce poți relata pe o jumătate. Exagerat, bineînțeles.
Suspansul face din scriitură una plăcută, care te ține. E aici un amestec de Cartea de Noptieră – în care printre cîteva eșecuri găsim opuri de o certă valoare și povestea unei Alice, în variantă masculină, ajunsă într-o Curte a Miracolelor (Bucureștiul plus întîlnirea cu fabulosul).