agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3045 .



Ironia soartei (X)
articol [ Carte ]
ultima parte

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2006-07-07  |     | 




Image hosting by Photobucket

John Fowles



În frîul libertății


”Nu vom înceta să explorăm
Și ținta întregii noastre explorări
Va fi s-atingem începutul
Și să-l aflăm întîia oară.”



Din confruntarea cu destinul se naște o forță de o putere și de o puritate neobișnuită. Nicholas o resimte și o recunoaște ca atare: ”Ajunsesem să înțeleg faptul că exista un altfel de forță diferită de vechea mea accepțiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiției.” Forța ontologică ce se degajă în ”clipele cruciale, în care ne întîlnim propriul viitor” și în care linia vieții noastre este reorientată ”într-o străfulgerare” este de fapt libertatea autentică, aceea ce provine dintr-o gravă răspundere existențială ce ni se revelează simutan cu ea.

Conchis o resimte la Neuve Chapelle ca pe un ”delirium vivens”, iar în piața satului ca pe ”un adevăr arzător, imuabil”; pentru Henrik este ”stîlp de foc” ; lui Nicholas i se revelează ca ”un nou fel de acceptare de sine” sau ca ”certitudinea de a fi intrat într-o societate ezoterică”. Ea este eliberată din străfunduri existențiale fraterne cu ale celorlalte ființe ale lumii, ca o exigență ontologică decisivă. Căci se degajă de sub ”convențiile pe care omul le-a creat pentru a ține-n frîu aceste scopuri fundamentale” , se dezrobește de ”idealurile sociale” ale ”omenirii crucificate”, se descătușează de ”dorințele personale” și de ”micile… vanități” egoiste.

Această libertate “purificată” nu se poate confunda cu libertățile mărunțite și tîrguite contra datoriilor la taraba social-politică și nici cu frivolitatea libertinsimului orgolios și narcisist. Ea este cuplată organic cu o gravă răspundere, nefiind decît fața luminoasă a unui corp ceresc ce reflectă lumina destinului. Ea este asumare exigentă a acestei lumini sau exigență rezultată din această asumare.

Libertatea exigentă nu este o libertate liberă, capricioasă și versatilă, vacantă și în vacanță, ea este o libertate profund angajată și orientată. O libertate negativă, o libertate rea nu sînt decît pervertiri ale libertății, infracțiuni la legea libertății. Este deci firească învinuirea pe care i-o aduce Conchis lui Nicholas care apără gestul sinucigaș al lui Anton:

”Ești cineva care nu poate înțelege ce este libertatea. Și mai ales faptul că cu cît o înțelegi mai mult, cu atît o ai mai puțin.”

Este liber cel ce-și cunoaște destinul drept propriul său stăpîn, identificîndu-se cu datoria sa. Cel ce resimte constant vibrația și fermitatea frîielor (un fel de urzeală a ursitei) și găsindu-și calea permite destinului să-i dea frîu liber. Cel ce se poticnește însă în neînțelesul libertății rumegîndu-și cu necaz zăbala și rătăcește smucit de hățurile soartei năpustindu-se orbește prin toate hîrtoapele nenorocului, cel ce, în război cu ursita, înțelege doar că trebuie să-i încurce ițele și crede că trebuie să-i rupă urzeala este un netrebnic și un sacrileg. Pentru aceasta el va fi osîndit la o libertate aterată, smintită, nefastă – la o frenetică, necontenită și nemulțumită orbecăială.

Fără să-și fi asumat deplin înțelesul libertății, Nicholas recunoaște totuși la sfîrșitul procesului, repetînd parcă ceea ce-i spusese cu altă ocazie Conchis:

”Cu cît înțelegi mai bine libertatea, cu atît o pierzi mai mult.
Iar libertatea mea consta în a nu lovi, oricare ar fi prețul și orice ar putea gîndi despre mine ochii aceștia care mă urmăresc; chiar dacă ar ajunge la concluzia, așa cum probabil prevăzuseră, că îi iertam, că eram îndoctrinat, că mă duceau de nas. Am lăsat biciul în jos și mi-am simțit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilință.”


El pierde aici libertatea în vechiul înțeles al cuvîntului și gestul său, vestitor al noii libertăți, ar trebui să fie unul regenerator care să-l umple de mîndrie, de ”febră” , de ”focul vieții”, de ”pasiunea de a trăi”. Este ceea ce i s-a întîmplat lui Conchis la Neuve Chapelle:

”Imaginează-ți momentul în care ai descoperi că ai un al șaselea simți pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simțuri cunoscute. Un simț mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul a fi nu în sens pasiv și descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”

Hotărîrea destinului pe care Conchis o prinde ”într-o străfulgerare” este decisivă pentru viitorul său: ”Îmi arăta și mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Și pe mine m-a învățat să fiu umil pînă la ferocitate.”

Forța imperativă a libertății destinale este simbolizată de zîmbetul triumfător al bustului dezgropat la Didyma:

“Forța bustului se afla în expresia feței. Era cuprinsă într-un zîmbet triumfător, un zîmbet încrezut, dacă nu ar fi degajat calmul cel mai pur, mai metafizic… O expresie de inteligență și umor atemporal se întipărise pe gura frumos modelată.”

Este expresia optimismului existențial (”Nu poți fi atît de pesimist! Nu este posibil.” – îi reproșează Conchis lui Nicholas) izvorît din conversiunea morții într-un amplificator vitalizant, stenic, tonifiant: trebuie să trăim exemplar dintr-o datorie sacră față de toți cei care au murit, față de cei care trăind sînt ca și morți, față de cei ce nu vor mai apuca să se nască vreodată.

”Deoarece ei au murit, noi știm să trăim. Cînd o stea explodează și o mie de lumi ca a noastră pier, atunci știm că a noastră există. Acesta e sensul acestui zîmbet: ceea ce putea să nu mai fie este.
Era zîmbetul ironiei dramatice la celor care au privilegiul de a ști mai mult.”


Simțămîntul pe care îl resimte cel ce ”știe mai mult” este unul de comuniune cu celelalte făpturi ale lumii: ”Mie tot ce era unalt mi se părea o minune. Chiar și cadavrul, chiar și chițăitul șobolanilor. Șansa experienței fie ea de frig, de foame, de greață era un miracol.”

Este de fapt acela al unei grave, dar inevitabile primejdii asumată pentru demnitatea ei tragică: ”Și mi-am dat seama că, în această piață a satului, eu eram singura ființă căreia îi era dată libertatea de a alege și că recunoașterea și apărarea acestei libertăți erau mult mai importante decît raționalul, decît instinctul de conservare, erau, da, chiar mai importante decît viața mea și a optzeci de ostateci. Din clipa aceea, acești optzeci de oameni nu au încetat niciodată să-mi bîntuie somnul, să mi se înfățișeze spre a mă acuza. Nu trebuie să uiți că eram convins că am să fiu omorît și eu. Dar aceste cîteva minute de cunoaștere a adevărului reprezentau tot ce puteam interpune între mine și fețele lor torturate. Era un adevăr arzător, imuabil. Rațiunea mi-a spus adesea că am greșit, dar ființa mea întreagă îmi spune și azi că am avut dreptate.”

Este acela al unicității legăturii cu destinul: ”Dar la această plăcere se mai adăuga acum și un alt sentiment, la care contribuia și peisajul larg, aerisit, un sentiment de eliberare, bucuria de a fi supraviețuit, de a trăi; întoarcerea la viață. Dar mai presus de orice era caracterul absolut extraordinar al experienței. Era unică și astfel devenisme și eu unic; era marele meu secret, o călătorie pe altă planetă, o recompensă pe care nimeni nu și-o oferise vreodată.”

Este acela al cufundării în străfundurile originare ale puterilor Firii, al resurecției mitice: ”Totuși, am avut atunci, mergînd, un sentiment ciudat, ajutat de ora matinală de absoluta singurătate și de tot ce se întîmplase, sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experiență care fizic dădea senzația, moment de moment, de a fi fost în același timp tînăr și dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului. Nu-mi era posibil să-l descriu. Nu era un sentiment literar, ci un sentiment misterios, prezent și concret, de entuziasm, de a fi în situația în care orice se poate întîmpla. Ca și cum lumea fusese reinventată în aceste ultime trei zile numai pentru mine.”



Soarta ironiei


”Experiența m-a făcut să înțeleg ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertății. Tocmai pentru că există libertate, există surîs.”

„Îmi reveneau în minte frînturi din lucruri pe care le spuseseră și care acum mi se păreau că aveau dublu sens: o permanentă ironie dramatică. Aproape fiecare frază rostită de Conchis sau Lily nu era altceva decît o ironie; pînă la acest din urmă dialog cu ’June’ referitor la halucinații și la psihiatrie.”



Dumnezeu – spune o vorbă din popor – nu bate cu biciul. Și, într-adevăr, cei furibunzi, aprinși de o mînie turbată, care țin să-și facă urgent dreptate personală, merită să fie domoliți amintidu-li-se pilduitoarea blîndețe a lui Dumnezeu. Cum ar trebui temperați și cei indignați peste măsură, care le doresc celor vinovați răzbunări imediate și exemplare, chinuri neîndurătoare și publice, pedepse ostentative și notorii, prin sugestia subtilității nonviolente, discrete, elegante (și adesea nesesizate nici de cel pedepsit) cu care poate osîndi blîndețea.

Există în această vorbă o mîngîiere pentru cei care, deși nu văd pe chipul răufăcătorului stigmatul osîndei, știu că nu pripa, nu flagranța, nu satisfacția personală a celor lezați sînt importante aici, ci modul subtil în care răul în sine îl pedepsește pe făptaș prin pervertire, privîndu-l de adevărata fericire și de autentica demnitate de ființă umană. Există deasemenea o înfruntare ironică (din partea celui ce ”știe mai mult”) a trufiei celui lipsit de subtilitate, care sfidează simțindu-se încă nepedepsit și – de ce nu? – crezîndu-se inviolabil.

Poate că Dumnezeu e trist și neputincios, iar blîndețea sa nu este decît efectul propriei exasperări. Ironia soartei ar fi atunci o tiranie a blîndeții, căci ea ar consta în pedepse necanonice, nefirești, neașteptate, imponderabile (neștiute fiind – în subtilitatea lor – căile providenței). Și nu e deloc nefiresc ca, în cele mai multe cazuri, vina să fie ispășită în neștiință și vinovată inconștiență, pentru că înțelesul pedepsitor al încercărilor soartei e dificil de sesizat, de recunoscut și mai ales de asumat atît timp cît nu ai acceptat că în fața destinului ești fără drept de apel și vinovat, și victimă. Un mai vechi înțeles al lui a pedepsi este acela de a canoni, a căzni, a trudi pe cineva pentru a-l învăța și instrui. Conform acestuia, în ultimă instanță, cu toții ispășim – cu voie sau de nevoie, cu știință sau fără știință – pentru a ne izbăvi de greșelile noastre.

Ironia soartei ne revelează un dumnezeu hîtru, pus pe glumă, gata oricînd să ofere-n batjocură daruri nemeritate în locul pedepselor cerute de propria-i amărăciune; un dumnezeu care face haz de necaz, batjocura sa nefiind decît indignare bine temperată și subtil dramatizată: o sumedenie de scenarii pentru aceleași urzeli urzicătoare și hazlii ale ursitei.

Înseamnă atunci că exigența supremă pe care ne-o impune ironia soartei este simțul umorului, cel ales fiind cel ce poate îndura batjocura ca pe o binemeritată, binevenită și binefăcătoare corecție, fără să se simtă persecutat. Destinul, cu mîna blîndeții lui Dumnezeu, bate pe umăr pentru a atrage atenția oricărui posibil Sisisf asupra poverii demnității sale, dar și pentru a-l încuraja, arătîndu-i încredere în vrednicia sa.

E greu să comați zelul masochist al celor ce suferă de mania persecuției, de aceea, pentru a le da o minimă satisfacție (sau poate numai pentru a-i mai sfida o dată?), adoptîndu-le limbajul, am putea parafraza proverbul amintit astfel: pentru cei aleși, care consimt să colaboreze la destin, în cele din urmă, biciul lui Dumnezeu se despletește-n gingășii.

Crieteriu de selecție, test, probă inițiatică – ironia soartei face selecția extrem de severă. E neîndoielnic că și cititorii romanului – minciună divină, dar nemeritat și aspră încercare – sînt supuși unui test de subtilitate a sensibilității, de curaj al imaginației, de onestitate existențială, de adîncime metafizică. Compoziția caleidoscopică a romanului – primă încercare ironică – permite cititorului să-și aleagă și să savureze genul său preferat, ignorîndu-le cu lejeritate pe celelalte și, cu atît mai mult, posibilul înțeles de ansamblu.

Tehnica realistă de abordare a unui subiect de ficțiune dens metaforică, împănat cu nenumărate sugestii metafizice, este încă un handicap ironic care momește frivolitatea și comoditatea ipocrită a cititorului spre o interpretare unică și plină de temperament, aceea a eroulu interesat doar de simțul realității. Scris la persoana întîi, eroul este și naratorul, dar și raisonneur-ul romanului, prin însăși schema de roman psihologic, textul invită la identificarea cu toate tribulațiile personajului, la juisarea psihică luată drept satisfacție sufletească și elevație spirituală. Este încă o pistă falsă în calea unei posibile interpretări superioare a evenimentelor și a textului: din comoditate intelectuală, cititorul renunță la propria sa interpretare pentru cea dată de-a gata în reacțiile temperamentale ale eroulu-raisonneur, preferînd solidarizarea psihică cu cel năpăsuit și obidit, căzînd în cursa facilității oferită de obișnuita convenție a romanului psihologic.

Mulți chemați, puțini aleși. Dar mîna batjocoritoare a lui Dumnezeu azvîrle orzul pretutindeni și nu se sfiește să trîntească în troaca porcilor brațe de mărgăritar.

(Acest comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles cuprinde următoarele articole:

Ironia soartei (I) cu capitolele: O metaforă geologică;

Ironia soartei (II) cu capitolele: Vîna destinului, Mania persecuției;

Ironia soartei (III) cu capitolele: Chemarea destinului, Provocarea destinului - încercarea darurilor;

Ironia soartei (IV) cu capitolele: Lovitura soartei, Ironia soartei;

Ironia soartei (V) cu capitolele: De ce și cum, Ca și cum, Fascinația destinului;

Ironia soartei (VI) cu capitolele: Măreția înscenării, Puterea misterului

Ironia soartei (VII) cu capitolele: Inițierea în miracol, Răscrucea întîmplării - derutarea, Convertirea;

Ironia soartei (VIII) cu capitolele: Distilarea exigenței.

Ironia soartei (IX) cu capitolele: Anchetarea misterului, Strîngerea șurubului.)




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!