În loc de prefață

Întâlnirea cu Nicu Caranica, la Freiburg, în Germania, a fost, ca să-l citez, „miraculoasă”, sub semnul „Providenței”. A fost, nu „dragoste la prima vedere”, ci „fascinație la prima vedere”.
Un om de mare delicatețe și discreție, după o viață nu dintre cele mai îngăduitoare cu un „emigrant”, ca să nu spun „transfug” sau chiar „exilat”.
Nicu Caranica și-a asumat un destin pentru care ai nevoie și de curaj și de puterea de a renunța la un trecut de care e imposibil să te poți despărți, fără să privești spre el cu nostagie, cel puțin.
Biografia lui Nicu Caranica a avut toate datele unei împliniri literare. Desigur, într-un fel s-ar fi derulat destinul lui Nicu Caranica pe trasee naționale. Cu totul alte căi, mult mai întortochiate, a trebuit să parcurgă Nicu Caranica, într-un fel condamnat fără sentință să se mai poată întoarce acasă, atât în spațiul italian cât și în cel francez, pe care și le-a ales ca patrii adoptive.
Nicu Caranica a rămas însă nestrămutat din patria limbii române, în care a continuat să viseze și scrie, aproape fără nicio perspectivă ca opera lui să se poată integra vreodată în spațiul ei matrice.
Am simțit că îmi pot asuma o responsabilitate cu care nu m-a investit nimeni: aceea de a încerca recuperarea și reintegrarea lui Nicu Caranica în literatura căreia îi aparține de drept și de fapt.
Din toată această aventură au rămas niște mărturisiri pe care am considerat că nu am nici un trept, dintr-un reflex egoist, să le păstrez doar pentru mine.
Dincolo de toate împlinirile și neîmplinirile eforturilor mele, cred că am reușit să-l aduc măcar mai aproape de literatura română pe Nicu Caranica.
N-am anticipat acest exercițiu, motiv pentru care nici nu am făcut copii după corespondența cu Nicu Caranica, pentru a oferi o imagine mai limpede a dorinței acestuia de a fi parte a literaturii române.
Ultimele mele întrebări, dintr-o proiectată carte de interviuri, au rămas fără răspuns. E dreptul meu să-mi imaginez însă că, totuși, odată, Nicu Caranica îmi va răspunde la ele.
Fișă de portret

„Poezia e respirația mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spunea dichterisch wohnt der Mensch, adică omul trăiește poetic lumea asta. Și eu condiția aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine nu există în momentul de față decât poezia…” – îmi spunea, într-un târziu de vară a anului 1993, nu departe de Freiburg, la poalele Munților Pădurea Neagră, Nicu Caranica, despre care la acea dată știam destul de puține lucruri.
Am realizat atunci câtă nedreptate i se face lui Nicu Caranica prin nerestituirea operei sale cititorului român. De aceea, gestul de editare a volumului Noapte și iar noapte este un prim pas.
Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia.
Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor și compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu și Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare românești", apărută în 1937.
Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan.
Eta Boeriu, sora poetului, a fost ea însăși poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche și contemporană.
Nicu Caranica a urmat școala primară și liceul la Turda (1919 - 1928) și Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franța, la Universitatea Catolică din Lille, unde îl are ca profesor, pe academicianul de mai târziu, Henri Pierre Simon. Și-a luat licența cu teza "La critique plastique de Baudelaire", în 1932, profesorii comisiei fiind Yves Auger, Gheorghe Bogdan Duică și Sextil Pușcariu. Între 1935 și 1936, studiază la Sorbona și Ecole Normale Supérieure, (unde a primit « á titre d’hôte étranger ») din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică, literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat.
A fost, pe rând, profesor în țară, din 1932, apoi, din 1937, titular la Arad. În 1940, e numit de către Sextil Pușcariu colaborator la marele Dicționar al Academiei. În același an, e numit atașat de presă la Legația Română din Quirinal.
Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, la 1 aprilie 1941, refuză întoarcerea și optează pentru condiția de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova.
Din 1951, s-a stabilit la Paris, dar a murit departe de el, în 2002, în urma unui atac de cord, în Statele Unite, la Fairfield, Connecticut, unde participa la un Congres de Cultură Macedoniană-Română.
A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc".
În volum, a debutat cu "Poeme și imnuri", Editura Miron Neagu, Sighișoara, 1940, despre care a scris elogios Perpessicius, în Curentul literar (1940).
A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "Nașterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai târziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940”, Editura Ethos - Ioan Cușa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capiro Luzi", Roma, 1994.
La Roma a prezentat un amplu studiu exegetic despre opera lui Mario Luzi, important poet italian contemporan.
În manuscris au rămas „Chemarea marea”, poezii, în limba franceză, teatru: „Le rendez-vous (un acte), „La lutte avec l’ange” (3 actes), L’homme qui avait avalé une soucoupe volante (comédie, 3 actes), „Père et fille (un acte), teatru în limba română: „O, ce veste minunată!”, colind dramatic în două nopți, (un fragment a fost publicat în revista Steaua nr. 11-12/1992).
A colaborat la revistele din țară "Herald", "Gând românesc", "Abecedar", "Revista Fundațiilor Regale", "Curentul literar", și din exil: "Caiete de dor", "Anotimpuri", "Semne", "Destin", "Limite", "Ethos", "Nation Francaise", "Quinta generazione" (Bologna), "La panarie" (Udine) etc.
După 1989, a colaborat la "Steaua" și "Vatra".
Prezent în antologiile "Tineri poeți ardeleni", a lui Emil Giurgiuca, (Editura Fundațiilor Regale, București, 1940) și în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeților români în exil", Buenos Aires, 1950, și "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956.
Membru, din 1950, la "Centre Roumain de Recherches", Sorbona, Paris.
Referințe critice: Perpessicius, Virgil Ierunca, Yvonne Rossignon, Vintilă Horia, Vera Passeri Pignoni, George Uscătescu etc.
Publicăm pentru prima oară în România, după stabilirea în străinătate, o carte purtând semnătura lui Nicu Caranica. Dar cred că nu greșesc când afirm că Nicu Caranica a trăit toată viața întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la Freiburg, Germania, "încredere în vitalitatea poporului român, care știe să trăiască dichterisch.
(Din "În loc de Postfață", de Nicolae Băciuț, la volumul "Noapte și iar noapte", Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1995).


CORESPONDENÞÃ


Paris, 15 septembrie 1993

Iubite poete,

Alăturat îți trimit Anul 1940 și datele biografice pe care mi le-ai cerut prin Perifan. Cum nu mi-ai scris mie, poate n-ai avut la îndemână cartea mea de vizită. Pentru orice eventualitate, îți voi reînnoi adresa mai jos. Eu n-am uitat de Dumneata și de simpatica noastră întâlnire de la Freiburg și cred că e aproape o săptămână de când ți-am trimis cartea mea Mouvement irréversible, ai primit-o ? Datele biografice alăturate sunt fotocopiate după cele ce i le trimisesem profesorului Caproșu, de la Universitatea din Iași (pentru Enciclopedie). E o poliloghie cam lungă, dar ia din ele ceea ce te interesează.
La sfârșitul lunii septembrie sau începutul lui octombrie, sper să fiu în România, mai întâi la București (vreo 3 – 4 zile, unde voi propune lui Liiceanu republicarea Anului 1940) și apoi la Cluj, vreo alte 8 – 10 zile, unde poate am putea să ne vedem, dacă ai prilejul să treci pe-acolo.
Voi fi găzduit la cumnatul meu, doctorul Nicolae Boeriu (soțul Etei Boeru, sora mea), Calea Turzii, 34, telefon 951/15 750. Prin telefon, el te va va putea informa dacă am sosit sau nu.
În speranța unei revederi, sunt al dumitale,
Cu toată dragostea,
Nicu Caranica

Adresa mea : 52, Boulevard des Batignolle, 75017, Paris.


Paris, 28.IX. ‘93

Iubite Poete,

Scrisorile noastre s-au încrucișat. Cred că ai primit între timp scrisoarea mea depreună cu Anul 1940 și datele biobibliografice. Eu am primit scrisoarea Dumitale, care mi-a făcut o enorm de mare plăcere. E mai bine că nu l-ai trecut încă la TV interviul nostru. Cum e foarte probabil să ne revedem, eu ți-aș propune să-l refacem, prea a fost la nimereală – eu complet nepregătit – cel de la Freiburg. Þi-aș vorbi de data asta mai miezos despre ceea ce am scris. Dar nu-i decât o sugestie, faci ce vrei. Am fost mișcat pentru propunerea Dumitale de a-mi publica poeziile și-ți mulțumesc din inimă. Dar cum ai putut vedea din scrisoarea mea precedentă, de mine s-a vorbit lui Liiceanu, așa încât sunt legat oarecum moralicește și tot așa a făcut fata mea (pe care am pierdut-o tragic, după cum poate știi), la Editura Dacia, unde lucra.
Dar asta nu înseamnă refuz. Dacă cele două edituri pomenite nu-mi impun exclusivitate (ceea ce nu cred – apoi rămâne să văd dacă mă vor accepta!), eu am destule alte manuscrise, după cum ați putut vedea din datele bio-bibliografice, și vom putea vorbi și de asta. Dar încă o dată îți mulțumesc pentru cinstea ce-mi faci.
Deocamdată îți trimit pentru Vatra, penultimul meu poem scris în aprilie, 15, din anul acesta.
Te îmbrățișez cu drag și cu un dorit la revedere.
Nicu Caranica
P.S. Îți adaug și Povestea foamei, pe care am găsit-o cu greu printre hârțoage.
N.C.
Paris, 9 XI ‘93

Dragul meu poet,

Iată că la toate adversitățile care mi s-au pus în cale, am mai adăugat una, cu de la mine putere : uită-te pe adresa pachetului alăturat. În loc de str. Apicultorilor 17, am scris cu stupidă distracție str. Agricultorilor 17, și, natural, mi-a venit înapoi. Când vei deschide pachetul vei găsi Povestea foamei și o scrisoare în care îți mulțumeam pentru scrisoarea Dumitale din 12 IX și mai ales pentru propunerea care-mi faci de a-mi publica «unele din cărțile mele». Te las să o citești, vai, abia acum, și nu mă mai repet aici. Ceea ce mă grăbesc să fac, în schimb, este să-ți exprim neliniștea mea pentru pachetul pe care ți l-am trimis recomandat, în 15 septembrie 1993, și care conținea: 1) cartea mea Anul 1940, 2) trei pagini dactilografiate cu date bio-bibliografice și 3) o scrisoare. Asta am făcut-o la cererea Dumitale exprimată și prin Perifan, care mi-a transmis-o. Era normal ca în scrisoarea Dumitale din 12 IX nu puteai să confirmi, dar nici mai târziu, până astăzi, n-am avut nicio confirmare că-i în mâinile Dumitale. Mi-ar părea grozav de rău să se fi pierdut, atât pentru scrisoare, în care-ți anunțam intenția mea de a veni la Cluj și îți dădeam numărul de telefon al cumnatului meu, (doctorul Nicolae Boeriu, soțul Etei Boeriu), cât și pentru datele bio-bibliografice și, mai înainte de toate, pentru carte, din care mi-au rămas puține exemplare. Și, totuși, la acest pachet, n-am greșit adresa, se vede și pe recipisă. Dacă, totuși, cumva l-ai primit, fii bun și confirmă-mi cât mai repede, fie și pe o ilustrată. Dacă nu, reclamă la Poștă, era recomandat și ai alături recipisa, poate avem norocul să dai de el. La România am renunțat, din cauza unei febre intervenite nenorocos în ajunul plecării. Cum și așa era târziu și mă temeam de frigul românesc, am amânat proiectul pentru luna mai viitoare. Până atunci, sper să am vești de la Dumneata. În așteptarea lor te îmbrățișez și îți urez tot binele, Dumitale și celor care-ți sunt dragi.
Nicu Caranica

Târgu-Mureș, 19 noiembrie 1993

Iubite Domnule Nicu Caranica,

Mă grăbesc, deși doar de câteva minute am primit o atât de călătorită și răscălătorită scrisoare, să vă răspund, înainte de toate mulțumindu-vă nu doar pentru cele două cărți, Povestea foamei și Anul 1940, pentru fișa bio-bibliografică trimisă, ci și pentru amabilitatea cu care ați răspuns solicitărilor mele, indiferent de calea prin care acestea au ajuns la Dumneavoastră. Deîndată ce am primit fișa bio-bibliografică am plecat la București, pentru a face montajul interviului pe care l-am realizat la Freiburg. Sigur, el nu este realizat în condiții tehnice corespunzătoare, dar are un farmec deosebit, atât prin modul în care a fost realizat, dar mai ales prin densele, consistentele și, pe alocuri, emoționantele Dv. mărturisiri. Interviul este, în consecință, montat și pregătit spre a fi difuzat pe post și sper ca lucrul acesta să se întâmple cât de curând. Cred că e mai bine așa, pentru că, în primăvară, când veți veni în țară, și eu și alți reporteri vor avea de unde să „înnoade” firul mărturisirilor. Revăzându-l de câteva ori, pot să vă asigur că interviul este „miezos” și cred că el va avea o bună primire prin difuzarea pe postul național.
În altă ordine de idei, poemul pe care mi l-ați trimis o să apară în numărul 11 (noiembrie) al Vetrei. Tot în Vatra o să apară și transcrierea interviului realizat la Freiburg, pentru că, nu-i așa, „verba volant”. În acest sens o să vă rog să-mi trimiteți și o fotografie.
În ceea ce privește editarea unei cărți purtând semnătura Dv., m-aș bucura să am și eu acest privilegiu. Cu atât mai bine, dacă îmi veți oferi un manuscris inedit – poeme, memorii, teatru etc. Până atunci, orice colaborare a D-voastră la revista Vatra ne va onora – critică, evocări, memorii, orice considerați Dv. mai potrivit pentru cititorii din țară. Dacă nu vă cer prea mult, până la așteptata întâlnire cu Dv. acasă, în România, căci pentru mine e destul de puțin probabil că voi ajunge curând la Paris, v-aș trimite un set nou de întrebări pentru un alt interviu. Vreau să vă precizez, fără falsă modestie, că am realizat câteva zeci de interviuri cu personalități proeminente ale culturii române și că intenționez să public o selecție din acestea într-o carte care va avea un titlu destul de banal: Dialogul între generații. Dacă îmi ajută Dumnezeu, până la primăvară voi avea tipărite încă două volume: America, partea nevăzută a lunii, (un jurnal de călătorie), și Între lumi, un volum de interviuri cu N. Steinhardt.
Mă opresc, deocamdată, aici. Rămân însă cu nădejdea că întâlnirea și schimbul nostru episolar să lase urme.
Al Dv.,
Cu prețuire,
Nicolae Băciuț

Paris, 8 XII ‘93

Iubite Poete,

Mare plăcere mi-a făcut scrisoarea Dumitale din 19 XI a.c. și îți mulțumesc mult pentru minunata promptitudine cu care mi-ai răspuns și care m-a făcut cât mai repede liniștit pentru soarta Anului 1940 și a datelor bio-bibliografice și, în plus, mi-a adus atâtea știri și informații frumoase de la Dumneata și mai ales toate ofertele de colaborare cu care mă cinstești și pentru care îți sunt deosebit de recunoscător. Bineînțeles că sunt mândru că mă număr printre colaboratorii Vetrei, dar deocamdată numai cu ce am la îndemână, adică poeme, pentru că pentru eseuri sunt paralizat pentru moment: editorul meu de la Roma îmi cere să scurtez lucrarea mea despre Mario Luzi, pentru că în actualele proporții (335 de pp.) l-ar costa prea mult tipărirea. Asta va însemna vreo două luni de zile de bătaie de cap, pentru că n-am să gust să mi-o taie ei cum vreau.
Îți mulțumesc, de asemenea, și pentru cinstea care mi-o faci de a mă include în cartea dumitale – al doilea volum cu interviuri. Bineînțeles că sunt gata să răspund la întrebările pe care mi le vei trimite și la care îmi îngădui să-ți sugerez una: Faceți politică? (Sugerez, bineînțeles, ideea întrebării, forma o s-o alegi Dumneata, pe cea mai potrivită.) Asta pentru că vreau să pun odată lucrurile la punct: toată lumea știe ce politică am făcut în tinerețe și țin să precizez că din 1950 nu am mai făcut nici un fel de politică și că sunt numai al poeziei, dar fără să-mi reneg trecutul, ci urmărind ca tot ce a fost frumos și sfânt în acest trecut să-l sublimez în arta mea. Bineînțeles că nu e vorba decât de o sugestie. Dacă ea nu-ți convine, poți să nu-mi pui întrebarea.
Alăturat fotografia. Sfintele sărbători se apropie și îți doresc din inimă un Crăciun vesel și senin și un Nou An cu sănătate și mari succese literare: să-ți văd cartea anunțată și vreo nouă culegere de versuri.
Te îmbrățișez,
Nicu Caranica.
P.S. Mi-ar plăcea mult să știu la ce punct ești cu poezia. În numerele 7 și 8-9 ale Stelei am publicat un eseu “A regândi verbul românesc”. L-ai citit? N.C.


Paris, 18 februarie 1994

Iubite Poete,

Din 8 decembrie, de când ți-am scris ultima scrisoare, nu mai am nici o știre de la dumneata și sunt foarte îngrijorat, nu neapărat pentru sănătatea dumitale, fiindcă ești tânăr, dar pentru grija că ai putea avea alte soiuri de greutăți. Fii bun și liniștește-mă, măcar cu câteva rânduri pe o ilustrată, dacă n-ai timp să scrii.
Eu trebuie să-ți mulțumesc pentru interviul trecut la voi la TV și de care abia la urmă, la începutul lunii acesteia, am aflat, de la cumnatul meu mai întâi, apoi de la Aurel Rău. Asta mi-a readus aminte momentele petrecute împreună la Freiburg. În luna martie cred că voi putea clarifica poziția mea față de Liiceanu și față de Dacia de la Cluj. În orice caz, păstrez pentru Dumneata culegerea mea Noapte și iar noapte, una dintre cele mai spontane manuscrise ale mele.
În luna mai sper să fiu la Cluj, la cumnatul meu, a cărui adresă și număr de telefon ți le-am dat.
Te îmbrățișez,
Nicu Caranica

Paris, 4 IV ‘94

Iubite poete,

Numai două cuvinte ca să-ți spun cât de mare bucurie mi-a făcut scrisoarea Dumitale din 26.II. ’94, plus bucuria surprizei cu fotocopia de pe verso. Îți mulțumesc din inimă pentru tot, dar m-am îngrozit câte ai pe cap, poate prea multe, Dumnezeu să te ție sănătos. Ai familie sau ești singur? Oricum, ai grijă de sănătate! Paștele se apropie și de pe acum îți spun un Hristos a-nviat și-ți urez sărbători fericite! Îmi manifestez cum pot recunoștința pentru scrisoarea Dumitale, așa de caldă și plină de atenție pentru mine, adăugându-ți aici un mic poem, scris acum vreo doi sau trei ani și care nădăjduiesc că nu-ți va displăcea. Iar eu voi aștepta, ca și până acum, întrebările, n-are a face dacă întârzie, să nu-ți faci probleme din asta. Eu proiectez să plec la 8 mai și să fiu în București în 11. Voi sta acolo o săptămână, apoi voi trece la Cluj, unde proiectez să rămân o altă săptămână. Va trebui să facem totul ca să ne vedem. Îți redau numărul de telefon al doctorului Nicolae Iuliu Boeriu, (Calea Turzii, 34), pentru că s-a schimbat: 64/195750. Ce frumusețe va fi să ne vedem! Până atunci te îmbrățișez,
Nicu Caranica

Nicu Caranica
52, Boulevard des Batignolles
75017 Paris – telef. : 43876848
Paris, 20 VI ‘94

Iubite Poete,
La convorbirea noastră telefonică de la Cluj ți-am promis ca imediat ajuns la Paris să-ți trimit culegerea de versuri promisă. N-am putut să mă țin de vorbă și iată cauza : în România am fost primit minunat pretutindeni (la ședința Societății Scriitorilor, Doinaș, în cuvântarea de deschidere, a salutat prezența mea printre ei), dar la întoarcere, în gara Budapesta, mi s-a furat portofelul cu toate actele și cu biletele de drum, și ale mele și ale soției. Asta m-a reținut două zile la Budapesta, cu alergături la consulate și cumpărarea de noui bilete. Dar plictiseala mare a început aici la Paris : pentru ca să-ți refaci toate actele de identitate, trebuie alergături de la un oficiu la altul și timp. Cred că toate astea ajung ca să-mi explice întârzierea.
Iată acum, alături, Noapte și iar noapte promisă și iată, tot alături, Anul 1940. La acesta din urmă, nu te așteptai și nu mă așteptam nici eu. Iată cum stau lucrurile. În scrisorile mele ți-am spus totdeauna că pentru Anul 1940 eram angajat moralmente atât față de Liiceanu (prin profesorul Poghirc), cât și față de Editura Dacia, prin Ana Maria, fata mea dispărută tragic, cum știi. Cu Liiceanu, problema s-a limpezit repede : Poghirc îi vorbise de un volum de eseuri al meu, dar versuri n-a publicat și nu publică. Cu Igna, treaba a fost mai puțin limpede. Am vorbit cu el la Expoziția Cărții din Cluj. Mi-a spus că știa de cartea mea de la Ana Maria. Eu i-am propus-o spre publicare împreună cu Prefața pe care mi-a scris-o Vintilă Horia, pentru versiunea italiană (în prezent în grija marelui poet italian Mario Luzi) și pe care o găsesc foarte nimerită și pentru publicul românesc. La fel și cu cele trei “Argumente” în fruntea fiecărei părți a poemului, scrise de mine pentru versiunea italiană și care pot călăuzi mai bine și pe cititorul român! Igna s-a arătat deosebit de binevoitor și de dispus, dar și-a rezervat răspunsul definitiv după vreo două zile, din cauza unor preocupări urgente. După acest termen a venit o altă întârziere. Eram acum la Paris și aflam totul prin telefon, de la cumnatul meu. Apoi una a treia și, în sfârșit, după o altă săptămână, am avut răspunsul dat cumnatului meu, că adică era tot așa de dispus să publice cartea, dar că aștepta un moment financiar mai prielnic. Or, cum toată lumea știe, că în toamnă Igna urmează să fie numit consilier cultural la Ambasada Română din Paris, și așteptarea, în condițiile astea, poate deveni lungă, cum eu, de altă parte, nu sunt prea tânăr să-mi permit luxul așteptărilor prelungite, i-am comunicat cumnatului meu că-ți voi trimite Dumitale textul. Mi-e lehamite să caut editori ce nu-i cunosc, de aici, și mă gândesc că întâlnirea noastră miraculoasă e poate aparent întâmplătoare și că nu-i exagerat să vorbești de Providență.
Iată, deci, Anul 1940 în mâinile Dumitale, poete! Dar asta nu-ți creează nici umbră de obligație morală. Dacă nu poți să-l publici și preferi să rămâi la Noapte și iar noapte, spune-mi-o și nu-i nici o supărare. Alege ce-ți place sau mai degrabă ce-ți convine. Dacă, în schimb, îmi ceri sfatul, iatăl :
Ai tot interesul, și moral și material, să publici Anul 1940. Asupra interesului moral nu insist, pentr că-l știi: vei fi primul care vei fi publicat opera mea de căpetenie, despre care Vintilă Horia, în prefața lui, dă să se înțeleagă că-i un fel de Divină Comedie la români. Desigur, exagerează. Dar elementele comparative sunt reale. Dar stărui în schimb asupra interesului material. Cu toate că ți-am răspuns în proiectul de răspuns la întrebările cărții pe care o pregătești, că nu mai fac niciun fel de politică, un întreg tineret mă cunoaște pentru trecutul meu din anii tineri și cartea, dacă va fi difuzată în principalele centre universitare (și în plus cu jacheta Cu o prefață de Vintilă Horia!), se va vinde ușor, cu siguranță mai ușor decât Noapte și iar noapte, fără să mai vorbesc de criticul Cornel Regman, care mi-a spus că se pregătește să scrie despre Anul 1940, iar Doinaș are să-l imite, cu siguranță.
În ceea ce privește prefața, trebuie să știți că Vintilă Horia nu s-a mulțumit să mi-o scrie în românește pentru versiunea italiană (traducerea ei în italiană a lăsat-o în seama mea!), dar mai târziu a publicat același text al prefeței, ca recenzie, în Revista Scriitorilor Români. Iată de ce în carte vezi fotocopia prefeței tipărită. Dar titlul original, ca prefață, era Prefață pentru un poet actual, (ceea ce dovedește și începutul; “Actual înseamnă astăzi” etc.) și cu acest titlu înțeleg să figureze și în edițiile din țară.
Dacă totuși alegi Noapte și iar noapte, te rog mult să recomanzi linotipistului, pentru Cântecul spiritual final, să respecte exact lungimea versetelor așa cum sunt în manuscris.
Iată, iubite poete, propunerea mea. Încă o dată: dacă Anul 1940 ți se pare prea costisitor de publicat, nu-i nicio supărare. Tot ce te rog este să-mi răspunzi fără nicio întârziere ce intenții ai. Ca să-ți ușurez sarcina răspunsului, îți voi da chiar eu un telefon într-o duminică a lunii iulie, de la Freiburg, unde voi fi în vacanță, ca de obicei.
Ce mai faci, altfel ? Tot așa de ocupat ? Dar cartea cu întrebările ? Și cum stăm cu poezia Dumitale? Sper că cu toate alergăturile pe care le ai n-ai părăsit-o! Dacă ai scris sau publicat ceva nou, fii bun și trimite-mi. Eu în luna iulie o să fiu la Freiburg, apoi în luna august vreo 20 de zile la Roma și apoi mă întorc la Paris.
Te îmbrățișez cu drag,
Nicu Caranica.

P.S. Directorul revistei Apostrof cunoaște, prin cumnatul meu, textul prefeței lui Vintilă Horia și ar dori să o publice. I-am răspuns cumnatului că, din moment ce ți-am propus cartea spre publicare, numai Dumneata poți da această autorizație. Autorizația, dacă crezi că e bine să le-o dai, să pui condiția, bineînțeles, să menționeze că va apărea în cartea cutare, editura cutare etc. în felul acesta va crea publicitate cărții.
N. C.

Caranica Nicu
52, Boulevard des Batignolles
75017 Paris – France
Telef. :1/ 43876848
Paris, 10. X ‘94

Iubite Poete,
Mă grăbesc să-ți confirm și prin scris ceea ce ți-am spus prin viu grai. Ca drepturi de autor nu pretind nimic, atâta timp cât vei acoperi, prin vânzarea cărții, toate cheltuielile. Mai încolo, când va începe câștigul, atât prin vânzarea actualei ediții, cât și prin eventualele ediții viitoare, îmi vei ceda între 8% și 10 % (după alegerea dumitale), din vânzare. A propos de asta, nu te-am întrebat la telefon, câte exemplare tragi ?
Iată acum și câteva sfaturi pe care îmi îngădui să vi le dau.
În ceea ce privește coperta cărții, prefer o copertă albă, simplă, fără desene și alte acțibilduri. Încearcă ceva în genul copertei mele Anul 1940, dar într-o singură culoare.
M-ai asigurat că vei respecta ortografia și-ți mulțumesc mult.
În ceea ce privește serviciul de presă, cred că găsești natural să trimiți volume la revistele importante din orașele universitare sau centre culturale importante, cu speranța că vom avea recenzii. Eu, în schimb, din cele 30 de exemplare pe care mi le-ai făgăduit, voi trimite cartea, cu dedicație, la personalități. În legătură cu asta îți fac o rugăminte cu mare stăruință : să-mi trimiți cât mai repede o listă cu 4 maximum 5 din cele mai importante reviste din țară, pentru că la Roma, la sfârșitul lunii, îmi apare volumul Capire Luzi (a înțelege pe Luzi – Luzi e cel mai mare poet italian de azi) și vreau să le trimit volumul spre cunoștință. Bineînțeles că cu numele revistelor ți-aș fi recunoscător să-mi dai și adresele în acest scop.
Tot în scrisoarea Dumitale, dă-mi, te rog, câteva sugestii de personalități, cu adresa lor, dacă o ai, pentru ca să le trimit Noapte și iar noapte, pentru că eu, înafară de Șt. A. Doinaș, Ana Blandiana și Cornel Regman, la București, și Aurel Rău și Maria Vodă Căpușan, la Cluj, alte adrese nu am.
Pentru aceste date îți voi fi mult recunoscător, dacă mi le trimiți cât mai repede.
Pentru publicitate, eu am să scriu la București unei nepoate de-ale mele, Monica Mărginean, poetă și ea, care are multe relații printre tineri, ca să facă puțină propagandă. Dar idealul ar fi să poți să ne faci o vizită la Paris și să-mi iei un interviu pentru televiziune. Ce zici de ideea mea? Cu astfel de prilej binecuvântat ne-am cunoaște mai bine. Eu nu știu prea multe de Dumneata: ești căsătorit? Ai copii? Ce ai mai publicat? Ce-i cu cartea de interviuri pe care o proiectezi – sau la care lucrai – și în legătură cu care trebuia să-mi trimiți întrebări?
Dacă cumva va începe câștigul, te voi ruga – cum și așa te duci des la București la Televiziune – să-mi deschizi un cont la bancă acolo. În felul acesta nu va mai fi nevoie de niciun intermediar între noi. Dar asta nu-i o problemă de actualitate. Numai cu corecturile te rog mult să le urmărești cu manuscrisul meu. Iartă-mi această insistență, dar ține cont că îți scrie cineva care toată viața a fost persecutat de greșeli de tipar. Un singur exemplu: în Antologia de la Buenos Aires a lui Vintilă Horia (1950), în loc de “Fluviul lumii, Scamandru de aur și energie”, a ieșit “Fluviul lumii scafandru de aur” etc…
Iți mulțumesc din inimă pentru toate și-ți voi aștepta cu nerăbdare răspunsul. Urându-ți spor la muncă și succes, te îmbrățișez cu drag,
Nicu Caranica


Nicu Caranica
52, Boulevard des Batignolles
75017 Paris – France
Tel.: 43876848
Paris, 28. XI ‘94
Iubite Poete,

Mai întâi de toate îți confirm primirea celor trei scrisori ale Dumitale : cea din 19 X, în care mă informezi de condițiile de tipărire ale cărții și de costul și difuzarea ei, trimițându-mi poeziile publicate pentru publicitatea cărții în Vatra, ca și prețioasa listă de adrese pe care ți-am cerut-o pentru cartea mea despre Luzi – cea din 5, în care-mi trimiți întrebările interviului și, în sfârșit, ultima, din 15 XI, în care îmi dai forma de scrisoare care trebuie adresată Televiziunii Române, pentru concediul și venirea dumitale aici ca și numărul contului de bancă pe care Răuță va trebui să-ți trimită banii de drum. Tot prin această ultimă scrisoare îmi trimiți și copia copertei cărții mele. Pentru toate aceste trimiteri îți mulțumesc și caut să răspund aici cât mai complect.
Mai întâi, venirea Dumitale la Paris. Þi-am spus prin telefon că am întâlnit neprevăzute greutăți pentru invitația pe care Răuță mi-a spus că trebuia să o fac eu, el neputând să facă din Spania invitație pentru Paris. Ori, ca să ai viză de la Consulatul francez de la voi, nu ajunge modelul de scrisoare pentru Televiziunea Română pe care mi l-ai trimis. La Consulatul francez va trebui să prezinți un « certificat d’hébergement » din partea mea, cel care te invită. Ori, pentru acest certificat, mi s-au cerut copii după un număr grozav de acte (copia contractului meu de apartament, copia actului meu de căsătorie etc.). Culmea e că, după ce le-am prezentat, mi-au spus că voi fi convocat pentru eliberarea lui cam prin… 19 decembrie ! Făcând socoteală că vor trebui cel puțin șapte zile, pe cale urgență, certificatul să-ți parvină, ar urma să nu-l poți prezenta la Consulatul francez decât la sfârșitul lunii decembrie în cel mai bun caz. De asta te-am anunțat vag prin telefon și acum îți dau toate aceste detalii. Ori, la Consulatul francez se așteaptă din oficiu, mi s-a spus aici de persoane bine informate, regulat și regulamentar, 10 zile. Asta înseamnă că în nici un caz nu vei putea să fii aici înainte de 15 ianuarie. Ori cum în ianuarie eu va trebui să fiu la Roma, pentru cartea mea despre Luzi, te voi anunța de dinainte prin telefon, când să pleci de acolo, pentru ca să ne găsim aici toți trei.
Asta pentru viza francezilor. Din ultima scrisoare am văzut în plus că ai nevoie și de o invitație, pentru concediul de la Televiziunea Română. I-am telefonat atunci chiar în prima seară lui Răuță, pentru că și așa trebuia să-i dau numărul contului Dumitale de bancă, dar nu l-am găsit acasă nici atunci, nici toate serile care au urmat. Abia vinerea trecută, am aflat de la o persoană care se găsea în casa lui, că plecase la București, dar că urma să se întoarcă săptămâna asta. Deci, cum și așa există întârzierea pentru certificatul de « hébergement », acest episod al absenței lui Răuță nu ne aduce niciun prejudiciu. Din forma de scrisoare către Televiziunea Română pe care mi-o dai, am înțeles că te aștepți ca însăși Fundația să o facă. Ori, aici, dificultatea e aceeași : La Fundacion Cultural Rumana e cu sediul la Madrid și Răuță ar putea să facă aceeași obiecție, că nu poate face o invitație din Spania pentru Paris. M-am gândit atunci că telefonându-i să-i cer două, trei hârtii cu « en têtul » Fundației, iar eu, tăind de pe « en têt » Madrid și scriind Paris, să fac scrisoarea ca reprezentând la Paris interesele Asociației și să semnez în numele lui Răuță. În felul acesta, vei putea avea pentru Televiziunea Română o invitație cu caracter oficial, așa cum ceri. Þi-o voi trimite în două exemplare, ca să o folosești și pe lângă certificatul de « hébergement », la Consulatul francez, poate va servi la grăbirea vizei. În orice caz, data pe care mi-o dai, de la 1 până la 31 decembrie nu mai e actuală și data se va pune când tot programul va fi pus la punct. Sunt convins că Răuță n-are să-mi refuze foile speciale. Cu asta cred că te-am informat complet despre situație. Dacă intervine ceva neprevăzut te voi anunța prin telefon, deși, cu telefoanele cu Madrid și Roma, și asta constituie pentru mine o mică problemă financiară.
Vin acum celelalte probleme. Mii de mulțumiri pentru copia cu poeziile pe care le-ai publicat în plus, depreună cu prezentarea persoanei mele, în Cuvântul liber (unde apare?).
Cât privește coperta cărții, a fost o neînțelegere între noi. Când mi-ai spus că vrei să pui Închinare “pe copertă”, eu am înțeles chiar pe fața copertei, prima ei pagină, și de asta ți-am făcut rezerve că mi se făcea prezentarea “lăudăroasă”, dar acum văd că e vorba de coperta a patra, adică dosul cărții, nimic mai normal. Așa se face și aici și în Italia, dosul cărții e rezervat pentru prezentarea autorului și prezentarea, așa cum ai ales-o Dumneata, prin simpla reproducere a Închinării, e excelentă! Numai data, “Paris, 7 martie 1985”, cred că poate lipsi. Ea e la locul ei în volum, ca prefață, dar aici scade caracterul de simplă prezentare prin versuri. Tai-o și ai să vezi că versurile vorbesc mai eloquent, mai liber de orice amănunt “istoric”. În ceea ce privește titlul de pe prima pagină, totul e bine, dar, după părerea mea, ar fi și mai bine dacă « Noapte și iar noapte » ar fi cu caractere mai puțin groase, încarcă prea mult pagina. Eu aș vedea, bunăoară, foarte bine titlul imprimat cu caracterele utilizate pentru numele autorului, iar numele autorului cu caractere proporțional mai mici. Imediat titlul s-ar restrânge și ar lăsa mai mult spațiu gol și cartea, după mine, va “respira” mai bine. Îmi spuneai că te-ai gândit să faci totul alb pe negru, culoarea nopții: idealul ar fi alb pe vânăt închis, care-i adevărata culoare a nopții. Dacă așa ceva nu reprezintă mari schimbări în cheltuieli, fă-o așa, altfel, ține cont cât ți-e cu putință de sugestiile mele. Și nu uita că sunt simple sugestii și nu condiții. M-am bucurat să știu că ești tată a doi copii așa de mari. Să-ți trăiască. Omagiile mele respectuoase Doamnei, cu mulțumiri pentru ajutorul dat cărții mele. Te îmbrățișez cu drag,
Nicu Caranica.

P.S. Am uitat problema interviului. Alăturat ai răspunsurile. Spune-mi, cu vreo ocazie, dacă-ți plac. La telefon, dacă am făcut rezerve, e că venind aici îmi vei pune întrebări să provoace cât mai multe laturi din poeziile cărții, cetite de mine, ar fi cea mai bună prezentare a cărții mele pe țară. În zilele trecute, reluând corespondența Dumitale, mi-am dat seama că « setul » de întrebări mi l-ai trimis înainte, când habar n-aveai că vii la Paris. Atunci m-am pus imediat a lucra (întrebările sunt frumoase !) și iată răspunsurile.
N.C.

Paris, 23 XII ‘94

Iubite Poete,

În sfârșit,
Abia astă seară sunt în posesia atât a certificatului d’hébergement cât și a scrisorii către Televiziunea Română. Din cele ce vei citi vei vedea că n-am nicio vină pentru această neprevăzută întârziere. În ultima mea scrisoare din 28.XI. ’94, îți spuneam că la primărie mă asigurau că nu voi avea certificatul decât prin 19 decembrie. Ei, bine, peste orice așteptări, i-am comunicat lui Răuță că aveam certificatul în mână încă din 28 sau 29 noiembrie (nu știu ce i-a apucat pe francezi să fie așa de harnici !) și prin urmare să-mi trimită foile cu ”en tête” „Fundacion Cultural Rumana”, ca să fac eu cererea Televiziunii Române, cum îți spuneam în scrisoarea mea precedentă. Dar cu Răuță am putut vorbi abia după o săptămână, pentru că, deși l-am căutat din prima seară, nu răspundea nimeni la telefon. Mai târziu, când după o săptămână l-am aflat, mi-a spus că a trebuit să plece pe neașteptate în România, chemat de niște rude la nu știu ce parastas. I-am făcut propunerea și imediat a fost de acord: mi-a spus că chiar a doua zi îmi trimite hârtiile. Iar așteptare, iar telefoane fără răspuns, l-am găsit după vreo alte nu știu câte zile, fusese de data aceasta în Mallorca, și iar îmi promite pentru a doua zi și… iar așteptare lungă. Îmi vine să turb; unde mă așteptam la așteptare (certificat d’hébergement) s-a rezolvat repede și unde credeam că e un fleac… În sfârșit, ca să nu lungesc vorba, alaltăieri seară, Răuță mi-a telefonat că primise înapoi scrisoarea pentru că greșise numărul meu ! Ca să nu mai întârziu, m-a sfătuit să cer lui Poghirc, secretarul lui la Centre Roumain de Recherches (afiliat Sorbonei). Profesorul Poghirc a fost adorabil: a făcut imediat cererea, semnată de el, și mi-a adus-o personal azi după masă. (Textul cererii Dumitale i-l dictasem la telefon.) Doamne! Dacă Răuță avea ideea asta de la început, puteam trimite totul din 1 sau 2 decembrie. Nici nu-ți închipui nervii ce mi-am făcut. Acum, călătoria. De la primul telefon cu Răuță, când i-am dat identitatea bancară a Dumitale, mi-a răspuns că nu mai are nevoie, pentru că îți cumpără din Spania avionul dus-întors și biletul îl vei găsi la timpul oportun la Liniile Aeriene Austriece (Bulevardul Magheru). La ultimul telefon a spus că o să afle numele și data plecării pentru 20 ianuarie, dar dacă nu vei fi gata cu viza și formalitățile, vei putea schimba data biletului, asta se face la orice companie aeriană. Tot pentru acest motiv, la recomandarea mea, prof. Poghirc (un mare savant în lingvistică, vei face bine să-i iei un interviu și lui) a lăsat să completezi Dumneata data concediului. Iată de ce ți-l trimitem Dumitale și nu direct Televiziunii Române. În plus, certificatul îl ai în două exemplare, pardon, nu certificatul ci scrisoarea lui Poghirc. A doua îți va servi la Consulatul Francez, ca să grăbești viza. Dacă la Consulat te vor întreba de ce scrisoarea vine de la o instituție și certificatul de la un particular, spune că particularul e un scriitor (poți arăta volumul ce mi l-ai tipărit), care e membru la Centre Roumain de Recherches încă din 1950!
Acum, o ultimă dificultate! Editura de la Roma m-a anunțat că a fost silită să întârzie din nou ieșirea cărții mele pentru sfârșitul lui ianuarie. Dacă vei putea pleca în 20, nu va fi nicio dificultate. Dacă o să cazi pe luna februarie, atunci va trebui să ne înțelegem prin telefon când să pleci, ca să fim toți aici. Eu, cel mai târziu în 15 ianuarie voi cunoaște data exactă a șederii mele la Roma și îți voi telefona imediat, ca să ne ținem la curent.
Și acum, deși urările mele vor ajunge après coup, îți spun din toată inima, Dumitale, Doamnei și pruncilor urarea pentru un Crăciun cald și dulce și un An Nou fericit, cu sănătate și noroc. Sărutări de mâini Doamnei. Te îmbrățișez,
Nicu Caranica

P.S. La ora asta cred că Noapte și iar noapte a apărut. Dacă ai știi ce curios și nerăbdător sunt să o văd… Ai putut ține cont de sugestiile mele? Cred că tot o să-ți telefonez mâine. N.C.
P.P.S. Nu uita că numele „Nicolas” pe care-l vezi pe scrisori, e un nume convențional, pentru francezi. Adevăratul meu nume, chiar și în certificatul de naștere, e Nicu și cu el semnez și primesc scrisori, chiar el e pe orice carte a mea. N.C.


CENTRE ROUMAIN DE RECHERCHES
ÉTABLISSEMENT LIBRE D’ENSEIGNEMENT SUPÉRIEUR DÉCLARÉ A L’ACADÉMIE DE PARIS
12 BIS, PLACE HENRI BERGSON – 75008 PARIS
LE SECRÉTAIRE GÉNÉRAL

Către Televiziune Română
Depart. Emisiunilor Informative

Stimați Domni,

Centrul Român de Cercetări din Paris, având în vedere interesul constant manifestat de domnul Nicolae Băciuț față de fenomenul diasporei române, vă roagă să-i aprobați o deplasare de 7 (șapte) zile în perioada (…) 1995, în vederea realizării pentru Televiziune a unor materiale despre împlinirile și înfăptuirile unor personalități românești din diasporă, care au ridicat prestigiul neamului nostru în străinătate.
Centrul nostru se obligă a-i asigura cheltuielile de transport și cazare pe această perioadă.
Cu speranța unei rezolvări favorabile, vă rugăm să primiți, Stimați Domni, salutările noastre cele mai distinse.

Prof. Dr. Cicerone Poghirc

Paris, 14 II ‘95

Iubite Poete,

Iată lista greșelilor de tipar:
Pagina 14, strofa 3, vers 1, greșit zburară luminile, corect zburară lumile. Pagina 11, strofa 3, vers 4, greșit luminile zburară, corect lumile zburară, pagina 35, strofa 4, vers 1, greșit târgul, corect tângul, pagina 37, strofa 2, vers 3, greșit hehete-l, corect hohote-l, pagina 45, versul 2, greșit mării, corect măririi, pagina 61, rândul 2 (de sus în jos), greșit von, corect wohnt… Și-ți mulțumesc pentru noua osteneală.
Adaug aici ceva foarte important, care de fiecare dată am uitat să ți-o spun la telefon. Te rog să-mi dai o telegramă, 2 zile înainte de sosire, precizându-mi ziua și ora când sosești, numărul zborului și aeroportul (foarte probabil Orly).
Vei fi găzduit la hotelul Madeleine – Haussmann, Rue Pasquier. Vei spune acolo, prezentându-ți cartea de vizită : Je suis l’invite chez vous de Monseur le professeur Rauta, des Madrid.
Dar va fi mult mai bine să te pot aștepta la aeroport.
Te îmbrățișez,
Nicu Caranica


Târgu-Mureș, 1 august 1995

Iubite domnule Nicu Caranica,

Vă mulțumesc pentru scrisoarea dv. și pentru urările pe care mi le-ați transmis. M-aș fi bucurat să ne fi putut întâlni la Paris, cu ocazia scurtei și neașteptatei mele vizite, dar faptele sunt consumate și regretele inutile. Important este că, în ciuda faptului că nu am reușit să ne întâlnim mai târziu, așa cum proiectasem, de altfel, proiectele noastre au rămas intacte. Voi încerca să vin în această toamnă la Paris, deși căile existenței mele s-au mai încurcat, odată cu alegerea mea în Consiliul de administrație al Televiziunii Române. Vreau să vă asigur însă că această nouă poziție profesională, acest nou statut nu mă obligă față de nimeni, sunt o persoană liberă, sper că și responsabilă, și știu ceea ce trebuie să fac. Problema este doar de timp. Sunt, din 20 iulie, în concediu, teoretic doar, căci din cauza evenimentelor nu am reușit să am nici măcar o singură zi liberă. În plus, mă pregătesc să particip și la un Congres al Academiei Româno-Americane pentru Arte și Științe, care se va desfășura în ultima parte a lui august la Reno, în statul Nevada, SUA.
M-am înhămat apoi încă la trei publicații : Mondo business, Ambasador și Societatea încotro… Mi-ar face o mare plăcere dacă v-aș ști printre colaboratorii acestor publicații și dacă ați accepta, în cazul revistei Ambasador, să vă notificăm ca și corespondent al acestei publicații la Paris. Ne puteți trimite orice fel de materiale, de la poezie la jurnal, de la eseu la note de călătorie. De preferință, texte care să nu depășească 2-3 file fiecare.
Sper că vom găsi căi fertile de comunicare, dacă avem în vedere doar experiența cu Noapte și iar noapte. Când voi veni la Paris voi aduce și contractul de editare a cărții. Nădejdi însă să reușim să facem să ne acoperim măcar cheltuielile editoriale sunt puține. Rămâne însă o carte importantă a exilului românesc.
Vă îmbrățișez,
Nicolae Băciuț


Paris, 4 IX ‘95

Dragă poete,
Am găsit cu mare plăcere, la întoarcerea mea din Roma, (21 VIII), rândurile Dumitale din 1 august și mă grăbesc să-ți mulțumesc pentru ele ca și pentru complectele informații pe care mi le dai.
Mi-a făcut mare bucurie să știu de noile Dumitale răspunderi la Televiziunea Română și și mai mare bucurie asigurarea pe care mi-o dai că, cu toate aceste noi răspunderi, rămâi un om liber. Te felicit din toată inima pentru dinamica dumitale tradusă în « înhămare » la noi publicații și îți urez din toată inima ca aceste noi preocupări să nu meargă în dauna poeziei lui Băciuț, pentru că pentru mine mai întâi de toate ești poet.
Îți mulțumesc mult pentru cinstea care-mi faci cerându-mi colaborarea la noile publicații, dar, fără să refuz, pentru moment, adică pentru o lungă perioadă nu pot, așa cum sunt prins de obligații față de Steaua, Jurnalul literar, Viața românească etc., fără să vorbesc de obligațiile mele în sectorul italian. Până și poeziile, am trimis atâtea că acum « stocul » meu e aproape epuizat.
Sunt fericit că nu ai renunțat la întâlnirea noastră de la Paris. Anunță-mă numai din timp de sosire, avionul sau trenul, ziua și ora. Îți reamintesc aici numărul meu de telefon : 1/43876848, pe care cred că l-ai pierdut, altfel, la întoarcerea Dumitale din Londra, ne-am fi văzut cu ușurință.
Recenzia lui Regman despre Noapte și iar noapte a apărut în Jurnalul literar din iunie a.c. și nu în România literară, cum greșit îți scriam și în scrisoarea precedentă. Între timp a apărut și o dublă recenzie în Steaua, una despre plachetă și alta despre Capire Luzi. Vezi deci că toate speranțele ne îngăduie să credem că concluziile pesimiste privind vânzarea cărții sunt pripite. Te aștept și te îmbrățișez,
Nicu Caranica

P.S. În scrisoarea mea viitoare sper totuși să-ți pot trimite o poezie.
P.P.S. În numărul următor, iulie 1995, al Jurnalului literar, a apărut o scurtă poezie a mea, însoțită de reproducerea unui portret-bust al meu. În același număr, p. 2., o evocare a mea, Pavel Dan. Tot în același număr, Rânduri pentru Nicu Caranica, semnate de Horea Stanca.
N.C.
Paris, 25. II ‘96

Iubite Poete,
Cu ce am greșit de mă tratezi cu o tăcere de aproape o jumătate de an de la ultima mea scrisoare din 4 septembrie 2005 ? Un singur lucru îți doresc din toată inima : să nu cumva să fi fost bolnav, dar nu prea cred, fiindcă ești tânăr și viguros. Ce-i cu cartea mea ? Un prieten îmi scrie că mulți prieteni de-ai lui au căutat-o prin librării și li s-a spus că nu o mai aveau. S-au adresat atunci la editură și li s-a spus că e epuizată. Nu știu dacă-i adevărat sau nu, dar știu că prietenul meu de la Cluj e un fost profesor universitar, om serios, care nu ia informații de la orice terchea – berchea. De ce, dacă cumva e adevărat că e epuizată cartea, Tipomur nu mai vrea să riște o a doua ediție? (Pentru motive de criză de acolo e ușor de înțeles!) Nu e nici o supărare. Vă dezleg de orice obligație și îmi reiau toată libertatea să-mi public placeheta în altă parte. Numai țineți-mă la curent, ce Dumnezeu, atâta cred că merit după încrederea necântărită pe care v-am acordat-o. Dacă însă Tipomur are intenția să publice altă ediție, nu-i dau autorizarea înainte ca să-mi trimită contractul cu 10 % drept de autor pentru mine, cum ne-a fost vorba de la început, căci epuizând ediția, Tipomur și-a acoperit cheltuielile.
Iartă-mi scrisoarea asta foarte “comercială”, dar lucrurile astea trebuiau puse la punct. Dar Dumitale îți păstrez aceeași prietenie, păcat numai că revederea noastră de aici a ieșit din actualitate, din pricina morții bietului Răuță. Dar ca să-ți dovedesc că pentru mine ești același Băciuț care m-a așteptat la ușa camerei mele de hotel, iată, îți adaug o poezie. Publică-o unde îți place, dar preferința mea ar fi Vatra, pentru care am o mare admirație. Transmite, te rog, Doamnei Dumitale omagiile mele. Pe dumneata te îmbrățișez în speranța unui răspuns urgent.
Nicu Caranica

Paris, 30.VI ‘96

Iubite Poete,

Îți scriu aceste rânduri puțin telegrafic, pe care mi le vei ierta, când vei știi că poimâine plec la Freiburg și, de acolo, prin 19. VII, la Roma, după care, prin 20 VIII, voi reveni la Paris.
Aș vrea să am o scrisoare limpede de la Dumneata. Spune-mi dacă ceva nu merge cu proiectele noastre să vii aici. Poți să fii sigur de discreția mea ; ești angajat într-o instituție statală și, desigur, nu toate merg cum ai voi Dumneata.
Mie îmi rămâi drag, oricare ți-ar fi răspunsul, pentru că ești primul care m-ai intervievat și apoi publicat. Adu-ți aminte numai să-mi trimiți contractul în termenii stabiliți de noi. Contractul nu mi-e numai mie folositor ci și Tipomurului ; dacă are succes cartea, cu Contract ar aparține Tipomurului, și poate trage câte ediții vrea. Fără contact însă, o altă casă de editură ar putea profita de succes. Deocamdată, văd că știi, a apărut în Poesis o recenzie a lui Vulturescu și în România literară una de Regman. Dar Vatra? Îmi va face această cinste?
Am durerea să te anunț că Aurel Răuță s-a stins din viață la 13 iunie. E o mare pierdere pentru exilul românesc!
Voi căuta cu nerăbdare, prin corespondența găsită la reîntoarcerea mea, răspunsul Dumitale. Până atunci, te îmbrățișez și te rog să transmiți Doamnei Dumitale tot afectuosul meu respect. A fost extrem de amabilă cu mine la telefon, când am avut marea surpriză să nu te găsesc, deși Doamna îmi spunea că seara te găseam.
Te îmbrățișez și aștept cu nerăbdare răspunsul.
Nicu Caranica
*

„Există un suflu metafizic al poporului român”
(înregistrare pentru TV)
- Ce a însemnat pentru dv. poezia?
- Poezia e respirația mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spune „dichterisch wohnt der Mensch“, adică omul locuiește poetic lumea asta. E o condiție a omului. Și eu condiția aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine, în momentul de față, nu există decât poezia și tot ce, natural, se leagă de poezie și de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conștiințelor într-un alt spațiu decât cel pe care-l trăim acuma. Eu am foarte mare încredere în vitalitatea poporului român. Să știți că nu vă vorbesc formule și cunosc unele lucruri în adâncime. Eu știu de toată mizeria din țară. Și cum trăiți, știu câte spirite sunt rătăcite.
Totuși, am încredere în vitalitatea aceasta a poporului român care știe să trăiască dichterisch. Totuși, a spus ceva Alecsandri când a spus că românul e născut poet. Nu e de luat așa de în râs chestiunea aceasta. Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, și nu o să fiu eu acela care să mai adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu și alții dinainte, despre cuvântul dor și despre noțiunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii românești. Corespondențe nu sunt – poate acel zensucht german să spună ceva, dar totuși, nici acesta nu corespunde perfect cuvântului dor. De aceea spuneam că acest fel de a trăi, dichterisch, al poporului român, în mod natural, această respirație metafizică pe care o are naturală, ca un dar înnăscut, mă face să cred mult, într-o zi, în renașterea poporului român. Și, în sensul acesta, bunăoară, în cartea mea de bază, Anul 1940, care instaurează un fel de carmen secularae, care corespunde Anului 1840, a lui Grigore Alexandrescu, instaurează un fel de carmen secularae al cântăreților români din o sută în o sută de ani, în fiecare an 40, o cântare a omenirii. Ceea ce face originalitatea Anului 1840 a lui Grigore Alexandrescu este că nu vorbește doar despre români ci despre tot neamul românesc. Încrederea aceasta în viitorul poporului român eu mi-am exprimat-o în cartea mea Anul 1940, prin instaurarea acestui carmen secularae, care merge până în depărtări, la anul 10.000, natural, cu virtutea cunoscută a hiperbolei. Această viziune a unui fel de dinastii poetice românești, care se repetă din o sută în o sută de ani, răspunzând primului cântec al umanității al lui Grigore Alexandrescu, îl văd prin virtuțile hiperbolei, care a fost întotdeauna una din instrumentele marii poezii, din toate timpurile, îl văd până la depărtări în timp, de necrezut. Dar problema e că, din toată această viziune, ceea ce rămâne e încrederea absolută în firea poporului român, care poate să trăiască și să treacă prin multe alte încercări, însă din punct de vedere al poeziei eu îi văd un foarte mare viitor, pentru că, după mine, e singurul popor care are o respirație natural metafizică. Este în firea lui. Și vorbesc mai ales de daco-romani, spre jena mea de macedo-român. Noi suntem mai mediteraneeni, mai raționaliști; în sfârșit, totuși, cu toată firea asta am încercat să înțeleg și să-mi asum această sensibilitate a daco-românilor.
- Ați plecat din țară în 1940. Cum priviți de-atunci încoace spre casă?
- Am trecut și eu prin dorul de casă. Însă în poezie, înafară de câteva puține excepții, în care am vorbit de dorul de casă și care aparțin unui trecut din timpul războiului, m-am ferit de acest subiect, care a devenit un clișeu în poezia exilului și am preferat să-mi trăiesc dorul meu de casă asumându-mi poezia românească, trăindu-l pe Mihai Eminescu, pe Grigore Alexandrescu, și în felul acesta să-mi exprim dorul de casă. Bineînțeles, aceasta este în ceea ce privește dorul de casă în general; cât privește dorul de familie, să închidem subiectul, destăinuirile sunt inutile. Vă puteți foarte ușor închipui, fiecare are aceleași probleme în ceea ce privește familia. Eu, în țară, când mă voi întoarce, nu sunt așteptat decât de morminte.
- Prin ce s-ar defini exilul dv?
- Exilul meu cred că s-ar defini tocmai prin contrariul a ceea ce am spus odată într-o poezia a mea, când eram în țară, Imn de pe câmpie, în care spuneam că mulțumesc lui Dumnezeu că m-a așezat în această margine de apus a pământului românesc, ca pe un pom. Și de acolo îmi întindeam privirile până departe și mă vedeam definitiv înrădăcinat. Dar Dumnezeu mi-a dat o lecție parcă spunându-mi: „Să vezi cum te înrădăcinez eu!“ Și atunci am văzut Italia, Franța, Spania, Belgia ș.a.m.d. Așa că a fost un fel de răspuns la Imnul meu de câmpie: „Așteaptă, că n-ai văzut încă nimica!“ – avea aerul că-mi spune. Ca să vă dau un răspuns, totuși, mai miezos, la întrebarea importantă pe care mi-ați spus-o, pentru mine exilul a avut foarte mare importanță. Primii mei zece ani în Italia, adăpându-mă la importanta cultură italiană, m-au făcut să ies din ceea ce Mircea Eliade numea eterna axă provincială București-Paris.
Înainte, când eram în țară, nu juram decât pe literatura franceză și nu cunoșteam altceva decât pe scriitorii francezi. Când m-am stabilit în Italia și am putut să-l pătrund pe Dante, Leopardi și toată literatura italiană, care începe cu cântecul unui sfânt, Cântecul creatorilor al lui Francisc de Asisi, care-i o minune, am simțit că renasc. L-a tradus și Eta. Dar, ca să completez răspunsul la întrebarea dv., pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia și restul Franța. Însă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade cu mult înainte.
- Cum ați califica dv. literatura română a exilului, literatura scrisă de românii aflați în exil, fie în română, fie într-o altă limbă?
- Îmi puneți o întrebare foarte grea. Întâi și întâi este o necuviință din partea mea să-mi judec confrații. În al doilea rând, în țară, știți că, din mulțimile oarbe, se alege unul singur. Sigur, aceasta e o exagerare. Să spunem se aleg zece, douăzeci… Și câți sunteți? Douăzeci și patru de milioane! Și cât este exilul? O sută de mii!? Câți poeți se aleg din ei? Doar Dumnezeu poate ști. Noi n-avem dreptul să judecăm pe nimeni. Eu nu-mi iau dreptul să judec pe nimeni. Toată problema noastră este de a ne face datoria. Există o obsesie a mea: parabola lui Iisus cu talanții: „Va veni vremea și vom da socoteală. Ați primit cinci talanți. Câți îmi aduceți înapoi?“
- Aveți vreun gând pe care nu l-ați dus până la capăt?
- În poezie?
- În poezie și-n viață!
- Oooo… Sunt atâtea. Nu unul! Eu n-am fost niciodată un muncitor – în privința asta am admirat-o pe sora mea, Eta Boeriu, care a depus o muncă uriașă. Ori eu n-am fost niciodată, să spun așa, un muncitor sistematic. Așa că foarte multe lucruri pe care ar fi trebuit să le realizez nu le-am realizat din pricina lipsei unei discipline a muncii scrisului. Și, totuși, există o disciplină a scrisului, chiar când este să-ți urmărești inspirațiile pe care le ai. Această disciplină, vă mărturisesc foarte sincer, n-am avut-o niciodată, așa că la întrebarea dv. vă răspund cu foarte mare melancolie, că aș fi avut mai multe de spus decât puținul pe care l-am spus.
- Aveți momente ale biografiei dv. pe care ați vrea să le uitați?
- Sunt momente dureroase care îmbogățesc sufletul, dar sunt și momente dureroase care vin din perversitatea omenească și pe care, natural, cea mai bună igienă e să le uiți cât mai repede, să le scoți din tine – asta-i toată problema.
- Dacă ar fi să începeți acum viața de la capăt, ce drum ați urma?
- Dacă ar fi să încep viața de la capăt, mi-aș da osteneala să mă instruiesc mai cu grijă decât am făcut-o. Tatăl meu, din care, dacă n-aș fi creștin, mi-aș face o religie, așa de mult îl țin ca pe un sfânt, tatăl meu spunea că sunt brânză bună în burduf de câine. Și trebuie să vă spun sincer că avea dreptate.
- Ce ați vrea să le transmiteți de aici, de la Freiburg, românilor din țară?
- Românilor de acasă le-aș spune că eu cred în țara mea și că aș vrea să le transmit tuturor această credință în viitorul țării mele și mai ales în viitorul poeziei și al spiritualității românești.
Freiburg, 19 iulie 1993

*
Târgu-Mureș, 30 septembrie 1996

Iubite Domnule Caranica,
Vă trimit alăturat puținul pe care l-am putut face pentru ca apartenența Domniei Voastre la spațiul cultural românesc să fie circumscrisă continuității. De altfel, și cele peste două sute de exemplare din Noapte și iar noapte le-am răspândit prin câteva librării, deși puterea de cumpărare a românului cititor de poezie e foarte scăzută. Am dus câteva exemplare, donație, și la Chișinău, la o nouă bibliotecă de carte românească înființată acolo de târgumureșeni și care poartă chiar numele de “Târgu-Mureș”. Dacă cineva din țară sau din străinătate e interesat de cartea Dv., să-mi scrie, pe adresa de acasă sau pe adresa editurii și-i voi trimite volumul.
În altă ordine de idei, îndrăznesc să vă mai adresez câteva întrebări pentru un dialog pe care să-l publica la Târgu-Mureș.
Pe curând, al Dv.,
Nicolae Băciuț
Paris, 29.XI ‘96

Dragă poete,
Mari sunt minunile tale, Doamne! În sfârșit, un semn de viață de la poetul Băciuț! Îți mulțumesc pentru scrisoare și pentru toată truda pe care ți-o dai pentru difuzarea plachetei Noapte și iar noapte. Îți mulțumesc, de asemenea, pentru textul pe care l-ai scris despre mine, care-i foarte frumos, bine gândit și condensat în puține rânduri. Dar îmi trimiți fotocopia și uiți să scrii pe ea în ce ziar sau revistă a apărut și când. De asemenea, te rog, când îmi scrii, scrie-mi cu mâna, ai o caligrafie frumoasă și citeață, pe când panglica de la mașina de scris ți-e așa de obosită, că pentru un ochi normal e anevoios vizibilă scrisoarea, iar pentru ochii mei, care în ianuarie ce vine o să împlinesc 86 de ani, este de-a dreptul invizibilă. Am luat astfel o lupă puternică și am scris din nou, scoțându-ți în lumină scrisoarea pe care apoi am citit-o cu mare plăcere. Întrebările pe care mi le faci sunt interesante și voi încerca să mă descurc cât mai bine răspunzându-ți Nu mai repet întrebările pentru că sunt sigur că le ai în copie. (…)
Iată, poete. Îți urez Sărbători fericite și voie bună !
Nicu Caranica
*
„Când ne vom curăța de jegul fanariot și comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută”

- Ați scris poezie, teatru, critică literară – în care gen v-ați simțit în largul dumneavoastră?
- În poezie, bineînțeles. Când scriu poezie, am impresia că muncesc și că respir. Totuși, teatrul mi-a dat mari satisfacții. Cea mai mare satisfacție mi-a dat-o singura piesă – ultima – scrisă direct în românește, Un mister de Crăciun, la care am visat o viață întreagă (Giurgiuca, înainte de război, vorbea de intențiile mele într-o scrisoare adresată lui Dan Botta) și nu am îndrăznit să mă ating de ea până în anii din urmă, în octombrie 1992, când am scris-o dintr-o suflare și într-o limbă pur țărănească, fără nici un neologism. Aurel Rău i-a publicat finalul într-un număr din Steaua.
- Ați scris și în franceză și în italiană. Ce implică exprimarea într-o altă limbă decât cea maternă?
- Exprimarea într-o altă limbă decât cea românească înseamnă – oricât de bine ai cunoaște limba respectivă – parcurgerea unui teren semănat de hârtoape. Aceasta în ceea ce privește proza. Poezia e un teren interzis. Până și la Rainer Maria Rilke, poeziile scrise în limba franceză sunt palide față de cele scrise în limba germană. O excepție pare O. W. Milosz, care marchează o dată în poezia franceză, dar Milosz și-a făcut de mic toată școala în Franța.
- Nu ați fost un scriitor prolific. În ce sens poate influența cantitatea, calitatea și valoarea unui text literar?
- „Cantitatea” la Dante este exaltantă. Dacă vă gândiți cu această întrebare la mine, trebuie să mărturisesc că „cantitatea” Anului 1940 a fost pentru mine o sarcină greu de purtat. Am scris-o cu întreruperi de ani de zile, deși, când reveneam, scriam cu exaltare. Bineînțeles că valoarea și calitatea unui text sunt incendiare de entuziasm și creație.
- Ce șanse de afirmare literară asigură marile orașe? Aveți percepția unei diferențe între existența unui scriitor într-o capitală (București, Roma, Paris) față de a unuia trăitor în provincie?
- Niciuna. Toate șansele de afirmare literare zac în scriitor sau poet. Dacă poetul cutare pierdut în Munții Rarăului sau ai Făgărașului scobește așa de adânc în sentimentele lui încât, prin aceasta, toți se regăsesc în el, e un poet universal, bun pentru toate timpurile, deci ipso-facto, anti-provincial. Un altul din București, Roma sau Paris, tentat adesea de modele literare, devine cel mai provincial dintre provinciali.
- „Doamne, ce bine e să ai certitudini” – spunea, într-un poem, Geo Dumitrescu. Care sunt certitudinile scriitorului Nicu Caranica?
- Frumoasă întrebare. Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din felul cum a știut să moară un om. Cea mai senină și eroică primire a morții mi se pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e nemuritor. Și totuși, a existat un om care, înaintea unei morți cumplite pe care știa că o va primi, la ultima cină împreună cu discipolii săi, a luat pâinea și a zis: „mâncați, acesta este trupul meu”. Apoi a luat cupa cu vin și a zis: „beți dintru aceasta toți, acesta este sângele meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. E mare Socrate, dar față de ultimul e distanță de la cer la pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibilă” probă nu numai că Dumnezeu există, dar că s-a încarnat și s-a făcut om. Et verbum caro factum est.
A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor deveni un popor mare. Este ultima populație latină care nu și-a spus încă cuvântul. Când ne vom curăța de tot jegul fanariot și comunist, suflet românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. Citiți cu atenție Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia.
- Ați avut o existență discretă, departe de tumultul vieții literare. Ce poate însemna pentru un scriitor implicarea? Dar solitudinea?
- Și implicarea și solitudinea pot fi rodnice dacă știi cum să te folosești de ele. Orice soluție vine din adâncimile noastre.
- Ați tradus, sunteți tradus. Care credeți că sunt riscurile, capcanele traducerilor?
- Când e vorba de proză, capcanele sunt multe, dar în bună măsură evitabile. Poezia, în schimb, e intraductibilă. Nu poți reda într-o altă limbă decât o palidă, dacă nu chiar o deformatoare, oglindă.
- Care e audiența poeziei românești în Franța? Ce trebuie făcut pentru o mai bună cunoaștere a ei, în general, în lume?
- Audiența poeziei românești în Franța nu există decât la câțiva specialiști. Ce trebuie făcut pentru așa ceva? În orice caz, nu „dumping”-ul ambasadei comuniste prin poeții francezi mercenari ai ambasadelor comuniste. Munca serioasă și mai ales insistentă ar putea da ceva.
- Din ce părți credeți că e amenințată poezia? Cine-i sunt inamicii, cine apărătorii?
- Poezia e din toate părțile amenințată de civilizația noastră prezentă. Și totuși, ea continuă să trăiască căci e o respirație naturală a omenirii pe care o traduc poeții.
Pentru susținători, fenomenul așa-zișilor „sponsori” e încurajator.

Paris, 29. XI ‘96
*
Iubite Domnule Nicu Caranica,

Iată că am, din nou, vești bune. Cartea dv. este deja pregătită pentru tipar! În același timp, în Vatra și în Cuvântul liber am publicat câteva din poemele incluse în Noapte și iar noapte! Totodată, până se va ivi vreun prilej de a ne întâlni, în țară sau la Paris, vă mai trimit un set de întrebări. Sper ca acestea să fie suficient de « provocatoare ».
Cu mulțumiri anticipate, al dv.,
Nicolae Băciuț
*
- Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, după 54 de ani de exil, limba română?
- După 54 de ani de exil pot hotărât să răspund, fără teamă de grandilocvență, că limba română e pentru mine totul. Nu tot așa gândeam în 1945, la Padova, când presimțeam un exil pe o viață întreagă, cum a și fost. Nu știam atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine și cât de divin misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aș putea uita graiul; și că n-aș mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o presimțeam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven și cum lucram la forțele de ocupație engleze, aveam bani și îmi plăteam la profesorul de conservator lecții de armonie și contrapunct. Dar, plecați englezii, a plecat și muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba maternă creștea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam să scriu un mister dramatic de Crăciun. Și vis a rămas până în octombrie 1992, după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam totdeauna în românește!). Și iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la început așa, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată) pe românește. L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română.
- Care e pentru dumneavoastră semnificația lui „acasă”? Când se întoarce poetul acasă?
- Aș putea să dau expresiei „acasă”, din întrebarea dumneavoastră, un sens metaforic, dar simt că aș fugi de mine. Pentru mine „acasă” înseamnă locul unde am trăit cu părinții și surorile. Azi și unii și alții sunt în pământ. Pentru mine „acasă” nu mai există.
- „Limba, spune poetul Grigore Vieru, este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși”. Ce înseamnă limba, limbajul pentru poet azi?
-Îmi place mult ceea ce a spus poetul Vieru despre limbă. Dar ce este ea pentru un poet am spus-o anterior. La frumoasa reflecție a poetului Vieru n-am nimic de adăugat.
- Cum vi s-a revelat miracolul poeziei? Cine v-au fost primii cititori? Dar primii îndrumători? Ce poate însemna MAESTRU, în poezie?
- Primele mele naive încercări de la liceu nu le pot pune la capitolul „revelația miracolului poeziei”. Imboldul important l-am avut de la lectura Antologiei lui Pillat și Perpessicius și de la Evoluția poeziei lirice (vol. III) a lui Lovinescu. Primii cititori, în afară de grupul „tinerilor poeți ardeleni” (pe vremea aceea…), unde ne citeam reciproc poeziile, trebuie să fi fost cei ai revistei Gând românesc a lui Chinezu, unde am colaborat cu regularitate. Mai târziu, am apărut și la Gândirea (1935) și la Revista Fundațiilor Regale și Curentul literar, dar rar, așa încât nu pot vorbi de cititori propriu-ziși, adică de cei care te urmăresc. Îndrumători ne eram, în grupul nostru, unii altora, căci de multe ori, citindu-ne poeziile, nu ne tratam cu blândețe. Maestru? Cum aș putea ști ce înseamnă maestru, când Eminescu însuși se plângea să nu găsea „cuvântul ce exprimă adevărul”?
- Ce elemente definesc mai pregnant biografia dumneavoastră literară? Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le treceți? Care au fost vămile poeziei dumneavoastră?
- Cred că elementul care definește mai pregnant biografia mea literară este schimbarea de zonă a culturii. În România, înainte de război, trăiam în spațiul culturii franceze (eu însumi eram profesor de limba franceză). Când am ajuns în Italia, în toamna anului 1940, și am stat acolo zece ani, am reușit să ies din „eterna axă provincială București-Paris”, cum spunea Mircea Eliade, și să am o viziune universală a culturii. Întâlnirea mea cu Dante, al cărui puternic ecou există în cartea mea capitală, Anul 1940, a fost decisivă. Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le trec? Unul singur, dar cumplit: exilul! Dacă prin „vămile poeziei” înțelegeți momentele când poezia mea – iertați-mi expresia – „năpârlea”, pot să amintesc poemul Cântece de iubire (pentru Sfânta, patroana muzicii), scris la Roma în 1943, unde pentru prima oară îmi depășeam poezia dobândind o nouă libertate a versului și a demersului liric și care, publicat în 1943 sau ’44 în Revista Fundațiilor Regale, la București, a stârnit acolo un mare interes pentru tineri. Am aflat de asta mai târziu, sosit din Italia la Paris. Alte vămi? Povestea foamei, publicată la Madrid, în 1970, și, bineînțeles, Anul 1940, terminat în 1980, dar la care mă gândeam încă din toamna anului 1939.
- Când considerați că un poet s-a rătăcit, în viața și în literatura?
- Și în viață și în literatură consider că un poet se rătăcește când își uită misiunea și se prostituează, ceea ce echivalează cu a-și „îngropa talantul”. Parabola cu talanții a fost unul din farurile care mi-au călăuzit viața.

Paris, 26 noiembrie 1994
Cuvântul liber, 1994

*
„Eticul este nedespărțit de estetic”

- Ce este un prieten în literatură? Ce înseamnă grupările literare, generațiile ? Ce inhibă și ce stimulează scrisul într-o grupare literară ?
- Emoția mă copleșește la această întrebare. Un prieten adevărat în literatură, în poezie, mai ales, e mai mult decât un frate, e o parte din sufletul tău. Spun că emoția mă copleșește pentru că toți prietenii mei de poezie sunt azi în pământ. Giurgiuca mai întâi, cu sufletul lui arzător. Lui îi datorez apariția primului meu volum, Poeme și imnuri, la Sighișoara, Editura « Miron Neagu ». I-am închinat o poezie care începea așa :
Frate bolnav de stigmatul de aur
Și palid de marea iubire,
Ardealului, tu, cel mai dulce faur,
Giurgiuca, te salut în nemurire ;
Poezie care i-a plăcut așa de mult lui Dragoș Vrânceanu că a publicat-o pe prima pagină a Curentului literar, pe coloana articolului de fond, ceea ce nu făcuse niciodată. Tot pe Giurgiuca îl privește dedicația « Fratelui de departe », de pe volumul meu Povestea foamei. În exil, l-am avut pe marele meu prieten Horia Vintilă și pe unul dintre cei mai mari prozatori ai exilului, Mihai Niculescu. Dar și cu unul și cu altul, contactul era rar direct, altfel prin corespondență, primul fiind la Madrid, al doilea la Londra. Pe amândoi i-am pierdut, Vintilă Horia acum doi ani, Mihai Niculescu anul acesta, în 9 august.
Cât despre grupările literare, grupul nostru, al “tinerilor” poeți ardeleni, provoca gelozia confraților bucureșteni pentru coeziunea și solidaritatea lui. Eram așa de strâns legați, încât ne tratam fără menajament poeziile, câștigând astfel unul de la altul. În felul acesta răspund și ultimei părți a întrebării Dv. Coeziunea în aspirații, dragostea și sinceritatea într-o grupare stimulează, contrariul inhibă. Dar ceea ce inhibă mai dezastruos decât orice este încrederea în sine, semnul cel mai sigur al mediocrității. În exil, în singurătatea mea, am suferit mult de ruptura de această tovărășie.
- S-a vorbit mereu despre curaj în literatură. Care credeți că pot fi gesturile de curaj ale poetului?
- Problema curajului în literatură vă privește mai mult pe Dv., vreau să zic confrații din țară. Profit de acest prilej ca să-mi exprim admirația, respectul și recunoștința tuturor confraților care, într-un fel sau altul, au avut curajul să reziste regimului. Pentru cât mă privește, de curaj în cazul meu se poate vorbi numai când e vorba de mari îndrăzneli în poezie. Astfel, când în Cenaclul din Paris am citit fragmentul Anul 1940, unde poeții viitori cântă din secol în secol un carmen saeculare românesc și urmau două versete numai cu o simplă înșirare de ani (care se vroiau un fel de danț orgistic al secolelor), la acest pasagiu au izbucnit proteste și râsete din toate părțile: asta-i poezie? Numai Monica Lovinescu a reflectat: “Dacă poetul a scris așa, înseamnă că are motivele lui”.
- Cum vedeți implicarea poetului în viața politică și socială a țării sale?
-Și la această întrebare încep prin a exprima toată admirația mea poeților excepționali ca Ana Blandiana sau Ștefan Augustin Doinaș, care își sacrifică din timpul poeziei închinându-l politicii, pentru binele țării. Dar pentru cât mă privește, în 18 ianuarie viitor voi avea 84 de ani și zilele câte mi le va da Dumnezeu n-am dreptul să le sustrag poeziei. Apoi, ca să întrebuințez o zicală italiană, că în tinerețea mea am fost legionar o știe și pisica (lo sa anche il gatto). Dar din 1950, nu mai aparțin decât poeziei. Înseamnă cu asta că-mi reneg trecutul? Nicidecum! Tot ce a fost curat și sfânt în acest trecut înțeleg să-l sublimez în arta mea, atâta câtă mi-a dat-o Dumnezeu, adică să-i ridic substanța valorilor spirituale peste politic și istoric, în universal.
- Ce semnificație are moralitatea pentru un scriitor?
- Pentru un scriitor, nu numai adevărat, dar posedând, în plus, un orizont care să depășească epoca lui, eticul este nedespărțit de estetic, mai mult, sunt, ca la grecii antici, unul și același lucru. Marele poet italian de azi, Mario Luzi, desigur cea mai autoritară voce a poeziei occidentale, cu volumul său publicat în 1967, Onoarea adevărului (Onore del vero), încarnează victorios acest ideal, cu toată adversitatea epocii. Numai micii scriitorași, pe care-i umpli cu o lingură de apă, se cred deasupra moralei, nenorocind câte vreo tânără creatură feminină, cu banala escrocherie sentimentală. Pe aceștia, în Infernul lui Dante îi văd, împreună cu prostituatele, înfipți până în gât în fecale.
- Ce vă provoacă mai mult, în sens creativ, literar, frica sau curajul?
- Nici frica, nici curajul nu mă „provoacă”, cum spuneți, în literatură. Curajul, poate, de a înfrunta unele mentalități. Dar și această întrebare are mai mult sens în lumea voastră, din țară. Pe mine, la vârsta mea, ceea ce mă provoacă este durerea sau revolta sau, din ce în ce mai mult, meditația.
- Ce ne puteți spune despre audiența poeziei dv? Dincolo de granițele limbii! Când devine poezia ambasadorul adevărat al unei spiritualități?
- Puțin vă pot spune despre audiența poeziei mele dincolo de granițele limbii. În 1941, Emiliano Leonardi a publicat la Roma, în revista Maestrale, poemul meu Imn pentru câmpie. Mult mai târziu, am aflat că același poem a fost tradus în ungurește și a apărut într-o revistă din Budapesta. Dar alte detalii, sora mea, Eta Boeriu, care mă înștiințase, nu avea. În 1978, a apărut în revista La Panarie, din Udine, traducerea poemului meu Cântec spiritual, datorată profesorului Sergio Sarti. Piesa mea Întâlnirea, tradusă în italiană de Vera Passeri Pignoni, a fost jucată la Bologna (1973) cât și la Udine (1977 – 1978). Tot la Udine am fost invitat de onoare la Congresul de Filozofie al Italiei de Nord, iar aceeași piesă a mea a fost reprezentată în prima seară a Congresului. După reprezentarea de la Bologna, a apărut într-o revistă din Cento (lângă Ferrara) o prezentare a piesei mele Mișcare ireversibilă, datorată profesorului Ugo Montanari și un rezumat amănunțit al piesei, semnat Anna Maria Fini Franceschini. În 1973, apăruse deja un lung studiu asupra teatrului meu, semnat Vera Passeri Pignoni, în revista florentină Città di Vita.
Când devine poezia ambasdorul adevărat al unei spiritualități? Când e semnată de Mihai Eminescu, în cazul nostru, Dante, în cazul italienilor, sau Goethe, în cazul germanilor.
- Cum vedeți dv. dialogul în interiorul unei culturi, dialogul între culturi naționale? Care credeți că sunt căile cele mai fertile unor astfel de dialoguri?
- Noținea de dialog, care la început însemna vorbire între două persoane, a suferit o ramificare semantică, aducând și sensul de contact, de schimb schimb de idei sub toate formele. În felul acesta înțeleg întrebarea dv. și cred că, în interiorul unei culturi, dialogul, în acest sens, este sângele și pulsul ei. Formele sunt nenumărate și toate fecunde, de la contactele personale între poeți (dar într-un climat de căldură sufletească ce permite sinceritatea!) la contactul dintre reviste, prin aderări sau chiar polemici dezinteresate de idei, la cărți care-și răspund una alteia etc. Cât privește „dialogul”, adică întâlnirile între diferite culturi naționale, cred că tot traducerile joacă primul rol, cu toate riscurile pe care le întâlnesc, mai ales în poezie. Așa-zisele dialoguri oficiale, congrese, mese rotunde, sunt mai degrabă prilej de vorbărie zadarnică și rar aduc contribuții fecunde, atunci când sunt susținute și orintate nu numai de talente ci și de minți înțelepte și luminate.
- Cum vedeți dv. viitorul poeziei? Aldo Palazzeschi afirma, în finalul unui poem de-al său: „poetul nu mai serveșe nimănui și lăsați-mă să mă distrez!”. Care credeți că e locul și rolul poeziei în lumea contemporană?
- Să mă întrebați de viitorul poeziei e ca și cum m-ați întreba de viitorul respirației omenești. Poezia e o funcție organică a tuturor oamenilor, pe care o îndeplinesc, inconștient, ca respirația și pe care numai o minoritate privilegiată, poeții, o fac vie, vizibilă, sensibilă și atunci oamenii se recunosc în ea.
Palazzeschi a fost un poet gălăgios din epoca futurismului, era normal să constate că poezia nu folosește nimănui. Nici lui chiar, adaug. Era bolnav și-și proiecta patologicele obsesii sexuale pe sfințenia naturii, ca în poemul Florile (I Fiori). A cerut să fie lăsat să se distreze? Publicul și mai ales posteritatea i-au făcut pe plac și l-au lăsat de mult în pace. Rolul poeziei în lumea contemporană? A-i recrea viziunea sintetică a vieții și a-i face sensibilă întâietatea spiritualului. Obstacole? Tehnica și știința fără conștiință, apoi, mai presus de toate, vițelul de aur.

Paris, 26. XI. ’94


Târgu-Mureș, 22 ianuarie 1997

Iubite Domnule Nicu Caranica,

Dintru început, vreau să vă mulțumesc că nu ați dat uitării epistolele mele și că, în plus, ați găsit răgaz și pentru a da răspuns la „provocările” mele.
Mai întâi, câteva precizări cu care sunt dator. Textul meu despre Noapte și iar noapte a apărut în Cuvântul liber din 21 septembrie 1996, iar poemul în nr. 8/1996 al revistei Vatra. Mai am încă promisiunea domnului Cornel Moraru că va scrie despre acest volum de versuri. Tot la Vatra am propus și interviul pe care l-am realizat epistolar. V-aș ruga, dacă e posibil, să-mi trimiteți și o fotografie pentru a însoți acest interviu.
În altă ordine de idei, trebuie să vă spun că traversez una dintre cele mai bulversante perioade din activitatea mea profesională, în special cea legată de calitatea mea de corespondent al Televiziunii Române. Schimbată într-un mod fraudulos, chiar dacă poate motivat, vechea conducere a fost înlocuită cu o alta, lipsită de experiența necesară pentru importanța pe care o reprezintă cel mai important post public național din România. Cel puțin „Departamentul Actualități” la care lucrez a încăput pe mâna unei „doamne” Pippidi, care a impus un regim nu departe de totalitarism, exclusivist și lipsit de respect față de cultură și valoare. Ca să vă dau un banal exemplu, la propunerea unui reportaj despre „Măsură pentru măsură”, după Shakespeare, mi s-a spus, nici mai mult nici mai puțin că nu interesează… Shakespeare, dacă știrea nu are nimic senzațional! O astfel de terfelire a culturii nu mi-am imaginat că e posibilă într-o țară europeană la sfârșitul secolului al XX-lea.
Altfel, încerc să trec de această perioadă, întorcându-mă la vechea mea iubire mai intens decât altădată. Am mai tipărit două cărți, încercând să-mi fac un cadou la împlinirea venerabilei vârste de… 40 de ani.
Singura mea speranță e ca această atmosferă din Televiziunea Română să nu dureze o veșnicie!
Dar, să încerc să revin la ale noastre, rugându-vă să răspundeți și la întrebările următoare, deși, zău, mi-aș dori ca dialogul să-l putem purta față în față.
Așadar:
1. Un scriitor român a publicat o carte cu titlul „Profesiunea de scriitor”. În ce sens vedeți dv. scrisul ca profesiune și unde începe profesionalismul?
2. Credeți că există „un timp al trăirii” și un altul al „mărturisirii”? Câtă biografie suportă o operă literară?
3. De la înălțimea vârstei Dv., ce credeți că poate da susțineere unei vârste pentru ca ea să nu se transforme în povară?
4. După câți ani ați trăit la Paris, vă puteți considera parizian? Ce înseamnă Parisul pentru dv?
5. Care vă sunt oamenii apropiați în spațiul cotidian francez, dar și în cel cultural?
6. Receptarea unor scriitori români contemporani, după dispariția lor fizică, nu este una care să facă cinste criticii literare, literaturii române, în general. Cu prea mare ușurință, mari scriitori au fost uitați, fără să se alarmeze cei care ar trebui, în primul rând, să vegheze la menținerea în actualitate a acestora. Cum vedeți destinul ideal al postumității literare?
7. În lumina gândirii mistice, poate fi considerat scrisul o taină?
8. Vă interesează cine vă sunt și cine vor rămâne cititorii dv?
9. Ce credeți că nu a fost perceput în întreaga sa complexitate din mesajul Dv. literar?
10. Ce credeți că ar trebui să aibă în primul rând în vedere un aspirant în literatură? Despre ce va scrie poetul, prozatorul, dramaturgul în secolul al XXI-lea?

Mă opresc aici, mulțumindu-vă încă o dată pentru onoarea de a mă accepta printre cei cărora le-ați deschis ușa sufletului dv. blând și generos.
Cu prețuire,
Nicolae Băciuț


CURGE PE LUME TRISTEÞEA


Curge pe lume tristețea
ca o goană de vânturi albastre,
ca o goană de gânduri albastre,
ca o ceară amară,
ca o seară amară,
curge pe lume tristețea
pe suflu, pe suflete,
tâmple și cugete,
curge tristețea cu reptile de aur,
încolăcinde, nemilos de blânde,
aur trist, aur trist în sânge
curge tristețea.
Poemul, pregătit pentru a fi tipărit în revista Vatra nr. 11/ 1993, are o mențiunea autorului: „Rog pe stimatul linotipist să-mi respecte ortografia.
Nicu Caranica”


ÎNCHINARE

Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere
Iar și iar pe crengile-mi uimite.
Har mi-ai fost, vărsând fără reținere
Apele luminii nenumite.
Evul nostru fără capăt iată-l,
Liberat ecoul ni-l trimite;
Arde-n tine iară, arde-n Tatăl.

Paris, 7 martie 1985


DESEN

Un deget de copil mă desenează,
Direct pe fața mea mă desenează,
Atent mă desenează.

Îmi scrie ochii,
Îmi scrie gura,
Fruntea, nasul, urechile,
Contururile,
Toate trase-n amănunt,
Scrise din nou cu șerpuiri de aer,
Cu mângâieri de aer.

Desenul feței mi-acoperă fața,
Desenul feței îmi vădește fața,
Cu un fard îngeresc fără materie,
Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,
Ca o pruncie.

Chipuri ușoare ning afară,
Chipuri ușoare curg în mine.
Inspir îmbătat profiluri ușoare,
Expir mulțumind profiluri ușoare,
Mi-e inima insulă pe ape ușoare,
mi-s gândurile fluturări ușoare,
păsări ușoare.

Ah, deget de copil!

CUPRINS

În loc de prefață/5
Fișă de portret/7
CORESPONDENÞÃ/12
„Există un suflu metafizic al poporului român”/55
„Când ne vom curăța de jegul fanariot și comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută”/64
„Eticul este nedespărțit de estetic”/74
CURGE PE LUME TRISTEÞEA/87
ÎNCHINARE/ 88
DESEN/88

Din volumul "Nicu Caranica - Dincolo e noapte", Editura NICO, 2006

foto: mohamed riffath