Într-un „posibil portret al poetului”, Ștefania Oproescu numește „nealinierea” și „febra” drept elemente structural esențiale, discursul poetic organizându-se cu detașare premeditată: „cîte un EU, nealiniat / scăldat de febră / construiește poduri în cerul gurii / și le aruncă în hăul temniței / peste condamnații la existență” („Posibil portret al poetului”). Poeta refuză poezia reflexivă, mesajul pe care-l construiește evitând particularul, deci expresia propriei subiectivități, și intrând, prin generalizări sistematic elaborate, într-o zonă neutră, vag filosofică, în care tot ce putea fi personal este codificat și pus la păstrare în secvențe ermetice. E ca și când o inhibiție de protecție ar limita permanent orice detaliu capabil să trădeze ceva din personalitatea poetei, din ceea ce este zăvorât în adânc și care, din rațiuni moral-creștine, nu trebuie dezvăluit: „În locul unde Eternitatea / și-a descărcat sacul de vorbe / din care crește viața / anotimp după anotimp / la umbra labirintului nedeslușit / al speranței, / în locul unde sentimentele / sunt boli contagioase, / ciume ale sufletului / ce tulbură cu respirația / liniștea împăcării, / în locul unde stă de pază / nevăzutul ochi al dreptei judecăți” (p. 59). Obsesia „locului”, a matricei primordiale, este alimentată de „nedeslușitul” acestui loc, de efemeritatea lui, de lipsa lui de coordonate precise. Încercarea de a-l face recognoscibil și mai ușor de stăpânit tulbură „liniștea împăcării”, creându-se astfel condițiile necesare pentru „rugăciunea inversă”, pentru negație și pentru revoltă: „Doamne, roagă-mă să nu-mi schimb / tiparul / din alcătuirea hieroglifică / să nu-mi schimb / cîntul de slavă / să nu-mi schimb îngerul / să nu-mi schimb moartea / Doamne, roagă-mă iar și iar / căci răbdarea mea / e pe cale să înfrunzească / răzoare de șerpi” („Rugăciune inversă”).
Eva moderna din volumul „Singurătatea nisipului” (Editura Zedax, Focșani, 2005) se întoarce într-o perioadă precreștină, căutându-și tiparul și semnificația pierdută în mii de probabile reîncarnări: „Și dacă vreun accident genetic / petrecut în uterul reîncarnărilor / a produs un monstru? / Cu ale cui picioare merge / cu ai cui ochi vede / cine gîndește, / la cine se roagă / de nu-l înțelege nimeni, nimeni... / Unde-i azilul pentru rebuturi / și de unde știu că nu sunt eu / această reîncarnare siameză / care zadarnic mîngîie / piatra templelor?” („Reîncarnare siameză”).
Simbolurile mistice și o metaforizare de tip folcloric a datului, a ursitei și a dorului fără de nume după altceva se întrepătrund în versuri care amintesc de blestemul voalat din doinele de dragoste mai vechi: „Dor de dor neînceput / dor de șarpe nenăscut / dor de singura minune / Lacrima / întreg de lume / Dor de om fără de nume / de tăcut și de ce spune / dar aidoma furtunii / tremurînd prin taina lumii / nălucire și blestem / înger fără Bethleem / Dor din dor, pe îndelete / mă cutremur și mi-e sete / blestemat de grea povară / din demult și din aseară” („Blestem”).
Volumul „Singurătatea nisipului” poate fi considerat pe alocuri rezultatul unor decantări succesive, pentru ca limpezimea de cristal a versului să se păstreze, mai ales acolo unde tonalitatea incantatorie pare a izvori direct din basm: „Arată-mi drumul spre casă / prin deșertul zăpezilor sfinte / așterne-l ca față de masă / la priveghiul nopții ce minte // Voi geme sub masca iertării / voi minți pacea ta de rugină / voi trăda ghilotina uitării / voi aprinde amiezi de lumină. // Și să zicem că ninge iar rîndul / și că toate se vor limpezi / în inelele trupului, gîndul / alb de zăpadă se va nemuri” („Alb de zăpadă”).
În singurătatea disperată a nisipului, dialogul este unul care exclude emițătorul și receptorul, devenind stare în sine, ușor de introdus în câmpul semantic al singurătății și al lacrimii. Comunicarea devine una absurdă, fără obiect, desfășurându-se în afara eului poetic: „Noaptea era singură / ploaia era singură / vîntul era singur / cînd dragostea a venit / și a zis: suntem doi. / eu aveam un scut de sînge în piele / ea a venit și a întors / rostul luminii / l-a transformat în culori / inversate în oglindă / de unde am vorbit / cu vocea Omului / până la dialogul insalubru / al lacrimii” („Dialog”).
Apar în volum pasteluri dense, în care elementele de decor sunt spiritualizate și transformate în concepte, pentru că Ștefania Oproescu se ferește de butaforia contemporană și, fără a fi demodată, aduce o notă elegiacă ce surprinde cu atât mai mult, cu cât impresia generală pe care o creează poemele ei este aceea de intelectualizare și chiar de ermetizare a expresiei: „era timpul / cînd se nuntea cerbul cu fuga / prin răchite sălbatice / Era timpul cînd lupul își săpa vizuină / în scorburi / Era timpul cînd frunzele trăiau / a doua moarte / îngropate sub talpa de plumb a vînătorului / era timpul cînd buza de ger a pădurii / sîngera străpunsă de glonț, ca de un sărut / sacru / din care, tăcut, ningea iar timpul / plăpînd al nașterii” („Timpul vînătorii”).
Motivul poetic al lumii ca teatru și concluzia cu tragice implicații existențiale - „alte măști, aceeași piesă” (v. Eminescu) determină o creștere a tensiunii la nivelul expresiei, prin apelul la un registru semantic violent și disperat: „Sufletul meu / a depășit / termenul de garanție / Alungat din trup / umblînd / bezmetic după / apa vie/ n-a găsit decît zile nerușinate / dezbrăcate / oferindu-se cu dărnicie / altora / Despre nopți ce să mai zic / (ei, nopțile!) niște curve și ele / mai fandosite, mai fardate / scoase la vînzare de / concurență / Și altceva nimic / Decît o mare absență / prin tîrgul de păpuși” („Tîrg de păpuși”).
Sensibilitatea reprimată izbucnește uneori în versuri în care misticul și blasfemia se îmbracă în metaforă, nunta / moarte, jertfa și drumul prin purgatoriu reconfigurând un spațiu sacru al tainei și al așteptării: „Doamne, / așteaptă-mă în haremul uitării / unde mă voi unge / cu purpură / și cu ambră de lotus, / așteaptă-mă la ospăț / în lumină de lumină / și lasă-mă să-mi aprind / singur, cu ultimul gînd / lemnul sacru al rugului / de la picioarele tainei” („Purgatoriu”). Ieșirea din hotarele proprii și intrarea într-un spațiu simțit ca străin, „aspru ca nisipul”, acutizează percepțiile, contrazice ingenuitatea funciară a eului poetic și provoacă „setea cuvântului”: „Mi-e străină această lună / ce paște insomnia de vanilie a zăpezilor / străin mirosul acestui surogat de / primăvară / invadîndu-mi hotarele / la adăpostul scuturilor de ceață / Laptele dimineților e aspru ca nisipul / în care mă trezesc tot mai des / uitată pe dinafară. / Unde ești, Cîntare a Cîntărilor / cu ecoul tău verde, cu / roua amețitoare a sîngelui / de care să mă-mbăt nevinovată / pînă la ultima sete a cuvîntului?” („Străin”).
Când schimbă registrul poetic și, renunțând la poezia intelectualizată, atent elaborată și de o răceala rafinată, Ștefania Oproescu trece la elegia de tip mărturisitor, un anume dramatism structurează confesiunea pe negație: „Nu mai este loc pentru taine / în îngrămădirea de zori ce se răsfrîng / ca un ștreang peste tabloul părinților / fardați de mîna unui pictor de duzină. / Au trecut anii de pomenire / primul, de durere, / al doilea de uitare, / ultimii de ofilite aduceri aminte / Acum pot să gîndesc toamna / ca pe o grădină / înflorind în memorie” („Memorie”). Ceea ce vrea să comunice poeta și nu poate, din cauza unei prea mari reticențe și a unei senzualități (auto)cenzurate este nevoia de spargere a tiparelor, de îndepărtare de programul prestabilit, căutarea unei noi identități. De aici negarea parțială a apartenenței, precum și termenii care trimit la câmpul semantic al minciunii. Comunicarea totală este o iluzie, o altă minciună, atâta timp cât mesajele se împrăștie agresiv, iar receptarea și decodarea sunt bruiate de factori extrasenzoriali, care țin de hazard și nicidecum de logosul sfânt: „Aproape nu mai avem loc / de vorbit pe rînd / cuvinte țîșnesc din toate direcțiile / ca răpăitul continuu al unei mitraliere. / Și dacă, într-o zi, greșind traiectoria / se vor ciocni între ele / într-o explozie în lanț / secerînd totul înapoi / pîna la Tăcere?” („Rafale”).
De fapt, „Singurătatea nisipului” cuprinde poeme despre „învelirea / dezvelirea” misterului, despre negație și acceptare, în care lirismul și nevoia de comunicare a cauzelor sunt permanent învinse de convingerea resemnată că, în zilele noastre, nimeni nu mai poate să comunice cu nimeni, sistemele de referință schimbându-și prea des și proteic forma. Stabilă rămâne înțelegerea acestei imposibilități a noncomunicării în viața / mireasă de sezon: „Pereche a singurătății / Așternută în patul nupțial / Al veșniciei, / Viața, mireasă de sezon / Iubită de la învelirea pînă la / Dezvelirea misterului, / Timp în care / Muzica sferelor / Își schimbă dimensiunile / Și orchestra” („Mireasă de sezon”.