Robert Șerban este unul dintre cei mai importanți scriitori ai generației tinere din România. La numai 35 de ani, are deja la activ trei premii ale Uniunii Scriitorilor, conduce o importantă editură timișoreană („Brumar”) și este realizator al binecunoscutei emisiuni culturale „A cincea roată”.

- Într-un interviu realizat anul trecut, îl întrebam pe scriitorul Radu Paraschivescu când mai are timp să și scrie, între două cărți traduse. Parafrazând, te întreb și pe tine, când mai găsești timp pentru scris, între două cărți editate și două emisiuni de televiziune?

- Nu știu ce ți-a răspuns Radu, știu însă că între timp s-a lăsat de tradus cărți, pentru că-i mănâncă foarte mult timp. E o viață paralelă, pe care nu știu câți dintre noi o suportă. Cartea pe care mi-am lansat-o la Lugoj (n.r. – volumul de versuri „Cinema la mine-acasă”, Editura Cartea Românească 2006) am scris-o într-o pauză, să-i spun așa, în existența mea, în sensul în care am fost plecat din țară două luni de zile cu o bursă literară la Krems, undeva lângă Viena, la o oră distanță cu trenul. Au fost două luni în care n-am făcut nimic altceva decât am scris, m-am plimbat, am visat, am călătorit, mi-am făcut prieteni, am băut cafea și... am stat „degeaba”.

-„Degeaba” vine vorba, pentru că ai avut spor la scris...

-E adevărat, însă a scrie literatură este extrem de complicat, dacă nu imposibil, în lumea în care trăim noi, cei care facem presă. Este o lume în care încercăm să supraviețuim, să ne câștigăm existența având mai multe servicii, răspunzând mai multor solicitări - de la prezentări la vernisaje de artă plastică sau lansări de carte, până la articole pentru presă, emisiuni sau redactarea de cărți. Și, în plus de astea, a citi, până la urmă, pentru că nu-mi imaginez viața fără lectură... Scriu printre picături, care înseamnă ore din noapte, ore din dimineață, „furate” din timpul unei zile, în care reușesc să încheg câte ceva. Cred însă că, din păcate, scriitorul român se îndepărtează de profesiunea sa datorită faptului că trebuie să supraviețuiască. Nu se trăiește din literatură în România.

-Cum este situația „dincolo”?

-Nici dincolo nu se trăiește din literatură, deși în țările de limbă germană – și spun asta pentru că știu cât de cât situația – statul, fiind un stat foarte bogat, iar aici mă refer la Austria, Germania, Elveția, dar și alte țări, precum Franța – asigură celor care scriu un trai decent, prin fel de fel de stipendii, de burse, se dau bani pentru lectură etc. Aici mă refer nu numai la scriitorii de primul nivel, ci și la cei cu o cotă mai modestă. În Germania, pentru a citi timp de o oră într-o sală în care vin zece, douăzeci sau două sute de oameni, un scriitor primește între 100 și 1000 de euro; depinde, într-adevăr, și de notorietatea lui. În momentul în care ai două sau trei astfel de lecturi timp de o lună, ți-ai asigurat o bună parte din trai. S-ar putea, la un moment dat, să se ajungă și la noi la tipul ăsta de stabilitate economică, pentru că, repet, e vorba de state bogate, iar România e un stat sărac, un stat care se caută încă pe sine...

-...și un stat în care există o mare diferență între valoare și notorietate. Ești de acord că la noi, vorbind în termeni poetici, nu „rimează” încă prea bine cele două?

- E adevărat. Vorbeam săptămâna trecută (n.r. – interviul a fost realizat în 2 noiembrie) cu istoricul de artă Coriolan Babeți, și acesta era unul din subiectele pe care le discutam – notorietate și valoare, iar domnia sa spunea: mă mediez, deci exist! A te media înseamnă a avea notorietate. În lumea românească, notorietatea o au politicienii, în primul rând, pentru că apar foarte des la televizor, iar românul încă e foarte dornic să afle ce se întâmplă în lumea politică, e dornic să vadă un spectacol care nu înseamnă întotdeauna bună decență, civilitate sau dialog urban, iar pentru faptul că-și dorește să vadă așa ceva, are din belșug... Sunt oameni care-și câștigă notorietatea la televizor, prin faptul că sunt „focusați” de presă mai mult decât ar fi cazul. În momentul în care România se va așeza, iar aici semne bune anul – anul ce vine – are, cred că valoarea va începe să-și recapete din vigoare, și aici mă refer la valoarea pe toate palierele.

-Apropo de „notorietate și valoare”, în calitate de realizator TV, cum vezi importanța acordată culturii pe micul ecran? Mi se pare că televiziunile locale o promovează mai intens și mai sincer...

-Eu cred că televiziunile din provincie, televiziunile locale, își dau seama de importanța pe care o au încercând să aducă în fața publicului oameni care fac literatură, care fac muzică, care au activitate culturală, pentru că identitatea unui popor înseamnă în primul rând cultură. Este cazul de la Analog, însă același lucru îl văd aici, la Ten TV Lugoj, săptămâna trecută am fost la Arad, la un post unde scriitorul Vasile Dan are o emisiune și aflu că în țară sunt multe posturi care au acest tip de emisiuni, ceea ce este un lucru extraordinar...

- Vorbeai la un la un moment dat despre „manipularea pozitivă” prin media...

-Da, este un concept care nu-mi aparține, dar cred că toți moderatorii ar trebui să-l susțină. Sunt foarte trist când văd că, la televiziunile naționale, emisiuni care au pornit bine, au scăzut apoi până a ajunge de nerecunoscut... Îmi amintesc de Mădălin Ionescu, istoric de profesie, care avea la un moment dat o emisiune extrem de interesantă, un talk-show de o decență incredibilă, în care aducea oameni denși, cu „snagă” culturală. Ei bine, emisiunea s-a diluat într-un hal fără de hal, iar talk-show-ul lui a început să semene cu cele de pe OTV. Recent, într-un dialog publicat de ziarul „Cotidianul”, el spunea: „îmi dau seama de lucrurile astea, dar n-ai încotro, trebuie să faci rating”.

-Dar cine face ratingul?

-Evident..., Gigi Becali.

-Hai să punem altfel întrebarea. Ce mai rămâne valabil din substanța unui interviu cultural de acum zece ani și cât mai rămâne valabil dintr-un interviu de aceeași vechime, acordat de un om politic? Nu ți se pare mult mai „perisabil” politicul, după care azi aleargă toți?

-Nu trebuie să anatemizăm la modul general, sunt și oameni politici buni. Însă, știm prea bine: atunci când nu mai apari la televizor, lumea începe să te uite. Însă te uită în măsura în care, pentru tine, existența la televizor e unică. Dincolo de mesajul pe care îl transmiți pe „sticlă”, trebuie să ai o viață a ta cu adevărat, o viață în lumea cărților, pentru că noi am ales, printre altele, viața legată de bibliotecă. Acum n-aș vrea să-și închipuie cineva că toată ziua nu facem altceva decât să stăm, să citim și să cădem pe gânduri, împovărați de marile întrebări: cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm etc. Nu, suntem oameni absolut normali, avem acest hobby de a scrie, dar jucăm și fotbal, bem o cafea cu prietenii, ne creștem copiii...

-Interesant este un fenomen pe care eu l-am numit „literatura cu spatele la zid”, adică printre cei care scriu cu adevărat literatură, adică scriu bine, nu se fac că scriu, se numără mulți jurnaliști. În Timișoara, aș da ca exemple, alături de tine, pe Veronica Balaj, Ilie Chelariu, Dușan Baiski, Laurențiu Nistorescu, Dumitru Oprișor, etc. S-a înșelat Cristian Tudor Popescu când spunea că „jurnalistica usucă literatura”?

-La cei amintiți îți mai dau două nume de oameni tineri: Gheorghe Miron și Daniela Rațiu, ambii romancieri. Daniela Rațiu își publică acum al doilea roman la Editura Cartea Românească.

-Interesant, tocmai acești oameni foarte ocupați își găsesc răgaz pentru a scrie literatură de calitate. Paradoxal, nu?

-Cred că există, din când în când, o armură pe care o pui pe tine. Este armura omului care își dă seama că timpul trece foarte repede, dincolo de articolul publicat în presă, că lucrurile esențiale se găsesc în altă parte. Evident, e important să faci un bun articol, să fii obiectiv, să spui adevărul, să nu manipulezi cititorul, să fii cinstit cu tine și cu cei care cumpără ziarul. Însă sunt două lumi diferite. Mie, lumea presei îmi mănâncă foarte mult timp. Deși nu mai fac presă de cotidian, scriu două articole pe săptămână la „România liberă”, mai scriu de două ori pe lună într-un bilunar, TM 24 Fan, ceea ce-mi face plăcere, însă timpul pentru literatură rămâne foarte mărunt. Aproape că nu se mai vede, așa că îl dedic altora... La Editura Brumar citesc cărțile altora, le redactez, le public cu aceeași bucurie cu care mi-aș publica și cărțile mele. Cât despre literatură, eu tot aștept să se întâmple o minune, sper să mai câștig o bursă precum cea din Austria. Sunt destule fundații în Occident care, pe baza textelor traduse într-o limbă sau alta – franceză, germană, engleză - hotărăsc dacă primești sau nu acea bursă.

-Încheiem „rotund”, revenind la volumul tău de versuri. Cărțile se nasc uneori în locuri neașteptate. Este valabil și pentru „Cinema la mine-acasă”?

-La Krems, acel orășel cu 25.000 de locuitori, am găsit un refugiu ideal: scriam într-o cafenea. Nu mă cunoștea nimeni, nu înțelegeam limba, singura „conversație” era comanda adresată barmanului în limba engleză. Mi-a prins foarte bine, mă simțeam bine acolo, e un mod de a face literatură – în cafenea. Am vrut să repet experiența la Timișoara, am și găsit două cafenele interesante, însă, în momentul în care ești persoană publică și ai foarte mulți prieteni – și, slavă Domnului, am – te angrenezi în discuții cu prietenii, afli cine mai e prin oraș pentru o posibilă invitație la Tv, așa că am renunțat la idee. O spun detașat, dar cu oarecare tristețe: de când am venit din Austria, din 29 decembrie 2005, n-am scris un rând de literatură. La un moment dat, o să mă înverșuneze această depărtare de pagina albă și o să-mi iau cu de la mine putere timp pentru scris. Depinde de noi cum ne luăm gradele de libertate!


Nota: fragment din interviul televizat realizat in data de 2 noiembrie