Doru Ion Lazăr. Acesta este numele dublu simbolic al autorului cărții „Când își asmute toamna iezii”, apărută anul trecut la Editura Amurg Sentimental. De ce dublu simbolic? Citindu-i versurile am ajuns la concluzia că Dorul este laitmotivul volumului, iar Lazăr chintesența acestuia, miezul unui întreg discurs liric despre speranță, bucuria de a trăi, învierea spiritului în frumos. Întoarcerea la valorile umane ce au existat odinioară, la sentimentele afișate într-o manieră complexă - puritană și desuetă, cum ar spune greșit unii iubitori ai suprafețelor, care uită sau nu știu că există și adâncurile. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe autor aș fi crezut că este un adolescent care caută să deslușească tainele vieții cu candoare și tremurat de glas, dar de fapt aceste elemente nu fac altceva decât să descrie sufletul unui om ajuns la deplinătatea maturității, bucuros de clipele dăruite de Cel de Sus – chiar și de cele mai puțin dorite, dar care constituie treapta de încercare a fiecăruia - de existența sa alături de familie, de nepoți, de prietenii apropiați: „Nu-ți face gânduri negre, mamă,/Acum când dorul meu te cheamă/Să stai cu el și să-l alinți,/Să-i stingi atâtea suferinți/Și să-l înveți să nu se teamă” („Nu-ți face gânduri negre, mamă,” pag. 16) sau: „Struna, iar și-a acordat/Să tot cânt îmi vine,/Spun la orișicine.../Are tata un băiat” („Băiatul meu”, pag. 18) sau: „Draga mea cu ochi de soare,/Amintirile sunt vii,/Viitorul este mare,/Oglindindu-ne-n copii” („La jumătate de veac”, pag. 36) sau: „Vârsta ta îmi place-ntreagă,/Cu-auriul ei de toamnă,/Ea te face și mai dragă/Și pe-a vieții mele, Doamnă!” („Vârsta ta”, pag. 37). Acestea sunt doar câteva exemple de versuri din volumul lui Doru Ion Lazăr, deși aș putea cu ușurință să le citez pe toate cele care alcătuiesc cartea „Când își asmute toamna iezii”. Și acum, citind titlul și conținutul acesteia realizez câte a avut de spus poetul, chiar dacă nu într-un mod foarte elaborat, ba dimpotrivă, simplu, ușor de descifrat. Mai mult, versurile nu se doresc a fi rezultatul unui minim efort de membru întârziat al nu știu cărui cerc literar elitist, ci produsul finit al unei vâlvătăi de sentimente, care nu mai aveau loc în sufletul poetului și au simțit nevoia unei evadări pe foaia albă, dar pretențioasă, de hârtie. Modul de a face poezie, însă, nu se oprește la versurile prezentate până acum. Poetul reușește spre meritul său să ridice mult ștacheta valorică în versuri precum: „dar Dumnezeu când <> pământul/Și Universu-n necuprinsul lui/S-a sfătuit cu Duhul și Cuvântul/Să facă loc și <>!/Un necuprins ce-l poartă Duhu-n Sine,/Înțelepciunea pusă în Cuvânt,/A adunat tot ce-a crezut că-i bine/Într-o Iubire și i-a zis: Pământ!/A șasea zi când a văzut că Geea,/Fără Stăpân e ca un loc pustiu,/S-a copiat pe sine și ideea/S-a-nfiripat în om...pământul viu!!” („Povestea salciei ucise...!”, pag. 95). Și cum Doru Ion Lazăr, cu siguranță nu urmărește laude exagerate și ridicarea în slăvi nebănuite el va continua exodul trăirilor sale indiferent de cuvintele nimerite sau nu pe marginea textelor sale: („Și tot nu te-am cântat destul/În toamnele care-au trecut,/Că fiecare an al tău,/A fost mereu un început!(...)Frumoasă ești ca însăți toamna,/Cu părul argintat de brumă,/Ca marea care este doamna/Renașterii din val și spumă!” („Și tot nu te-am cântat...”, pag. 39).
Să sperăm că Doru Ion Lazăr nu se va opri aici, indiferent de criticile care i se aduc.El va trebui să meargă mai departe, până-ntr-acolo încât să ia în considerare scrisul nu doar ca mijloc de exteriorizare în fața cunoscuților ci mai ales ca modalitate de îmbunătățire a calităților sale scriitoricești.
Gabriel Dragnea
Doru Ion Lazăr, „Când își asmute toamna iezii”, poezii, Ed. Amurg Sentimental, 2005