agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-12 | |
Romanul modern care se respectă devine tot mai mult o capcană subtilă pentru cititorii (tot mai rari și mai cutreierați de un plictis avant la lettre) pentru a-i duce la o polenizare, fie ea și forțată, a paginilor scrise alert, suculent, cu respectarea aparentă a tuturor canoanelor unei narațiuni cumsecade.
De fapt, cartea lui Adrian Dinu Rachieru (Legea conservării scaunului – Frica - , Ed. Eubeea, 2004) este departe de a fi un roman și nici nu respectă vreuna din regulile predate cititorului la școală despre arta narațiunii; este de fapt o disertație despre frică, în care ideile și argumentele sunt înfățișate ca personaje, iar personajele devin texte, se scriu, se nasc prin scris, se continuă unele pe altele, fiindcă scrisul echivalează trăitul, nu?(p.85). Apar astfel în paginile cărții făpturi imaginare, ușor de luat drept personaje în buna tradiție romanescă de la noi și de aiurea, numai că, pe linia lui Milan Kundera (v. Insuportabila ușurătate a ființei), ele sunt purtătoare de încărcătură filosofică, sunt acte de gândire și nu ființe în carne și oase, n-au chip, ci numai puterea de atracție a noțiunilor inteligent deghizate în strai uman pentru a le asigura accesibilitatea în spațiul lecturii. Ipotetic vorbind, Alex Trifa ar putea fi văzut ca liantul tuturor ipostazelor fricii prezente în carte. Înfățișat ca un înfrânt, prins într-o meditație sterilă și fără de sfârșit în Strâmtura ( numele satului sugerează impasul, prăbușirea într-o minusculă falie spațio-temporală), cu romanul nescris, cu cariera lui umilă de profesoraș fără perspective, pare a ilustra, fără greș, ideea de ratare, care nu poate lipsi din cortegiul fricii. Alex curge ca firul unei demonstrații printre cele șapte capitole ale cărții, oglindind păcatul vanității intelectuale și egoismul acumulării de bogății – fie ele și de natură spirituală – în cazul lui Andreas Palada, păcatul preacurviei ( impulsurile erotice au liberă circulație prin pagini ), frica de moarte (primul capitol înfățișează înmormântarea Mariei, soția lui Alex), frica de boală și de bătrânețe (moartea lui Andreas și revolta livrescă a Adelei), frica de pierdere a scaunului (cheful cu Uiuiu și cu locotenenții lui), frica de viață a intelectualului obișnuit să trăiască între cărți ( capitolul cinci), frica de realitate (revelionul petrecut de Adela pe la rudele ei), frica de dragoste și de propriul eu ( capitolul șapte, care încheie argumentația). Centrul de greutate al argumentației pare a se afla în capitolele dedicate legii conservării scaunului. Ion Uiuiu e un proiect, un personaj-text dintr-un depozit de proiecte (p.66), selectat prin uciderea unui infinit de virtualități. Are toate atributele puterii, de la grobianism, lene, opulență, nevoie de curteni, instincte bune (în Ion Uiuiu mocnea dorința, pocneau mugurii parvenirii, se credea un învingător – p.65), dar scaunul de director ținând în mâini destinele scriitorilor în plină dictatură comunistă începe să se clatine și atunci apare frica și, odată cu ea, nevoia de a-și linge rănile, întoarcerea la rădăcini, în satul natal, pentru a-și pregăti revanșa, încercând să se gândească la sine cumva din exterior (p.66), să descopere frica drept sursă de energie (p.63). Când personajul-idee se apropie prea tare de ipostaza lumească, A.D.Rachieru intervine în epică și repune lucrurile în matca lor inițială: se scutură. Ce-i cu visătoria asta? Nu se recunoștea. El, bărbat tare, chiar necioplit – cum se mai șoptea – țărănoi sadea, tot pică în reverie; se alterează ca personaj.Sunt destui cei care, dând de greu, nu ezită s-o ia voinicește invers, să fugă, să sară de pe orbita epică. Dar Uiuiu? Fibros, dorindu-se invulnerabil, își descoperea acum armura fisurată.Care era adevărata sa ființă?Ce viață consumată ascundea? Greu de spus; oricum, nu ne grăbim, nu ne pronunțăm, mai așteptăm (p.53). A.D. Rachieru, meditând la romanul Adela, scoate personajul din mediul său epic și-l transformă într-o suită de microconstrucții ce-i servesc la ilustrarea fricii de dragostea care, odată împlinită și transformată în ritual domestic, netezește elanurile și omoară visul. Emil Codrescu renunță la Adela lui pentru că-i convin mai degrabă suferința și iluzia că, ajungând la ideal, a avut noblețea să nu-l întineze. Andreas Palada își cizelează, precum Pygmalion, o copie a divinei frumuseți, dar nu la trup, ci la minte; Adela lui devine un personaj livresc; trăiește din nou, îmbrăcat în cuvinte (p. 85). Trăirea realului este inevitabil legată de uitare, mecanismele se autoreglează falsificând stocul memoriei: trecutul e frumos, doar trecutul...Nu cred că al meu a fost. La ce bun posibile, inutile bocete prostești? Parcă pot să-mi văd anii tineri în lumina lor adevărată? Și atunci inventăm, transformăm în text o realitate iluzorie Devorăm lumea, devenim cu toții personaje (p.86). Intervenția scriitorului nu are aerul etichetei puse de un raisonneur în romanul clasic, ci adâncește ambiguitatea construcției epice, oricum de tip proteic, în autogenie permanentă. Masa de revelion la care participă Adela e mai curând un seminar cu studenți care tocmai au recitit Adela de Ibrăileanu și fac dezbatere de idei, considerând că victoria lui Codrescu este inutilă (...ce-a reușit?Un țăcănit, face filosofia iubirii, uită că iubita e un pachet de carne. Se plimbă cu ea [...] poate îi va fi spus „stai ghine cucoană” în timp ce trăsura, hurducându-se, răzbătea prin hopuri prăfoase.Și ei, amușinându-se, necăzând la învoială, fiindcă el nu vrea. Un tâmpit.(p.91) Balcanicii convivi sunt contraziși de altă construcție imaginară, Andrei, dublul lui Alex, dar și al lui Andreas, prezent ori de câte ori argumentația impune prezența unui terț imparțial și lucid: ați citit romanul prin poftele voastre. O lectură prin viscere (p.91). Adela lui Palada este de fapt Adela lui Ibrăileanu în ipostază de nevastă. Din depozitul de posibile variante ale traiectoriei sale nu este aleasă cea în care femeia, gospodină, se lățește și se prostește ca Genovica, slujind pe altarul bucătăriei și al grijilor domestice. Dimpotrivă, este preferată varianta femeii cerebrale, pilotată într-o lume a valorilor universale, zidită între pereți de cărți, o muiere de hârtie, foșnind fără electricitate (p.92): Da, Andrei sfidase implacabila cronologie: n-a zis ca Emil Codrescu „nu se poate”, nu s-a opus ca Adela să devină realitate. Rezultatul? Îl rezumă Adela însăși: intram de fapt într-o foarte lungă criză a identității devenindu-i copia(p.95). Și, inevitabil, spaima, frigul, sentimentul ratării, disperarea în fața implacabilului proces de îmbătrânire fizică. Alex este construit ca o replică a lui Emil Codrescu, are aceeași spaimă de concret pe care o are personajul lui Ibrăileanu, e ezitant, preferă amânările, dar, fiind îmbrăcat în cuvintele purtătoare de semnificație filosofică ce aparțin autorului acestei disertații despre frică, are un statut privilegiat. Este singurul care poate alege, i se dă dreptul să opteze pentru părăsirea satului și ocuparea unei funcții importante în marele oraș, pentru o carieră glorioasă de scriitor sau pentru împlinirea dragostei. Întâmplările se organizează pentru a-i asigura reușita, numai că Alex este o idee care se gândește pe sine asemeni demiurgului, dar cu momente de malițiozitate rabelaisiană: Ar fi fost cazul să se hotărască.Strânse pleoapele, mutându-și gândurile.Îi înflori un zâmbet timid. Cine era? Un biet intelectual leneș, un optimist idiot, fară vlagă, incapabil de a intra în bătălie. Un retardat, inapt de a înșfăca, pofticios, ciolanul, de a-și proba victoria socială după care aleargă toți (p.99). Finalul este, firește, deschis oricărei interpretări: el, indiferent, surâzător, amorțit, trece ascultându-și respirația, neatins de pofta de a se deschide, de a se macula (p.106) a ales, deci, să nu trăiască în real, să rămână un personaj-idee, întârziind să voiască, o criză a voinței estompând acest lanț de întâmplări, blocându-le resortul ( p.110). Veșmântul de cuvinte e țesut cu sfidarea disperată a celui conștient că, la urma-urmei, singura noastră realitate e visul: de ce să distrugi potențialitatea revărsând otrăvurile concretului? E suficient să vrei; câștigi când refuzi ceea ce vrei. Da. Închizi ochii și vezi, totul devine posibil în scurta noastră eternitate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate