agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-05 | |
Cenaclul Agonia.ro continuă sâmbătă 10 martie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu un duet de poezie și proză. Vom avea de ales un itinerar interesant prin „țara de poezie a lui elian” — Dana Banu și prin "China" din proza lui Cosmin Dragomir.
Moderatorul acestei ediții va fi Felix Nicolau, iar cronica va fi întocmită de Raul Huluban. Dana - licențiată a Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca; debut literar în revista Astra(1984); o adolescență marcată de premii literare și încurajări; 2 volume de poezii, 1 volum de proză scurtă; apariții sporadice în reviste literare și antologii. Cosmin – este unul dintre moderatorii cenaclului, dar și criticul cel mai aspru al autorilor, „desființând” tot ce nu este, din perspectiva sa, literatură. Prozator, jurnalist, este unul dintre redactorii revistei „Oglinda literară”. Publicat în „Antologia proză.ro”, noiembrie 2006. *** Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit! *** Dana Banu despre moarte și un somn fără vis cădere(hamletmachine) sunt obosită și aproape bătrână astăzi aștept să îmi cadă părul și dinții să zac într-un pat până la toamnă un pat din măștile oamenilor întâlniți pe stradă bună dimineața bună ziua bună seara noapte bună mereu nu mai scot sabia nu mai strig din tranșee mă predau flutur fără distincție 100 de poezii despre o altfel de moarte moarte cu flori roșii la ferestre sau moarte cu fard gros violet zâmbind printre gratii în minijupă și ciorapi negri de plasă moartea aceasta mereu întâmplată moartea cuvântului meu prin Drumul Taberei trec norii încet spre departe eu nu sunt aici dacă aș număra fiecare cădere a danei banu și fiecare grimasă a ei fără de har s-ar face tăcere atunci nimeni nu ar mai aplauda frenetic atunci prin liniștea serii aș adormi într-un târziu locuindu-mă fără de vis și cuvânt femeia neagră din lună crește o lună rotundă peste acoperișurile orașului eu stau în ea și râd femeie neagră cu o piatră strălucitoare în mână cămașa ta am purtat-o o vârstă jumate mereu prin ușa casei întredeschisă intra o lumină se punea la masă și îmi vorbea despre tine acum au venit alte vremuri mirosul tău de ierburi înalte și drum e împachetat în foițe subțiri e așezat în sertar lângă creioanele colorate pozele vechi de la anticarul matei și câteva radiere albastre îți aud gândul prin noapte venind înspre mine închid ușa privesc pe fereastră și tac dintr-o lună rotundă Eu port în mine sămînța morții tale Eu port în mine sămînța morții tale în fiecare zi o ud o pun să stea la lumină îi vorbesc va crește ea într-o seară cît altele în zece seara aceea e din ce în ce mai departe din ce în ce mai departe îți spun măsurînd kilometrii aceștia în fiecare zi tot mai mulți ce ne despart liniștea călătorului printre cuvinte atunci liniștea a coborât peste casele noastre am deschis fereastra nicio lumină în orașul acesta am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe am plâns pentru ei nu ne-au auzit și nu ne-au privit cu siguranță cuvintele ne vor pierde în cele din urmă neputințele vor încolți discret înspre marginea lumii drumurile se deschid mereu și mereu căutăm ceva ce știm că nu vom găsi niciodată elian asta ar trebui să fie îndeajuns pentru o vârstă mai nouă pietrele noastre albastre se închid pe țărmurile unor mări inocente există un loc unde cuvintele nu mor odată cu noi acolo unde serile au parfumuri suave acolo unde munții sunt doar o lumină mereu aproape departe mereu dacă privești în urmă vei înțelege liniștea călătorului printre cuvinte acești firavi bărbați trecând pe străzile lumii eram doar o urmă a lor alunecândă piezișă în piatră albă de lună închisă mereu ridicau biserici întru slava celei care ar fi vrut să fiu clădite pe nisipuri mișcătoare se pierdeau înspre diminețile lumii fără semne de înțeles firavi bărbați ascunși în trupuri nepotrivit de mari trec pe străzile lumii ochii femeilor sparg asfaltul ies din pământuri ca lianele sălbatice îi cuprind îi devorează cu milă mângâietor coajă de fruct m-aș vrea tu fructul desigur te-aș apăra de frigul pământului aș câștiga în numele tău războaie aș modela planete din plastilină albastră pentru cumințenia lumii firavi bărbați îndurerați abstracți vânători uciși de pradă ridic mâna spre soare aspră tristețe pe umerii voștri fibulă poezie pentru buzunarul tău tic-tac-tic-tac câteva pietre albastre o fotografie sepia și un bilet de tren spre departe cam atât se poate spune despre ziua de azi restul dimineții îl vom petrece decojind ca pe o portocală amară maturitatea până la sâmbure vom mușca din lumina crudă a iernii praf de candoare și foc de artificii lumi de împrumut cum îți port eu capul pe tavă tristețe decizii decizii inutile decizii croșetăm o mască din fir de lână subțire ne va ține de cald precum femeia dintr-o fată necoaptă îmi vizitez trecutul doar preț de o țigară oricum nu mai e nimeni acolo nimicuri de argint și cutii muzicale adorm copil într-un pântec de nor prea cuminte prin somnul meu treci tu cresc la fereastră copac privighetoarea cea oarbă îmi va cânta spre seară trudită din buzunar se aud cuvintele acestea amulete pentru mai târziu medalion la gâtul tău tăcere tic-tac-tic-tac poveste de iarnă aș fi vrut să îi înțeleg pe oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar trec peste somnul lor cu luna broșă albă în rucsac iau primul tren și plec înspre mare acolo mă așteaptă scoici vapoare încă o iarnă de trăit și tu călător prin nopțile pământului număr casele mici cu lumini și copii la ferestre am tocit munții cu gândul i-am preschimbat în nisip auriu sătulă de blândețuri și valsuri cu moartea pe înserat urc în ultimul vagon spre departe am monede mărunte numai bune de plătit un bilet doar dus fără întoarcere am un pix verde și un carnet cu poezii necitite de nimeni și mă mai am și pe mine învățată pe de rost cât pentru încă o viață lungi cuvinte numai bune de stat cu ele la masa tăcerii instrumente neacordate bănuite doar niciodată avute dâre obscure prefigurând căderea în apele uitării să oferim elian o șansă acelor cetăți de nisip pasul nu tremură vocea se stinge luminile rampei adorm se aude marea umezind nestatornic finalul iau broșa mea albă o pun pe cerul tău va lumina ea distanța călătoriei mele niciodată întâmplate tu așteaptă-mă căutând preatârziul desenează poduri și femei cu pălării violet acum e seară și încerc să înțeleg oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar barcă spre niciunde nu poți să scrii cu pumnul strâns a durere nu poți să faci din lacrimă pod peste mările altor cuvinte nu poți elian renunți la a mai coborî treptele spre apele tulburi ale pământurilor te reîntorci în cetățile numelui tău și taci tăcere prelungă rodnică născătoare de urlet prelung în rotund de lună se întâmplă maree și munții te așteaptă iar primitori doar acolo în lumina pietrei nescrise nașterea ta nu doare nu strigă purtându-ți trupul firav aplecat spre marginea timpului ai bătut mereu la porți închise doar cuvântul ți-a fost frate și mamă la masa ta ai înserat mereu cu niciundele sapă acum groapă adâncă aruncă-te în ea și taci blândă copilă pumni grei de țărână cad peste tine iată au venit zăpezile oamenilor le-ai chemat le-ai adus în târziul acesta atunci de ce într-o mare și nesfârșită tristețe cutreieră prin lume târziul nu nu poți să scrii cu pumnul strâns a durere alunecă pasul peste mările înghețate desenează o barcă și uită cuvântul la castel s-au stins toate luminile în seara aceasta din două în două trepte din două în două trepte sar peste fiecare absență a ta din două în două trepte îmi caut prin buzunarul rochiței de vară cheia pentru ușa casei tale obosind mă așez în prag nici astăzi nu ești acasă nici astăzi nu ți-ai adus aminte de mine din două în două trepte sar peste fiecare plecare a ta peste fiecare minut sau oră sau an aproape nici nu mai cred că exiști am să mă las de fumat dacă te întorci înapoi am să îți cumpăr zilnic iaurt și prăjitură cu mere aș putea chiar să nu mai scriu o lună poezii dacă te întorci am să îți cumpăr flori de câmp și trandafiri galbeni creioane de colorat radiere și cutii muzicale chiar și poze vechi de la anticarul matei numai vino odată înapoi dana banu femeie în fereastră și s-a făcut liniște am ieșit din semne cu umilință împovărați de atâtea seri în care am stat la masă cu neputințele noastre porțile s-au închis primăvara aceasta vor înflori iar gări mici și îndepărtate pe drumurile fiecăruia dintre noi oamenii stau închiși în casele lumii noi nu ne vom mai întâlni niciodată nu plec nu mă întorc nu trec mai departe rămân aici la capătul dinspre întuneric al pământului știu pe de rost orele ierburilor înalte crescând peste pietrele crăpate ale distanței călătoriile ne-au pierdut atâtea drumuri străbătute în căutarea noastră fiecare soldat pe care l-am pierdut în războaie se va întoarce victorios însingurându-ne duminicile orbilor ne acoperă tac ascunzându-mă în această liniște doar o femeie privind pe fereastră depărtarea poartă pe umeri o haină bărbătească în ochii ei o lumină *** Cosmin Dragomir made in china, cap III, partea a doua cum se ratează un scriitor [...]Casa păstra rănile sângerânde intacte, cu sute de ciori înfipte în acoperiș, în ziduri, în lemn și tencuială, penaj uni ca podoabă de indian american, cu dâre lungi, groase, de sânge putred ca fața vopsită a aceluiași, plecat la război, cu oboseala taciurnă a căpitanului de trib, vlăguit în interminabila luptă, așa arăta casa aceea, acolo la poalele pădurii, neagră pe fond verde, moartă pe fond viu, poleită cu aura năstrușnică a pomilor groși, voinici, pomi care își păstraseră coroanele, copaci asupra cărora răpăiala neagră nu se abătuse cu rafalele ucigașe, ca de mitralieră, da! acolo casa la ușa căreia nu răspunsese nimeni, niciodată, ciocănitului de ciocuri, bătăilor disperate de aripi, casa cu geamurile închise nu pentru a evita căderea ciorilor înăuntru, nu pentru a stopa duhoarea de hoit, de animal muribund găinățându-se spasmodic, nu!, acele ferestre închise pentru că așa erau dintotdeauna, dreptunghiuri astupate, cu geamuri mereu închise, da! casa a cărei ferestre încremeniseră încleiate în praf și rugină, cu straturi groase de hârtie lipită de dinăuntru, nu pentru ciori, ci pentru soare, pentru lună, pentru stele lua-le-ar dracu pe toate și pe toți ce vor să-mi lumineze casa, își zicea locatarul înainte de potopul năucitor și mânjea geamurile cu tot felul de unturi și amestecuri din plante să se prindă iedera și mușchiul, să crească pe geamuri, pe ușă, pe prag, să o învăluie în verde, să prindă rădăcini de casă și casa de iarbă să se amestece cu pădurea ca o prelungire insesizabilă, unde carnea de carne să se lipească în corpul adoptiv, dar iarba nu crescuse, și cât crescuse acum nu se mai vedea din pricina ciorilor și trupul o alungase ca pe o tumoră mare și neagră, infectată, și o lăsase să zacă în drum, în praf și ciori, pământul o respinsese și el și casa se regăsi, ca uleiul la suprafața apei, peste el, deasupra, privind acest ingrat cu bunăvoința maternă a femeii obosite, slăbite de atâtea și atâtea încercări de naștere întrânsul, avortată și abandonată în tomberonul ciorilor moarte, așa era casa, fir-ar să fie că și-a contruit-o la mama naibii cum ziceau țăranii, pășind cu greu prin moartea neagră, botezați în licărirea împietrită a fiecărui ochi deschis de cioară moartă, botez cu moarte, ură și blesteme, „și ei stau și joacă și beau, și noi, noi după amărâtul ăsta care nu ne e de niciun folos, nici casa n-a putut să și-o curețe, nici drumul să-l desfunde” de păienjenișul ghearelor inerte, ascuțite, ca mici colți de pisică sălbatică agățată la fiecare ridicare a bocancului și înecată în vomă.[...] made in china, cap III, partea a treia cum se ratează un scriitor [...] Îl strigară până când chemările se transformară în răcnete înfiorătoare, îl înjurară. El nu răspundea. O fi mort, ori plecase, se întrebau, însă niciunul nu îndrăznea să deschidă ușa, să o forțeze dacă era închisă, să intre, să verifice de viață cavoul ciudat ca mai apoi să ducă vestea în sat, fie bună, fie rea, oricum mâine toturor le va fi indiferentă soarta inutilului poet ce le făcea duminicile și sărbătorile mai blânde, mai frumoase, oricum nimeni nu va duce dorul stihurilor frumos aranjate, lungilor poeme de dragoste ori ascuțitelor poezioare cu tâlc și glumă, iar poimâine îl vor uita cu totul, praf de șters de pe mobile, cioară arsă la marginea satului, nici fum din el nu va mai inhala nimeni, nici hainele nu i le vor purta săracii, ce să poarte, dacă nici lui nu-i erau bune, nu îi acopereau pielea vânătă de la întuneric, ce să facă cu hainele rupte, peticite, cu dezlânarea sărăcăcioasă a pantalonilor, cu largile și peticitele pulovere, cu pălăria desfundată, cu tot ce avea el, casă și atât, în casă mai nimic, ce să facă cu ce lăsase acel individ cu care ei nu făcuseră nimic. Niciodată. […] Citiră cu glas tare bucata de hârtie pe masă aruncată, ca ultimă dorință, ca ultimă chemare, în casa bântuită și fără răsuflare, îl găsiră mort, poetul cel nebun, cel inutil, ce sărbătorile le-nfumuseța cu veșnicul său cânt, tânguitor, șăgalnic, dar niciodată rece, acel poet ce viața își petrece în stihuri și în slove de nimeni înțelese, ce-aprig se răzbună pe foaia albă, galbenă sau brună, lividă pagină ce-l inhiba, în nopți cu lună plină cuvinte așternea, pe foia albă ca de nea. Poetul nu gândea ci doar scria: „de ce să se culce cu mine vreo fată prea frumoasă, cu ce eu o atrag, ce vorbe să îi spun, și ce bucate alese în față să îi pun, ca după, cu mine să se-nfrupte, ce taine neștiute ar trebui să aflu, ca prea frumoasei mele să-i sucesc capul?. PS: și cât de multe clișee să repet, ca pe atâția alți poeți eu să-i întrec?” Îl găsiră mort, întins pe podea, lângă masă, înfășurat în pagini de cărți. Arăta ca o mumie. Așa cum văzuseră ei în documentarele de la televizor, bandajat de la gât până în picioare cu mantia sfâșiată de scris a paginilor tipărite, lipite prin cine știe ce procedee. Un om mort într-un giulgiu de hârtie, într-o casă care cu greu putea fi numită casă, cu un scaun, o saltea veche, o masă șubrezită și un dulap sub care, neputincioase, copertele zăceau despuiate, privind cu titluri pretențioase la cei doi intruși. Zăcea acolo hoit neatins de viermi, de măcinarea timpului, înfruntându-l, uscat, cu pleoapele mari, odată cărnoase, trase acum spre sprâncene, cu ochii mari, bulbucați, dar scurgându-se ușor peste pomeții supți, cu nările imense și nasul ascuțit, cu buzele livide, cu fața stearpă, nerâzând și neplângând totodată, ascunzând cu o dulce perfidie surâsul aceluia care a înțeles, cu pajiști și păduri ascunse în pupilele largi, perdele trase lăsând să se ghicească bucuria adevărului pe care el cunoaște și noi nu, cu părul crescut în barbă, dându-i o seriozitate de care nu a avut parte niciodată, solemn, cadavrul își destănuia inițierea. Fără frică, cei doi se apropiară de hoitul înfășurat în hârtii, fără să le înțeleagă rostul, fără să înțeleagă moartea, îi închiseră ochii și plecară. made in china cap III partea a patra cum se ratează un scriitor A doua zi tot satul era strâns în curtea primăriei. Cadavrul fusese adus aproape pe întuneric și acum aștepta deciziile consiliului întins impasibil pe masa de protocol. Înainte să ajungă primarul și să interzică accesul la mort câteva femei pătrunseră în primărie și, după ce au aprins mucuri de lumânări în sfeșnicul de la căpătâiul mortului și au îndreptat toiagul de pe piept, l-au studiat cu grijă închinându-se atât de des încât le obosiră mâinile iar unghiile murdare se rotunjiră de a frecarea cu hainele aspre. Acum ele povesteau tuturor ce ciudățenie văzuseră, cât de tare era veșmântul mortului și cum luase el forma corpului, cum arăta poetul, cât de palid și cât de înspăimântător acel rânjet fixat pe buze până când putrefacția îl va transforma într-un amestec de carne, mucegai și dinți cariați, cum se holba el la ele prin pleoape, cu supremație, iar unii țărani plecau din curtea primăriei, se duceau la casele lor unde îi așteptau cu sufletul la gură cei care din pricina treburilor rămăseseră în cămine și le povesteau cum mortul nu are voie să fie văzut de nimeni, că primarul ordonase asta dar ei zăriseră cadavrul și era înfricoșător, le povesteau cum văzuseră ei cu ochii lor că poetul arăta mai viu decât când era viu și veșmântul ciudat aducea mai mult a costum de ginerică așa alb cu negru și goneau copiii cu gura căscată să nu audă urechile lor asemenea lucruri iar copiii ocărâți fugeau și se strecurau încet-încet trăgând cu urechea și fugeau iarăși când erau goniți și până la urmă plecau la joacă unde inventau tot felul de jocuri macabre în care își băteau joc de moarte. Așa erau copiii și poate ei înțelegeau cel mai bine, mult mai bine decât toate discuțiile părinților, dicuții în care moartea consăteanului era privită cu seriozitate și întoarsă pe toate fețele iar copiii râdeau de ea, luând fiecare locul mortului pe rând ca mai apoi să se ridice din praf și să calce în picioare sperietoarea adulților. În primărie edilul intrase în sala mortuară cu un foarfece recent ascuțit și începu să taie giulgiul. Tăia de la gât în jos urmărind un ecuator invizibil. Până la urmă carcasa se despică în două și atunci trupul mort se desfăcu și el iar din stomac înflori un mănunchi de manuscrise ca buchetul de flori ivit din mâneca unui magician oarecare. *** foto reprezintă: Elian Donan Castle, cu dedicație pentru Dana Banu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate