Icoana Pogorârii Sfântului Duh – Mânăstirea Hurezi




De vorbă cu teologul american John Downie


John Lincoln Downie s-a născut în Beaverfalls, Pennsylvania, în anul 1971. După studiile efectuate la Geneva College, în cadrul Facultății de Biologie și Filosofie (1989-1992) și o perioadă de intense căutări spirituale s-a convertit la Ortodoxie. A viețuit în Sfântul Munte Athos la mânăstirea Cutlumuș vreme de doi ani (1999-2001). A venit apoi în România, unde a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București (2001-2006), devenind masterand în Teologie Biblică în cadrul aceleiași Facultăți din 2006. Lucrarea sa de licență a tratat despre „Rațiunile lucrurilor create potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae”. Astăzi a avut amabilitatea să răspundă invitației noastre de a purta o discuție cu privire la Sărbătoarea Cincizecimii.





F. C.: Domnule John Downie, care este, în câteva cuvinte, importanța sărbătorii Cincizecimii în înțelegerea ortodoxă?

J. D.: Dacă evreii au primit legea înscrisă în piatră la 50 de zile după Paști, la 50 de zile după Învierea lui Hristos, Paștile nostru adevărat, am primit legea duhovnicească scrisă în inimile noastre. Odată cu Pogorârea Sfântului Duh este inaugurat Botezul creștin cu apă și duh.

F. C.: Într-adevăr, Mântuitorul spune că nașterea din apă și Duh oferă tocmai accesul la taina Împărăției lui Dumnezeu. În rugăciunea „Tatăl nostru” unii Părinți au interpretat cuvintele „Vie împărăția Ta precum în cer așa și pe pământ” chiar în acest sens al pogorârii Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Sfinții trăiesc această stare întru cunoștință ca pregustare a tainei eshatologice. Ce reprezintă pe scurt pentru Biserica Creștină acest eveniment și care este legătura sa cu Învierea și Înălțarea la cer a Domnului?

J. D.: După tradiția creștină acesta este momentul întemeierii Bisericii. Pogorârea Duhului Sfânt este scopul și rodul Învierii și Înălțării pentru că prin Învierea lui Hristos firea umană asumată în Ipostasul Său a fost vindecată ontologic. Tocmai acest fapt a făcut posibilă sălășluirea harului dumnezeiesc în plinătatea sa înăuntrul inimii.
Altfel spus, îndumnezeirea omului prin părtășia la Trupul lui Hristos în care sălășluiește plinătatea dumnezeirii. Duhul Sfânt s-a pogorât ca să fie scris Cuvântul lui Dumnezeu pe tablele de carne ale inimii. În Epistola a doua după Corinteni, Sfântul Apostol Pavel aseamănă pe creștini cu o „scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 2).

F. C.: Este vorba despre o scrisoare „cunoscută și citită de toți oamenii”, cu valoare așadar de mărturie vie, vizibilă a tainei dumnezeiești ce se lucrează în ei. De aici importanța, relevanța universală a vieții creștine. Pogorârea Duhului Sfânt descoperă sensul tainei Întrupării. Dumnezeu s-a Întrupat pentru ca omul să se umple de harul Sfintei Treimi al cărui purtător e Duhul Sfânt.
Am putea spune că Cincizecimea este o plinire a Întrupării, o întrupare duhovnicească în om a cuvântului și voii lui Dumnezeu.
Căderea a închis altarul de liturghisire a unirii omului cu Dumnezeu și a așternut, după cum spune Sf. Pavel, un văl pe inimă (II Cor., 3, 4).
S-ar putea spune că Pogorârea Duhului Sfânt ca moment al întemeierii Bisericii aduce redeschiderea acestui altar în cei care se fac părtași Trupului lui Hristos?

J. D.: Într-adevăr. Legea lui Moise era așezată în chivot în Sfânta Sfintelor. Cuvintele harului sunt acum așezate în inima care devine altar al Duhului Sfânt.
Ridicarea vălului de pe inimă cere întoarcerea omului către Dumnezeu. Desigur, pocăința sau metanoia nu reprezintă numai o schimbare de perspectivă, ci o înnoire a firii.

F. C.: Pogorârea Duhului Sfânt, se spune în Penticostar, aduce refacerea înțelegerii dintre oameni a cărei afectare prin păcat a fost evidențiată de relatarea biblică asupra Turnului Babel.
Care este înțelegerea creștină asupra unității în diversitate prilejuită de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh? V-aș ruga să legați aceasta și de faptul că Părinții Bisericii au socotit acest moment și ca pe o descoperire a Tainei Treimii.

J. D.: Părintele Dumitru Stăniloae spune că firea omenească întreagă este după chipul Sfintei Treimi, oamenii având în comun aceeași fire, o unitate care se actualizează și se desăvârșește după modelul Treimii și prin participare la viața Sa.
Pogorârea Duhului Sfânt reface și desăvârșește întru Hristos unitatea de fire cea după chipul Treimii, adică o unitate prin iubire, prin acordul voilor omenești în unire cu voia lui Dumnezeu.
Tămăduirea omului de către Hristos are drept urmare directă vindecarea relațiilor noastre întreolaltă. Toate neamurile sunt chemate să participe la comuniunea cu Sfânta Treime. Înțelegerea și unirea dintre oameni în cel mai înalt chip este ceva suprafiresc, o minune.
Este ceva extraordinar, real, nu este o simplă înțelegere a minții, una convențională, sau prin conexiuni parțiale la nivel intelectual, afectiv, volitiv, este o lucrare a Duhului care angajează întreaga noastră ființă și conștiință.
Babilon voia să însemne o poartă către cer, către Dumnezeu. Turnul lui Babel a reprezentat eforturile omenești eroice de a ajunge la îndumnezeire sau de înălțare la cer prin propriile puteri conjugate ale oamenilor.

F. C.: De ce a fost o asemenea străduință sortită eșecului?

J. D.: Adevărul este că oamenii nu se pot înțelege între ei fără harul Duhului Sfânt nici măcar pe plan lumesc. Aceasta pentru că rațiunea de a fi a omului e tocmai comuniunea cu Dumnezeu din care primește și puterea comuniunii cu aproapele.
Omul nu a putut să urce singur, prin eforturi autonome, la Dumnezeu, dar ceea ce este minunat este că Dumnezeu se poate coborî El la om. Ne îmbracă El însuși „cu putere de sus” și ne aduce în familia iubirii Treimice.

F. C.: Care este însemnătatea Cincizecimii pentru o adâncire a înțelegerii relației dintre om și Dumnezeu? Mă gândesc la aspectele depășirii logicii „exterioriste” a legii, interiorității reciproce și dinamicii transfigurării pe care le dezvăluie împărtășirea dumnezeiască.

J. D.: Unirea cu Dumnezeu nu se poate realiza în afara dialogului, în afara rugăciunii și comuniunii liturgice. Dumnezeu nu este o realitate distanțată, exterioară omului, și nici una doar interioară lui, imanentă.
Nu este o lege ce poate fi însușită, folosită și stăpânită de către om ci Dumnezeu necreat, Treime de Persoane a cărei icoană este în Hristos umanitatea. „El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu, pe fața lui Hristos” (II Cor. 4, 6).
Îndumnezeirea omului presupune în chip nedespărțit dialogul și comuniunea sa cu Dumnezeu și transfigurarea sa, creșterea în asemănare cu Dumnezeu.
Desăvârșirea omului nu poate fi concepută în raport cu un ansamblu de legi sau principii impersonale, în afara comuniunii cu Dumnezeu și semenii.

F. C.: Lucrarea Duhului face să rodească, extinde în noi taina Întrupării lui Hristos. Pogorârea sa lucrează prefacerea darurilor euharistice, ne dăruiește sfințirea, înfierea, creșterea în asemănarea cu Hristos.
Sărbătoarea Cincizecimii aduce, spun Părinții, cunoașterea tainelor prin care se revarsă în Biserică harul sfințitor și îndumnezeitor, descoperă esența liturgică a ontologiei omului și creației.
Ne descoperă „Ființa ca euharistie”, cum spune Mitrop. Zizioulas. Duhul nostru devine prin lucrarea Sfântului Duh, spune Părintele Ghelasie, „potir de Liturghie”.
Toată existența creată este o mare taină, dar tainele Bisericii prin care ni se revarsă din Trupul Înviat al lui Hristos plinătatea dumnezeirii au fost cunoscute odată cu Pogorârea Duhului Sfânt.
Mai mult, Pogorârea Duhului Sfânt nu este un proces punctual, consumat istoric, ci un temei al înaintării nesfârșite în viața dumnezeiască sau epectazei despre care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa.
Este temeiul unui proces cu deschidere eshatologică de împlinire a omului ca icoană vie a lui Dumnezeu: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).
Ce presupune din partea omului coborârea limbii de foc a Duhului peste ființa sa?

J. D.: Într-adevăr, taina Bisericii este o continuă coborâre a Duhului Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt nu este un proces încheiat ci unul continuu, manifestat în fiecare sărbătoare și în Tainele dumnezeiești ale Bisericii.
Pogorârea Duhului Sfânt nu aduce omului o stare saturată, ci o înaintare, un dinamism infinit în taină și descoperire.
Este evenimentul care ne susține într-o creștere eternă dacă ne deschidem iubirii Lui și participăm la lucrarea Sa.

F. C.: Invocarea Sfântului Duh este un moment culminant al lucrării Bisericii și al rugăciunii ce o prelungește în viața personală.
M-aș opri în acest punct la binecunoscuta rugăciune către Sfântul Duh: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește între noi și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.
Iată nu numai desăvârșirea dragostei dar și efortul ascetic, procesul curățirii noastre este urmare a invocării spre a veni și sălășluirii în noi a Duhului, apare ca lucrare tainică a Duhului.
De aceea în creștinism efortul ascetic de purificare e nedespărțit de rădăcinile sale liturgice. Nu este un efort individualist, autonom, o simplă metodă de ameliorare și îmbunătățire individuală, ci e rod al Pogorârii Sfântului Duh, al participării libere după măsura proprie la lucrarea Sa în noi.
Cum înțelegeți cuvintele apostolului Pavel: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17)?

J. D.: Omul nu are o existență prin sine însuși, fiind creat și susținut în existență de către Dumnezeu. De aceea libertatea sa este doar în Dumnezeu.
Pe de altă parte, acolo unde harul aduce plinătatea iubirii nu mai există tendința de a încălca poruncile și legile, nu mai există spre exemplu dorința de a fura, de a minți, de a ucide... iar pentru iubire, fericire, mulțumire, sfințenie nu sunt limite, e un câmp infinit de lucrare tocmai pentru că este o împreună-lucrare cu Dumnezeu. Pe când păcatul are mereu un capăt, e plafonat.
Părintele Galeriu spunea că răul are un capăt, nu este infinit, deci limitează, îngustează libertatea pe când viața în Dumnezeu nu are limite rigide, e într-o continuă transfigurare, își poate desfășura elanul spre infinit.

F. C.: O altă problematică pe care o putem aduce în atenție legat de sărbătoarea Cincizecimii este cea a goliciunii și hainelor de piele dăruite omului după cădere.
După Sfinții Părinți, în urma căderii omul pierde harul îndumnezeirii, se trezește dezbrăcat de lumina dumnezeiască. Conștiința sa nu mai oglindește chipul divin iar creația devine rezistentă la lucrarea omului.
Hainele de piele reprezintă condiția vieții spre moarte ce se poate transforma prin lucrarea Duhului în condiție pascală de trecere de la moarte la viață. Diavolul ispitește pe om cu separarea, despărțirea de Dumnezeu în lucrarea sa. Duhul în schimb unește cele separate și îmbracă pe om în haina de nuntă a harului.
La Cincizecime iese în plină lumină menirea iconică a trupului aureolat de limbile de foc ale harului.
Pogorârea Duhului Sfânt este pe undeva împlinirea dorinței omului, exploatată de diavol, de a fi ca Dumnezeu, dar de data aceasta înseamnă a fi ca Dumnezeu împreună cu Dumnezeu.
Ruptura dintre om și lumea îngerească și natură este vindecată prin lucrarea harului. Cum vedeți reflectate acestea în dinamica relației dintre Biserică și lume, dintre credință și cultură?

J. D.: Sensul vieții creștine, după cum spune Sf. Serafim de Sarov, este dobândirea Duhului Sfânt.
Sfântul Marcu Ascetul spune că înainte de Botez harul lucrează din afară, iar după Botez harul se sălășluiește înăuntrul omului, lucrează din centrul ființei noastre. Diavolul este astfel aruncat din grădina inimii.
Tot la Botez omul primește un înger păzitor ceea ce exprimă un grad de intimitate sporit cu lumea îngerească. Scopul omului este să adune lumea și să o ofere înapoi lui Dumnezeu pentru sălășluirea Sfintei Treimi în toată creația.
Angajate conștient în această mișcare de conlucrare cu Dumnezeu, toate activitățile omului vor purta pecetea darului Sfântului Duh.
În aceste condiții, cultura va căpăta la rândul ei acea putere de pătrundere și dospire de taină a harului. Vedem aceasta în activitatea unor oameni de cultură creștini ca Pavel Florenski și Luca al Crimeei, de pildă.

F. C.: Vă mulțumesc pentru deosebita amabilitate de a răspunde invitației noastre.

J. D.: Și eu vă mulțumesc.