De peste un an de zile, am contactat o nouă dependență. Merg la fotbal. Asta de când avem iarăși echipă în Divizia A, pe Poli Timișoara. Ca să fiu sincer, merg nu atât pentru spectacolul fotbalistic, cât pentru cel al tribunelor. E interesant să faci parte din cei douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de mii de oameni care se adună pe stadion, la orice joc „acasă” al echipei. Aproape fiecare spectator poartă la el ceva în culorile alb-violet și toți, de la școlari până la bătrâni ori femei, sunt cuprinși de euforie, strigă, scandează, dansează, huiduie.
Cred că o bună parte din ei vin la meci ca și mine, aduși de show-ul inedit al galeriei. Această uriașă masă de suporteri contribuie la formarea unui spațiu public cu totul special, în care fiecare se poate manifesta pe deplin nestingherit și poate simți vibrațiile electrizante ale entuziasmului colectiv. E momentul în care vocea personală, alături de a celorlalți, se face cu adevărat auzită. E ca o descărcare colosală de testosteron. Nu râdeți, dar ceva asemănător, scuzați-mi vulgaritatea comparației, am mai simțit doar la Revoluție.
Și iată că am ajuns aproape de ceea ce vroiam: de politică! Apropierea fotbal-politică nu e nici rară și nici nesemnificativă. Nici riscantă, dacă e să ne luăm după zicerea: la politică și la sport se pricepe toată lumea (vezi tot aici proaspetele candidaturi ale acelora care au un cuvânt de spus în fotbalul românesc!).
Stadionul e, fără excepție, fragmentat în două, ca și în viața politică: ai „noștri” și ai „lor”. Ai „lor” nu sunt sesizați niciodată ca parteneri și deci posibili colaboratori în viitor (prin transferurile de jucători ori convocarea la națională), ci întotdeauna ca dușmani. Nu prea mai e loc așadar de respect pentru adversari, ei trebuie învinși cu orice preț, inclusiv faultați când e cazul sau când nu ne vede arbitrul. Publicul nu va zice oricum nimic, doar el scandează fanatizat: „rupe-i picioarele!”, „omoară-l” etc. În lipsa gladiatorilor, sunt buni așadar și fotbaliștii (sau politicienii). Dreptatea, se știe, e oricum de partea celor mulți, iar noi suntem majoritari pe terenul nostru. Așa că: „rupeți-i, mă!!!”
Inutil să mai menționez că sintagma „gazde ospitaliere” nu e valabilă și în sport. Pe nici o arenă din lume „oaspeții” nu sunt tratați ca musafiri. Dar în politică e oare altfel?... Se gândește oare cineva că va veni timpul când va juca și pe terenul celuilat? Mai bine însă să mă concentrez la joc.
Nu pot să nu remarc că în vreme ce greșelile „lor” sunt admonestate imediat, ale „noastre” sunt pur omenești iar infracțiunile (hențul, faultul) sunt trecute cu vederea și chiar aprobate cu aplauze dacă ne pun în avantaj. Minciuna e așadar acceptată ca mijloc de a conduce, conform străvechii maxime „scopul scuză mijloacele”. Dar cât de sincer revoltați suntem când ceilalți folosesc aceeași tactică în afara legii!
Pe lângă cele două echipe mai sunt, bineînțeles, arbitrii, cei care caută să medieze jocul, să-l țină sub control, să-i fixeze regulile. Așa e civilizat, să ne prefacem că cunoaștem și respectăm legile; sau măcar că-i respectăm pe arbitri. În realitate, ei sunt oameni ca noi și vor fi întotdeauna copios fluierați și bănuiți de părtinire. Vezi recentul scandal cu Uniunea Europeană, acuzată că are interese obscure în pedepsirea noastră cu cartonașul galben, pentru că am încercat să aranjăm și în politică un „blat”, cum aranjăm atâtea în fotbal.
Am un cunoscut care vine la stadion doar pentru plăcerea de a înjura în gura mare, fără opreliști. (Scap de stresul de la birou, îmi spune el, și îl cred, e avocat). Iar tribunele sunt locuri în care ți se permite să te ridici în picioare și să urli cele mai halucinante înjurături, ceilalți doar vor râde aprobator. Doar ești de-al „nostru”. În schimb, alor „lor” nu trebuie să li se permită dreptul la exprimare, scandările adverse trebuie acoperite prin forța strigătelor noastre. E mai bine, pentru moralul echipei, să nu fie auziți ceilalți. Să nu existe!
Îmi închipui că dacă în fotbal, pe timpul jocului, ar trebui menținută liniștea, ca la tenisul de câmp, stadioanele României ar fi goale. Jocul n-ar mai avea nici un farmec. Fotbalul e un sport de masă, democratic, unde fiecare trebuie să își poată spune părerea. Iar democrație fără înjurături cine a mai pomenit?
Dar mai grav e că la fotbal, ca și în politică, ies în față și se exprimă în primul rând cei care nu se pricep. Din galerie se aud mereu voci răgușite și isterizate: „Dă-i! Trage! Pasează la ăla! Nu juca pe sus! Cere-te afară! Hoților! Ãsta-i meci? Centrează! Animalule!”. Niciodată tribunele nu vor da sfaturi. Ele, prin urlete, trasează direct sarcini. Antrenorii care nu ascultă de galerie riscă mai nou, în țărișoara noastră mioritică, să fie așteptați la ieșirea din stadion și admonestați cu pumnii și cuțitul.
La începutul jocului sunt timid, reținut, privesc în jur, la perucile colorate, la confetti, la mimica fețelor, la joc. Sunt doar observator. Dar treptat sportul mă prinde. Încep și eu să strig, să sar în picioare, să aclamez, să huidui. Câteodată, chiar să înjur. Mă surprind revoltat când arbitrul nu ne acordă 11 metri, deși din unghiul în care eram nu puteam sesiza dacă era sau nu meritat. Dar ce mai contează când în jurul meu toți îl fluieră pe arbitru și îi iau la spurcat familia!? La o fază asemănătoare, când se putea acorda penalty împotriva noastră, decizia aceluiași om ni s-a părut tuturor corectă și a fost aplaudată. Omul în negru s-a relaxat însă doar pentru puțin timp. Peste două minute avea să fie înjurat din nou. Căci cum își permite să hotărască împotriva noastră, pe propriul teren? În astfel de situații, egalitatea părților e doar un slogan frumos. Ni se pare firesc să fim considerați un pic mai egal decât ceilalți. Suntem „gazdele”, ceea ce echivalează cu „suntem la putere”.
Unul din lipsurile fotbalului (și politicii) e că nimeni nu prea are dispoziția și detașarea necesară pentru a admira jocul adversarilor. Nimeni nu ține cu ei dacă sunt nedreptățiți. Antrenorului lor i se arată primul gesturi obscene. Dorința lui și a echipei sale de a câștiga ni se pare odioasă, ilegală chiar. Cum, aici, acum, în fața noastră?
Dar bucuria e cu atât mai mare când câștigăm. Unii chiar plâng de fericire... Normal, fost un meci dificil. În schimb, lacrimile de durere ale celorlalți ne lasă indiferenți. Eventual, la retragerea spre vestiare, îi mai huiduim o dată, prelung, pe învinși și pe arbitri. După care ne apludăm frenetic echipa, care, normal, iasă ultima de pe teren. Sunt cei mai buni. Sunt ai noștri!
Fotbaliștii pleacă în mașinile lor luxoase, spre casele lor luxoase, după ce și-au încasat prima de joc în valută. Nu mă acuzați de invidie, doar știu că iluziile se vând întotdeauna scump. Iar fotbalul este o iluzie.
Noi, spectatorii, ne căutăm prin buzunare de câțiva lei, să mergem la o bere, pentru că nu prea ne vine să ne întoarcem chiar așa de repede în cartierele noastre cenușii. Trebuie să mai prelungim nițel sărbătoarea. Iar berea de după meci este și ea, să recunoaștem, o formă de dependență.
Un singur gând mă mai sâcâie în fața halbei: oare, până la urmă, fotbalul depinde de spectatori sau spectatorii de fotbal? Și, prin analogie, politica depinde de oameni sau oamenii de politică? Altfel spus, ne merităm fotbalul? Ne merităm politicienii?
Aceasta este întrebarea!

foto: André Gregório