|
Biografie Barbu Cioculescu
Născut la 10 august 1927, Montrouge, Franța
Poet, prozator, istoric literar, editor și traducător
Este fiul Mariei (n. Iovițoiu), profesoară, și al lui Șerban Cioculescu, critic literar. Elev al liceelor „Gh. Lazăr” și „Sf. Sava” din București, urmează apoi literele și filosofia (numai doi ani), absolvind însă Facultatea de Drept din București, după întreruperi, în 1957. A debutat în 1942, la revista de poezie „Claviaturi” din Brașov. A fost, pe rând, redactor la „Luceafărul”, corector la Editura pentru Literatură, secretar de redacție la „Revista de istorie și teorie literară”, cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, editorialist, după 1989, la ziarul „Dreptatea”. A colaborat cu poezii, studii, articole, recenzii, la „Kalende”, „Viața românească”, „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Manuscriptum”, „Revista de istorie și teorie literară”, „Limbă și literatură”, „Secolul 20”, „Apostrof”, „Contrapunct”. A fost distins în anul 1947 cu Premiul „Ion Minulescu” pentru volumul de versuri Steaua Păstorului (rămas în manuscris, din cauza cenzurii proletcultiste) și în 1995 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediția Opere de Mateiu I. Caragiale. Volumele de versuri, începând cu Cerc deschis (1968), de o evidentă unitate stilistică, aparțin, fără îndoială, unui romantic întârziat, integrat într-un climat de resemnată acceptare a trecerii timpului și, când și când, de iluzorie reîntoarcere în vremurile aurite. Contând întotdeauna pe fantezie în conturarea evocărilor infernale ori paradisiace, caracteristice imagisticii sale mitologizante, și pe lectură (de poezie clasică) ca permanent drog al fanteziei, C. își construiește poemele ca mesaje ale unei lumi închise, suficientă sieși, marcată totuși de prezența oceanului, a catedralelor, semne ale nerenunțării totale la real, dar fără acea sete de evadare proprie principalilor actanți ai „generației pierdute” (sau „priponite”, cum o numește el însuși undeva). Uneori nostalgice, alteori ironic-sentimentale, câteodată chiar burlești, „idilele” și „istoriile” publicate îl plasează pe C. în rândul poeților calofil-livrești de tip Constant Tonegaru, care începuseră să se afirme în perioada celui de-al doilea război mondial și care au redebutat după 1965. Notația directă, un anumit sarcasm, substanța metaforei, „atmosfera bogat degajată de imaginile modern cenușii, mai prozaice” (Ion Negoițescu) îl apropie însă și de poetica generațiilor mai recente. Nuvelele din Palatul de toamnă (1976) și Grădini în podul palmei (2000) par mai degrabă un joc, un exercițiu de inteligență, deopotrivă o practică de exorcizare (enigma e aparenta coerență a absurdului) și un rămășag de stil (în registre narative diferite), în orice caz o tentativă de a oferi o interpretare cotidiană câte unui eveniment marcând sfârșitul unui ev (căderea Constantinopolului, înfrângerea maurilor în Spania) sau începutul altuia (cucerirea Mexicului de spanioli), fără însă ca istoria să fie citită pe dos și nici demistificată. Originalitatea narațiunilor – proze poematice, de evocare uneori cu intruziunea fantasticului – constă în a sugera că oamenii de demult seamănă cu cei de astăzi, în sensul că se simțeau moderni. Atmosfera de melancolie contemplativă, omniprezentă, este un reflex al ideii că, în oricare dintre momentele istoriei, oamenii, simțindu-se în miezul evenimentelor, nu mai puțin își trăiau singura viață cu deplina conștiință a acestui trist adevăr. Activitatea de editor (și totodată de istoric literar avizat) a lui C. s-a concretizat în ediții de opere (Mateiu I. Caragiale), de recuperări (Luca Ion Caragiale), de restituiri (Tudor Arghezi, Autoportret prin corespondență, 1982) și prin readucerea în actualitate a unor scriitori interziși (Radu Gyr), iar cea de traducător are ca nume de referință pe Anatole France, Bram Stoker, Eugen Ionescu, Alain Finkielkraut.
Scrieri:
Cerc deschis, București, 1968; Media luna, București, 1970; Poemii, București, 1974; Palatul de toamnă, București, 1976; Navigând, navigând, București, 1998; Grădini în podul palmei, București, 2000; Lecturi de vară, lecturi de iarnă, București, 2003. Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei, Târgoviște, 2004; De la Mateiu, citire..., Târgoviște, 2005.
Ediții:
Constant Tonegaru, Steaua Venerii, București, 1969, Plantația de cuie, București, 2003; Luca Ion Caragiale, Jocul oglinzilor, pref. edit., București, 1972; Tudor Arghezi, Autoportret prin corespondență, pref. edit., București, 1982; Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, postfața edit., București, 1993, Ultimele poeme, postfața edit., București, 1994; Mateiu I. Caragiale, Opere, introd. edit., București, 1994; ed. introd. edit., pref. Eugen Simion, București, 2001; Șerban Cioculescu, Caragialiana, București, 2003.
Traduceri:
Anatole France, Cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră, București, 1992; Bram Stoker, Dracula, București, 1992; A. E. van Vogt, Silkie, București, 1993; Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă, București, 1994; Jean Tardieu, La persoana întâi (Partea umbrei), București, 1994; Alain Finkielkraut, Umanitatea pierdută, pref. Cristian Preda, București, 1997; Charles Ferdinand Ramuz, Dacă soarele nu s-ar mai întoarce, București, 1998; Gottfried August Bürger, Aventurile baronului Münchhausen, pref. trad., București, 2003.
|
Texte Recomandate
