Imi amintesc ca intr-o seara citeam la fereastra o carte. Insa mi-a cazut din mana si cred ca a luat-o vantul...nu am mai gasit-o. Nici nu ma mir, era atat de subtire si de mica, numarul paginilor era scazut...Era o poveste de dragoste dintre o printesa vesela, cu primavara in ochi si sufletul curat si un print puternis si plin de curaj. Ea astepta in fiecare seara la fereastra cetatii ca el sa apara de printre strazile inguste si pietruite. Era vrajita de minunile cerului si patrunsa de privirea lui. Se priveau ore in sir, fara sa-si vorbeasca, poate ca isi vorbeau din priviri...El isi abandona lumea pentru ea, lasa totul sa moare numai pentru a vedea ochii senini ai fetei. Nu-i pasa de nimic...Si ce poveste minunata imi parea! Iubire sincera in toate starile ei, natura toata parea sa fie de partea lor. Nu ii interesa de conditia lor umana, de barfe, de viitor, de...nimic. Nu era decat ei doi si prezentul...
Am aflat insa peste un timp adevarata poveste acre m-a socat si care m-a facut, totodata sa nu mai regret atat de mult faptul ca am scapat cartea si nu am reusit sa termin ce anumea aveam de citit. am inteles ca ea nu era chiar atat de vesela, nu era altceva decat o maniaca-depresiva cu tendinte sinucigase, putin isterica si mai avea ci unele probleme cu alcoolul, iar el un drogat paranoic, obsedat. La fel am inteles ca nu se iubeau chiar atat de mult, relatia lor nu reprezenta altceva decat o metoda de a creste ura fata de sine...Ce ciudat! De ce credeam eu, oare, ca el o facea pe tanara printesa sa zboare? De ce mi-l imaginam pe el un inger?...Nu am sa inteleg asta niciodata, poate ca totul se reduce la percepere...cum percepe fiecare o relatie, cu ce ochi o vede si cum cuvintele ne pot minti cateodata atat de tare chiar daca le avem scrise pe hartie. Poate ca ar trebui sa invatam cu totii sa citim printre randuri...ăă