Ca o biata spaima a taranei e bine sa avem incredere in inima, cu toata adancimea. Sufletul e nedesprins din postul sau, fiind legat de interior, iar inima stie sa-i taie orizonturi curbe si sa-i faca rocada sentimentelor pentru a privi spre departe, spre locuri unde zambesc visurile sub luceafar.
Asemeni spiritului, si inima are o neliniste care o colinda, acea chemare din adancuri. Are puterea sa soptesca direct in goliciune. Si totusi mai cade un vant care sa racoreasca “gandul” inimii, sosind imparateasca vreme care cheama iubirea pentru a umple “gaurile negre” deslocuite de dragoste in cer. Chiar si iubirea poate sa tradeze atunci cand este prea lucida, asa ca nu mai e loc de intarzieri sa legi bob cu bob poezia inimii. Inima se citeste intim, ca pe un sonet de Shakespeare.
Cum se pune in sunet toata durerea si inactualitatea interiora? Tacerile se rup pe cerurile pare unde tarana va plange dorul inimii: pe un cer inima apune, pe celalalt rasare... Intre atatea muscaturi de amintiri, te-nalta betia de dragoste si de extaz. Omul astepta timp indelungat dezmierdarile incoerente si condamnarea la altfel de preaplacute munci. Daca se plange se duce-n cerurile pare cu ochi lumina. Ochii inimii pot obosi de-atata intuneric si nu vor sa piarda sansa spalarii privirilor de simturile paradisului. Pana cand noaptea nu ia culoarea albastrului oceanic, inima tresalta in neliniste.
Intre miracol si rostul pamantenirii inima asteapta un dar al destinului si acesta vine cand se aprinde de la flacara. De frica ca o navaleste apa, sangele care nu doarme isi cauta ultimele rasfaturi de care se mai poate bucura. Inima e scrisa pe sange si pe metafizica, o capodopera muscata de o idee astrala. Iar cand i se atinge apa de panze, cerul ii arunca jos ruina.
In penumbra ei, cum poate o inima sa se prelungeasca intru vesnicii? O fi-nvatat s-astepte dupa o noua dimineata, ca o porumbita ce doarme intr-un balcon? Traieste oare un prezent continuu? Undeva in camerele ei, inima recunoaste ca adevarul intrinsec al ei este trairea prin credinta pentru perechea ei tacuta. Minunea ei e infinita, incercuitoare, zacand fara marire, fara chip, insa profunda in simtire. Cea mai mare calitate a inimii consta in faptul ca vede destinul iubirii in culori, asemeni unui vis.
Cat despre tic-tacul inimii ce sa se mai spuna, cat timp orice nisip de clepsidra se doreste mangaiat de magnolii albe? Ceasul inimii e biserica fiecaruia, mai multe nu stim, sau ne prefacem ca nu stim. Trebuie sa tinem ceva din tainele inimii si pentru noi insine...