Prin absorbtie si disolutie, primul act, unirea, naste si ucide, iar al doilea act, dezunirea, risipeste. Unul naste Multiplul. Indiferent cate puteri sunt in Eu, vine o vreme cand ele se dezleaga, se multiplica. Si cine ne mai asculta tacerile nelinistite? Cine ne va culege departarile risipite in spirit? Din acele departari astazi rasuna zvonuri fara de mireasma si avem ascultare numai pentru materialitate. Absenta eului intregit se revarsa inapoi, de la capatul lumii. Cadem sub alte semnificatii, suferind de inadecvare si inconsistenta. Ni se tulbura echilibrul feng-shui, iar petalele de crin – simbolul castitatii medievale- nu ni se mai deschid in sange.
Indepartarile de esente atrag nimicurile lumescului. Sunt numeroase ocazii in viata cand ne distantam de Creator, ne simtim in mod inexplicabil mai departe de noi insine si ne privim ca pe niste adevarati straini. In acest abis al pierderii de sine, cei aflati inca in semiconstienta se intreaba retoric: „Unde mi-este Unul? De ce sunt Multiplul si ma tot lovesc de „syllogismus cornutus”, argumentul cu taisuri?” Si sabia lui Ali, ginerele Profetului, era bifurcata, dar purta un continut nobil, era simbolul Imparatiei, a luptatorului escatologic. Omul nou, in general, evita religiosul sau latura pozitiva a sabiei, iar cantitatea de “imediat” il dirijeaza spre „taisul materialului”. Devenim inevitabil sclavii televizorului, computerului, telefoniei si banului. Intr-adevar, televizorul, nu televiziunea, ne face sa ne descoperim. Suntem masochisti! Pierdem ore din viata stand fara rost si in fata computerului. Iar seara ne prinde adormind cu telefonul mobil deschis la capul patului. Fiecare dintre prietenii nostri este mai agresiv decat o metresa. Daca nu le raspunzi, te ameninta subit cu vorbe grele sau cu despartirea. Pe de alta parte, expresia „Man muss alles gelten lassen” ramane pentru multi dintre noi un exercitiu de neutralitate, de neoboseala, o nervozitate care pleaca tot de la gandul uleios. Intr-un cinism nedisimulat, orice Multiplu risipit isi insoteste inima cu mici ohtaturi, expresie cubica a neputintei de a renunta la cele materiale.
Suntem edulcorati de tot ceea ce incape in ideea de material. De aceea, aici, acolo sau altundeva nu e inceputul nostru. Clopotul apei din sange nu mai bate, iar floarea medievala a castitatii nu se deschide. Cum se creeaza efortul spiritual de a trece de la relativ la absolut? Cum sa ne razbunam pe material, atata timp cat Hamlet ne-a invatat ca o razbunare face o tragedie? Iar Shakespeare nu era un glumet tragic. Mulajul emotiilor pentru tot ce e material e nedefinibil. Si in tot acest peisaj teluric, „folosirea celorlalti” si calculele impure ne tot incearca. Daca vom citi mai cu atentie operele lui Platon, poate vom avea sansa sa devenim captivii esentelor, si nu ingurgitatorii unor intregimi de imagini imediat necesare. Sprijinul pe iluzii ar fi mai usor, ne-ar indestula. Cu toate ca pasul spre spalare, spre deschiderea orizontului mantuirii e greu, numai metanoia e rasturnatoare de situatii. Trebuie sa schimbam ceva, sa ne gandim mai mult la spirit, si sa tinem prizoniera macar o parte a „materialitatii lumii” in casutele libere din Tabelul lui Mendeleev.
Si totusi cand se vor desface crinii in sange? De ce Multiplul material nu poate redeveni Unul in credinta? Spiritul vremii ne acopera pentru a face transferul culpelor. E altfel azi decat in teoria lui Melissos si a lui Empedocle, pentru ca Multiplul se desface din Unul inca din viata pamanteana. Traim vremuri anormale undeva la capatul spiralei materialului, in timp ce statul la coada sperantei nu mai este o regula. „Ochiul” lui Picasso sta marturie: mai putin si incepe sa planga.