Nancy Popa




Dara..
Nu știu cum să-ți arăt că îmi ești dragă. Sincer , cred că știi lucrul acesta.Ești printre puținele persoane cu suflet mare și de aur pe care le-am întîlnit ( și cît mă bucur că le-am întîlnit).
Nu îmi dau seama , poate îmi este mie greu acum să arăt cît țin la oameni..poate.
Dar dacă nu mă înșel, cel mai bine se simte aprecierea , nu se descrie , nu ?
Ce-aș putea să-ți doresc decît multă sănătate , fericirea să izvorească din tot ceea ce atingi , clipe frumoase și fără de sfîrșit alături de cei dragi și să ai parte numai de realizări.
La mulți ani Dara dragă !!!! Îți doresc să ai parte de tot ce-mi doresc și îți dorești.
Și da , ai talent în a face poze-bune I may add J



Maria Tirenescu




Dara Blu mi-a amintit de spiritul soarelui răsare. Poezia ei mă provoacă. Ne deosebim mult, dar ne apropie modul în care „fotografiem” natura, modul în care ne considerăm parte a naturii. Încerc să reiau teme pe care le-am găsit în haiku-urile Darei Blu. E o nouă provocare. Pentru toți cei care citesc aceste rânduri.

Sub tei înflorit
gustând din ceașca cu ceai -
singură-n noapte
*
Singură-n noapte –
cana cu ceai fierbinte
sub tei înflorit
*
Parcul invadat
cu flori de nu-mă-uita -
și vine vara…
*
Singur sub un tei -
atinse de brumă cad
galbene frunze



Codrina Verdeș




în cercul poeților anonimi
singurătatea arde în mii de fărâme

condiția e să fii călător prin cuvinte
să oprești timpul în cuvânt
să-ți răstignești sufletul în metafore
și să tai pleoapele în imponderabilitatea unui gând
până se chircesc încheieturile de vis




eu
îmi aleg să fiu femeie în iarna unui cântec uitat
să înot în ochi verzi de pădure
iar cerul să mă prindă de umeri
când stau de vorbă cu îngeri în zbor

de sunt cuvânt blestemat să învie
întotdeauna cu fiecare citire tresărindă
fii tu poezia în care mă mistui
înfruntând veșnicia

pe care secundă să o aleg



Daniela Luca




mă întreb dacă atunci când am zburat
doar cu mâinile deschis larg în fuga spre nedefinit
și mi-am văzut degetele
cum înhamă pegasul la carul mare
învățându-l să savureze mersul la pas
pe calea lactee
am fost eu sau lumina

pe când zburai îți era albastră întinderea
nedefinită între două pământuri ale dorinței
niciodată Calea Lactee nu a avut albul atins
mai înalt dinspre mâinile tale căutătoare
între mustangul cel negru al visului
și murgul cel alb dinspre zori
vei rămâne tu lumina timpului

poate că am fost ori sunt o clipă
aninată pe marginile a două secunde
întrebându-se debusolată
pe care secundă să o aleagă
să îi fie undă

secundele întretăiate se miră
pe marginile palmelor tale rotunde
cât să îți rămână undă a dragostei
cât să îți lase din infinit
ochilor tăi arbori

nu știu, de fapt cred că nu am știut decât
să înot în ochi verzi de pădure
tăind pleoapele în imponderabilitatea unui gând
fericit în propria solitudine

într-un dans al solitudinii
apele cerului se fac horă
jucând viața pe câmpurile pleoapelor
înseninate astăzi
de cea mai simplă fericire
a nașterilor



Maria




Te chem prin neguri de gânduri
De-a lungul furtunilor pustiite
De seceta arderii în rânduri
De idei răstignite.

Începutul acestui poem te face să crezi că undeva în interiorul celei care a postat acest prim text în luna lui octombrie șaisprezece totul se sfârșește, dar nu e așa, e acea stare în care fiecare din noi credem că nimic nu mai poate fi auzit de nimeni, e o stare de sfârșeală. Așa cum aflasem mai demult chiar de la Dara, ea este minion, am sesizat că și poemele ei poartă înălțimea ei, dar concentrează în ele întreaga esență, reușește în cuvinte puține să concentreze adevăruri esențiale.

***
Nimeni nu va cunoaște
tristețea rănită fără drept de apel
de nimicnicia clipei umane.
Nimeni, vreodată, nu va ghici
singurătatea în delir
camuflată în nebunia fericirii.

niciodată să nu spui că e prea târziu
că frigul nopții îți cuprinde inima
că pădurea crește frunze pe sufletul
udat de lacrimile norilor

niciodată să nu te mire amurgul clipelor
mereu în zori se vor strecura altele
născocește mereu pe pereții sufletului
femeia din tine
iubire


Nu vreau să te văd pășind
Să destrami arșița zilei și singurătatea nopții.
Nu-mi ieși în drum să îmi prinzi
Mâinile în cătușele sărutului focului
Și să îmi afunzi ochii în vârtejul patimii interzise…

dar nu mă lasa pradă necuvintelor
nu îți voi vorbi despre fericirile pierdute
nici despre ostateca mea tăcere
cuprinde cu privirea noaptea
izvorâtoare de vise
apasă singurătatea în ruinele deșertului

Pașii mei peste cioburi de vise,
Peste speranțe în țăndări;
Sufletul meu biciuit
De așchiile luminilor interzise;
Miraje de gânduri
Date de otrava închipuirii dulce-amară;


cuprinde poemul acesta aspru
cu mâini de mireasă
așterne-l nupțial peste prima dragoste
cu iz de iasomie îmbracă frumusețea zilei de azi
pe ascuns hălăduiește pe tărâmurile nepermise ale ființei

te voi căuta în adâncul
gândului
să-ți descopăr chipul
care zămislește izvoare
în pântecul nemuririi




***
Suflet pierdut în noapte,
Fără stele, fără lumini,
Îți strigi singurătatea în disperarea clipei,
Înfiorând doar tăceri neștiute,
Prea multa încremenire din oameni
Dezintegrând sentimentele...

Unitatea poemelor este distinctă, conservând aproape obsesiv o formulă poetică scurtă dar cu diverse spații. Dacă parcurgem textele autoarei Dara Blu ne dăm seama că sentimentul predominant este cel de tristețe sufletească, e poate doar o stare care vine din interior și care încearcă să ascundă alte stări pe care Dara nu ar reuși atât de bine să le expună. Versurile sale sunt melodice, cu modulații metaforice , unele din ele merg mai mult spre elegie, dar stilul său liric este delicat.



***
Dacă o clipă, numai o clipă,
Sufletul meu de-al tău concret s-ar fi prins,
Adevărurile din mine
N-ar fi fost să rămână un vis.

doar dacă o clipă din tine ar începe să ardă
cuvintele ar rătăci prin țări aiurea
să caute nume
așezate deasupra deșerturilor roșiatice

dar
nu uita
când cuvintele îmbătrânesc
plânsul e tototdeauna apropae
lasă-ți părul răvășit de visele nopții
să te pot așeza femeie
în veșnicia sufletului pereche

Lumini și umbre alternând strident
Ucid priviri și gânduri obosite.
Sic dixit: Adio, clipe fericite!
Timpu-ntre noi a devenit absent.

aruncă sămânța și nu te îndoi de chipul ei
anotimp peste anotim
ia seama și la numele altora
ce uneori se risipesc din tine
adună cioburile de amfore
cu înfiorări sălbatice
ale ierburilor așezate de ursitoare
la căpătâiul vremurilor


"...{...[...(...?)...?]...?}..."
Democratie?
Demagogie?

Dara a dat inchisoare/ Semnelor de intrebare

dara vrea sa ne sfideze,
cand pe semne de-ntrebare
despre reaua-i comportare
ea le-nchide-n paranteze
*dumitru cioaca-genuneanu

Gindul meu
intre stinci de cuvinte.
Floare de colt.

gândul meu pribeag
între stînci de cuvinte
o floare de colț
*Horia Ivascan


***
Alunec
Sub fumul
Ce îmi destăinuie
Drumul

Cercuri albe sunt minipoemele Darei,unele chiar foarte bune, desigur ca fiecare dintre noi avem și zile bune și zile mai puțin bune. Rezultatul final este al unei maturități lirice indubitabile. O maturitate extrem de proaspătă ca sensibilitate, conturând în cuvinte puține o personalitate lirică. Pentru Dara, poezia înseamnă mărturisire, care reprezintă mai mult decât a comunica ceea ce sufletul ei simte.




***
Păcătuind prin idei
Sufletul ne este răstignit
în metafore.

vinovate de atâta tristețe
poemele stau răstignite
la răscruce de drumuri

orfani de ramuri
plutind din viață în neant
fulgii plopilor.

plutind în neant
așează-mă icoană peste vremuri
în explozia de brațe a unui copil

poate că am fost ori sunt o clipă
aninată pe marginile a două secunde
întrebându-se debusolată
pe care secundă să o aleagă
să îi fie undă

alege-mă așteptare verde
mac înflori la margina lanului de aur
gând legănat de pletele sălciilor
căutând lumina

fie-ți milă de cuvinte
întoarce-te și locuiește în poeme

***
îmi târăsc clipele pustiite printre copaci cu aromă de verde dulceag torturați de picături chinezești în ispășirea nebuniei drumului spre infinitul unei primăveri înfrigurat așteptată ca un fuior alb de fum îmbrățișând destinele fericiților cu duhul nesuferind durerea existențialei angoase în care se zbat vinovații de gânduri cu muguri rugându-se să nu fie uciși de tăceri culese de pe buzele vinului în care se binecuvântă inimi înainte de vreme

te aștept cu binecuvântarea primăverii în picurul acela de vin cules sub arșița lapoviței cu aromă de brumă târzie octombriană simt mirosul flămând al firii și ca un cerșitor îți întind mâna la colț de stradă pentru o felie de zâmbet poate din el se va naște chipul femeii mai flâmând decât întunericul să cumpănești bătăile inimii în ritmul dorului ce cu o mână nevăzută ne mângâie clipele…



***
Din cuvinte puține am încercat să creionez profilul Darei Blu să-l așez deasupra inimii așa cum ghiocelul își apleca capul în semn de smerenie spre întunericul pământului din care a ieșit imaculat. Așa o văd eu pe Dara!!