Trosnesc în flăcări, se prăbușesc în tine, în ea, în noi, pereții uscați ai bibliotecii, ereziile, speranțele, revelațiile, concluziile, solzii, capcanele, considerația, slăbiciunile, măștile, poeziile, neîmplinirile, transa, concepțiile, anticoncepțiile, anticoncepționalele, plesnesc surâzând anemic, limbile lor de foc, mugurii suculenți ai imperiului putred.

Chircindu-se de durere, se transformă în scrum celuloza închistată milenii în pergamente, scrisori, fițuici, manuscrise, enciclopedii, hărți ale faraonilor, împăraților de tot felul, concubinilor, rataților, academicienilor și topografilor, insipirați de Bibliotecarul-șef. Care sforăie (ne)fericit într-o fază incipientă de letargie reprobabilă divină ce nu se mai consumă de la facerea bibliotecii încoace, pentru că îngerii sau îngerițele i-au strecurat în îngerințele-i imateriale, pentru că el este imaterial, o doză de…

Potrivit profanilor, materia nu i-ar fi permis să se răspândească peste tot, să fie atotcuprinzător, atotștiutor, atotvăzător. În mod paradoxal limba clienților săi, cultivată la Roma de mama viciului, în urbea cu numeroase biblioteci destinate publicului care se lărgește cu n indivizi/secundă, a gemut printre opintiri că „A” înseamnă lipsă de. A-a-a-a-a!

Au crescut și progeniturile, s-au făcut destul de mari ca să fie aruncate la răcoarea mărului celebru, să se teamă de glasul său răgușit de atâta exercițiu și să aibă nevoie de haine. Le-a binecuvântat. A trebuit să sacrifice materia și să le-o arunce peste membrele degerate. A urmat iubiți-vă, munciți-vă, iar iubiți-vă, prăsiți-vă... Ca un Tată bun, a privit toate câte a făcut, și erau bune foarte, și le-a aruncat ”I”-ul, imorala, ipocrizia, insomnia, indecența insolența, inaniția, infamia, insurgența, inconștiența, inchiziția, păstrându-și restul, morala, și celelalte cerești pretinse de la cele lumești.

După aceiași profani, de această dată sacri, le-ar fi dat ”I”-ul și le-ar fi luat ”A”-ul, dar spre necunoștința de cauză a celor două jumătăți, femeiască și bărbătească, care se tot caută disperate de-o viață și nu se mai regăsesc, spre bucuria corifeilor ce nu vor mai cultiva mâzgâleli apocrife, și spre (ne)norocul său, s-a înșelat. Și a rămas atoatecuprinzător, atoateștiutor, atoatevăzător, adică, zbiară satsfăcuți orfanii, profanii, oițele sale rătăcite de turmă, cuprinzător de nimic, neștiutor și nevăzător.

Când la cârma universului stă de atâta amar de vreme, zace, tot moare un infirm cu atâtea lipsuri și multe altele, căruia i se închină nemiloșii, nu-i rămâne altceva decât să rânjească, să-și zmulgă firele cărunte ce i-au mai rămas. Să spună cineva că apocalipsa este apolitică!

Asaltat de o reumatică slăbiciune pe care o au și făcătorii de poeme când reușesc să pângărească hârtia cu plodul insipirției (divine, divine!), speriat de șirul interminabil de paranteze, dar mai ales de conținutul lor, mesager al unor accese dătătoare de speranță, sapi mausoleul celui din urmă Bibliotecar-șef, nu poți să nu-ți dorești să fii atins de aura epileptică.

Înțelegi că vei rămâne pentru totdeauna un cine care este un ce în carne și oase, material, palpabil, accesibil bolii, frământărilor născătoare de idei, urăști cu o ură inumană, dumnezeiască, te fascinează incendiul, preludiul fatalității sculptate în universul îmbâcsit cu aer stătut de bibliotecă, care nu va părăsi niciodată rafturile turnate în carnea fiecăruia dintre noi.