Deseori mă întrebam dacă cineva e în stare să se pună în pielea altcuiva cu adevărat, iar definiția de empatie îmi părea o ușoară utopie. Este ușor să zici că înțelegi suferințele cuiva, însă cuvintele în acest caz nu spun absolut nimic. Doar dacă cel ce susține că înțelege ar putea trăi aceleași sentimente identic – atunci m-ar convinge și pe mine. Însă cum ar putea-o demonstra? Cred că actorii sînt în stare să argumenteze faptul că se pot pune în locul cuiva, că știu ce înseamnă empatia și anume prin intermediul jocului actoricesc.

Dar dacă spectatorul nu este pregătit să interpreteze adecvat ceea ce vede pe scenă, atunci ar putea spune că fiecare actor este în stare de a empatiza, ceea ce nu reflectă nicidecum realitatea. O scurtă analiză sociologică a teatrului ierarhiza publicul în cîteva categorii: publicul participativ (colectivitatea); publicul asistent (ca asistență „ocazională”); publicul ca asistență semi-instituționalizată; publicul ocazional și asistența instituționalizată (mass-media). Cei de pe urmă sînt responsabili de mediatizarea spectacolului și de transmiterea obiectivă a mesajului – adică răspund de informarea celor care ar putea constitui un public neparticipativ. În fiecare categorie de public există oameni care au pregătirea necesară pentru a putea evalua cu echidistanță măiestria actoricească. Aici se formează un lanț al empatiei: actorul manifestă empatie față de personajul jucat, apoi spectatorul față de actor, apoi actorul față de spectator etc.

În cea mai mare parte, funcția de a scoate la lumină empatia în teatru, le revine criticilor. Existența acestora de pe urmă este interdependentă cu existența actorilor din scenă. Avem nevoie de o teorie a teatrului la fel cum literatura are nevoie de o teoretizare a ei. În acest domeniu, noi românii ne aflăm pînă cînd la primele niveluri. Din criticii români de teatru inițiați auzim doar de Cristina Modreanu cu „Tendințe în publicistica teatrală românească, în perioada 1990-1996” și Haig Acterian cu „Dragoste și viață în lumea teatrului” sau „Scrieri despre teatru - publicistică”. Un actor nu poate fi desemnat drept mare talent, atît timp cît un critic de teatru nu consemnează aceasta.

Datorită teatrului, oamenii simpli, își pot înțelege mai bine semenii. Menționez din nou: doar în prezența empatiei. Puterea actorilor de a se transpune în persoana cuiva, de a încerca să simtă la fel, ne face să înțelegem de ce apropiații noștri sînt răi, avari, invidioși sau bîrfitori. Toate au o anumită explicație – societate ne menține într-o permanentă metamorfoză.

Theodor Lipps, filozof și estetician german, oferă următoarele tipuri de empatie: empatia generală sau aperceptivă; empatia naturală sau empirică; empatia dispoziției și empatia de transpunere. Un actor ar trebui să parcurgă toate drumurile acestor tipuri de empatii. Mă gîndesc la pregătirea psihologică de fier a actorilor care își asumă curajul de a juca personaje cu dizabilități sau personaje malefice. Este dovedit faptul că persoanele empatice sînt mai optimiste, flexibile, generoase, au un comportament social bine dezvoltat cu abilități interpersonale bune. În urma acestei constatări nu este greu să deducem care este sorgintea bunei dispoziții a actorilor.

Spre final, îmi permit să „eman” puțină empatie – nu este ușor să iubești un actor. Este foarte complicat să accepți toate rolurile în care el se regăsește. Totul se schimbă, doar scena rămîne neschimbată. Rămîi plăcut surprins de răbdarea scenei. Atunci cînd actorul cade, ea îl prinde în brațe și îl ridică. Ea îl iubește cu adevărat mai ales atunci cînd îi simte atingerea. Ziua de mîine își poate întoarce fața de la actor, însă scena n-o va face niciodată. Ea nu-l întreabă de ce plînge, pentru că știe cum să-l facă să zîmbească. Întotdeauna îl salvează datorită empatiei de care dă dovadă.