Văzută invers, întotdeauna ca o poveste spusă de prea multe ori de către arta post-modernistă de factură-slogan, religia pare să fie cel mai bun antidot împotriva ei înseși, tocmai fiindcă demontarea teoriei mutațiilor lui Dumnezeu în oameni e pe cale să se epuizeze. De îndată ce am construit o aură, ne apucăm să o și distrugem.

Atâta timp cât se autoconsideră un monstru sacru, produsul post-modernist se hrănește cu propria lui coadă, fără să realizeze că exact această metodă ad infinitum o să-i micșoreze în cele din urmă dimensiunea.

Există chiar conceptul de “decadență regeneraționistă” (menționat de Matei Călinescu în “Cinci fețe ale modernității”) care permite celor ce venerează post-modernismul să creadă în puterea acestuia, deplângând efectele acestui declin, și totuși necontenind să creadă în posibilitatea unei viitoare renașteri. Autorul are o perspective interesantă asupra propulsării de factură inelară a post-modernismului, chiar din interiorul unei perspective religioase. Astfel, Călinescu stipulează că civilizațiile religioase, tradiționale venerau virtuțile unui principiu de economisire al vieții, într-un cadru cumpătat (nimic altceva decât o formă de amânare a consumului/consumismului, am putea noi adăuga.)

Și totuși, să vedem cum câștigă proporții monstrul.

Spre deosebire de consumatorul obișnuit, consumatorul de artă nu epuizează obiectul de care se bucură.
Anxietatea auto-epuizării/ exhaustivității de sine a existat dintotdeauna. De aceea preferăm să glorificăm ceva, decât să-i distrugem aura.
Una din regulile nescrise în consumismul de artă încearcă întrucâtva să traseze “legea ineficienței artei” - consumatorii îi pot distruge aura unui produs artistic prin faptul că abuzează de prea multă expunere (de ex. Mona Lisa, cf. autorului mai sus menționat). Găsim că este recomandabil astfel să se încețoșeze limitele impactului, prin administrarea gloriei (cf. gr. “doxa”, glorie). O stare de grație care ne blochează percepția în afara obiectului, într-o contemplare a inaccesibilului care acționează că un scut de protecție împotriva erodării în timp.

Giorgio Agamben în “Homo Sacer”* (1995) făcea distincția între glorie (un privilegiu disponibil doar lui Dumnezeu) și glorificare, un produs al acesteia. Și cel mai bun teren de impact era mass-media dimpreună cu opinia publică. Ceea ce rămânea altădată înscris în sferele liturgice e acum concentrat în mijloacele media, prin acel “government by consent”, o versiune modernă a mecanismului ancestral de auto-glorificare.

Și monstrul din care ne hrănim ne hrănește la rândul lui. Nu numai monștri de fiecare baricadă a unei “autoritas”, ci o întreagă teratologie (studiul anormalității în ceea ce privește malformațiile și deviațiile oricărui tip de organism).

Ar trebui oare convențiile oculte să profaneze, repunând grandoarea și sacrosanctul (ceea ce fusese odată săvârșit de către sacralitate) în uzul de comună folosință?

Există un singur exemplu al celui mai înțelept monstru - în mitologie (paradoxal, pe timpurile când aceasta avea suficientă putere de auto-propulsare). Acest monstru de factură feminină pur și simplu s-a lăsat profanat, sau cel puțin știa că era timpul, și singurul lucru pe care putea să-l facă era în să aștepte momentul când puterea ei să se dizolve: sfinxul grecesc (reprezentat ca un monstru cu cap de femeie și sâni, cu corp de leu, aripi de vultur și coadă de șarpe).
(Aici e cazul să ne întrebăm și sa zâmbim: o femeie și un șarpe în același timp, oare asta nu ar fi fost prea mult pentru creștinismul ce avea să vină? - nu e de mirare că a trebuit să fie despărțiți până la urmă și sa se asigure o tensiune între ei.)

Sfinxul grecesc era un demon unic al distrugerii și nenorocului. Se spune că păzea intrarea cetății grecești Theba, și că punea o întrebare sub formă de ghicitoare călătorilor care doreau să treacă pe acolo. Această ghicitoare nu a fost specificată în izvoarele istorice timpurii, și abia în mitologia greacă târzie o găsim standardizată.
A fost cea mai celebră ghicitoare a tuturor timpurilor: “Ce creatură merge dimineața în patru picioare, la mijlocul zilei în două, și seara în trei, și cu cât are mai multe picioare, cu atât e mai nevolnică?” Sfinxul sugruma și devora apoi pe oricine nu știa răspunsul. Oedip l-a găsit însă: Omul- care se târăște în patru labe când e copil, merge în două picioare când e matur, și în baston la bătrânețe. Învinsă în cele din urmă, Sfinxul s-a aruncat de pe stânci și a pierit. O altă versiune susține că s-a auto-devorat. Astfel, Oedip a trecut pragul eroilor, făcând tranziția de la practicile religioase de tip vechi la cele noi, mult mai conștiente.
Octavian Paler, în “Mitologii subiective”, considera că grecii au înțeles că un sfinx care pune întrebări e unul de factură optimistă. (De îndată ce rasa noastră va fi pe cale de dispariție, va supraviețui răspunsul.)

Într-o altă legendă alternativă a lui Oedip, sfinxul îi dezvăluie acestuia răspunsul, pentru ca ea să se poată sinucide așa încât să nu mai poată să-l ucidă pe Oedip, și astfel să il facă să o iubească. El pleacă însă fără să-i mulțumească măcar că a primit de-a gata răspunsul. Scena de final e asigurată de Anubius - care e acolo pentru a ucide victimele ce nu știau să dea răspunsul la ghicitoare - și sfinxul feminin, cu care se urcă la ceruri. (Puterea nefolosită în proces e deci recondiționată, sau așa am putea spune în zilele noastre. Și femeia e pusă la locul ei intangibil dar demn de dispreț - ea pur și simplu face prea mult)

Creștinismul a adoptat chiar o atitudine cu două fețe privitor la ipostaza femeii (să fim sinceri, femeia stă la bază tuturor relelor, dar în același timp, e simbolul creativității).
Grifonul e creatura legendară cu corp de leu și cap și aripi de vultur. În antichitate era un paznic al divinului și protector contra răului. Provenind din unirea unei bestii terestre cu o pasăre, era văzut în creștinism ca simbol al lui Iisus, care era jumătate uman, jumătate divin.
În heraldică, combinația de leu cu șarpe a câștigat teren în timp fiind văzută ca un monstru feroce. E folosită adesea pentru a denota putere și curaj militar, ipostaza de lider.

Mitologie, religie, artă modernă, toate într-o teorie a demontării referitor la faptul de a fi sanctificat prin recurgerea la aceeași himeră, una narcisistă - construită în oglindă.

Ar trebui deci să decapităm monstrul și să-i lăsăm locul liber sau ar trebui să îl hibridizăm permanent pentru ca într-o zi, când decizia a fost luată, să ne asigurăm că cu cât se rostogolesc mai multe capete la picioarele noastre, cu atât ele se vor adapta și vor reapărea, poate înzecit? (o metodă orto-, de factură masculină)

Oare ar trebui totuși să amenințăm doar că vom ucide atitudinile post-moderniste, (relaxat, ca un vultur zburând pe spate) pentru ca noi teritorii să se poată activa și nimic să nu se piardă, ci să se câștige? (o atitudine hetero-, de factură feminină)

În “Finnegans Wake”, James Joyce a inventat un cuvânt nou care ar restabili perfect circuitul tuturor lucrurilor de valoare și în același timp ar fi antidotul la tot ceea ce e prea mult: sacreligie (și nu sacrilegiu).





* Homo sacer (cf. lat.”om sacru”) - e o figură obscură a legilor romane: o persoană care poate fi exilată, chiar ucisă de către oricine, dar nu poate fi sacrificată în ritualuri de sacrificiu. Persoana e exclusă din drepturile civile, în timp ce viața ei e declarată sacră într-un sens negativ.