agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-26 | |
De „Crăciun”, Biserica Ortodoxă celebrează „Nașterea Domnului”, sărbătoare a cărei importanță nu mai are nevoie de nicio subliniere, taina „Întrupării” având un rol central în creștinism sub toate aspectele (doctrinar și liturgic). Ne puteam întreba însă de ce numim „Crăciun” sărbătoarea religioasă a „Nașterii”; cu alte cuvinte, ce legătură există între acest eveniment sacru definitoriu pentru religia creștină și pentru viața creștină și numele de „Crăciun”, ținând cont că acest nume nici nu se regăsește în revelația creștină (Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție). Dacă aici nu găsim nici un fel de date despre „Crăciun”, vom descoperi însă o întreagă literatură despre acest „personaj” în ceea ce am putea numi „tradiția” populară.
Se știe că „Bătrânul Crăciun” este invocat în primul rând în „colinde”. De remarcat că aceste „cântări”, deși nu izvorăsc din tradiția creștină propriu-zisă, au în centru tocmai evenimentul „Nașterii” și îndeplinesc rolul de a „vesti Nașterea”, de a răspândi „vestea cea bună” în popor, rol cu un caracter „ritualic”, puternic înrădăcinat în viața tuturor, mai ales la sate. Este mai puțin cunoscut însă faptul că „Bătrânul Crăciun” figurează constant în ceea ce numim folclor, având de altfel un statut suprinzător de important. Astfel, dacă vom cerceta culegerile de folclor, vom observa că Bătrânul Crăciun este considerat „regele românilor”, „regele păstorilor”, regele rohmanilor”; tot așa, se spune că a domnit peste „uriași”. Sintetizând, să conchidem că, pe de o parte, în colinde, Bătrânul Crăciun este descris stând alături de Maica Domnului, de Bunul Dumnezeu, de Ion-Sânt-Ion în Mănăstirea cu Nouă Altare, iar pe de altă parte, în restul tradițiilor populare, el este înfățișat ca fiind regele sau împăratul românilor. Față de toate aceste date, putem presupune că atât colindele, cu tot ritualul interpretării lor, cât și personajul „Crăciun”, sunt elemente care, ca origine, au aparținut tradiției pe care a avut-o poporul nostru înainte de a primi și a-și însuși tradiția creștină, și care au fost păstrate și adaptate la noua tradiție. Să remarcăm că nu putem despărți sărbătoarea religioasă a Nașterii de sărbătoarea populară a Crăciunului, că ele sunt una și aceeași sărbătoare, ceea ce înseamnă că adaptarea acestor elemente provenite dintr-o altă tradiție la creștinism s-a făcut într-un mod organic, și nu se poate vorbi în acest caz de „împrumuturi” ori de „sincretism”. Acest caracter „organic” sugerează că adaptarea s-a făcut pe baza unor corespondențe reale între cele două tradiții, iar cunoașterea unor astfel de corespondențe nu poate fi atribuită niciodată „poporului”, fiind o posibilitate proprie elitelor spirituale ale celor două tradiții. Este evident că tradiția aflată pe punctul de a se stinge și care, prin elitele sale, transmite elementele sale valabile noii tradiții, nu poate fi alta decât tradiția dacică, astfel că, devine necesar să cercetăm ce a reprezentat Crăciun pentru această tradiție, iar în acest scop putem să ne raportăm la o civilizație contemporană din antichitate, și anume, la civilizația greco-romană. Etimologic, „crăciun” vine de la latinescul creatione, astfel că face trimitere la „ciclu”, „veac”, „eon”; cum personajul cu acest nume este arătat în tradiția românească ca „Bătrân”, „Moș”, îl asimilăm imediat cu zeul timpului, tată al zeilor la greci și romani, și anume Cronos sau Saturn. Asimilarea nu este forțată pentru că elementul caracteristic al lui Saturn este tocmai „bătrânețea” (Saturnus Senex). El este desemnat ca „bătrân” în tradiția greco-romană pentru că este primul dintre zei și, prin urmare, este zeul care a regentat prima etapă din istoria omenirii, „vârsta de aur”. Potrivit acestei tradiții (a se vedea Hesiod), existența omenirii se desfășoară într-un ciclu format din patru faze (vârsta de aur, de argint, de aramă și de fier), care sunt tot atâtea etape ale îndepărtării omenirii de spiritualitatea primordială, caracteristică primei vârste. Această întunecare a spiritualității originare și această îndepărtare a lumii de ceea ce a constituit centrul ei primordial, au drept echivalent în tradițiile iudaică și creștină simbolismul „căderii”, al alungării primului om din Rai ca urmare a „păcatului originar”. În tradiția greco-romană, Saturn este zeul vârstei de aur, al vârstei „adamice”, și este descris ca „bătrân” în raport cu momentul ciclic în care ne situăm, acela al ultimei faze a ciclului, „vârsta de fier”. Fiind prin excelență zeul vârstei de aur, Saturn era, pentru greci și romani, zeul care a revelat omenirii tradiția primordială, spiritualitatea originară. Nu trebuie însă să uităm că nu numai tradiția iudaică vorbește despre „ținutul suprem”, despre centrul spiritual al lumii (Edenul, Raiul), ci și tradiția greco-romană, care îl denumea „Hiperboreea”, populația originară fiind numită „hiperboreană”, iar tradiția originară a omenirii, fiind, de asemenea, numită „hiperboreană”. Prin urmare, Saturn, ca regent al vârstei de aur și revelator al tradiției originare, era, prin excelență, zeul „hiperboreenilor”, zeul poporului care deține tradiția primordială. Așadar „Bătrânul Crăciun” din tradiția românească pare a fi identic cu Saturnus Senex de la romani, zeul vârstei de aur și al hiperboreenilor. Un argument în plus pentru această echivalare este și identitatea dintre expresia românească „Crăciun sătulul” și expresia întâlnită la autorii latini „Saturnus a satu dicitur” (Macrobius). Dacă vedem legătura dintre „Bătrânul Crăciun” și Saturnus Senex, ne putem însă întreba ce legătură există între Saturn și tradiția dacă. Răspunsul foarte clar îl vom putea desprinde pe baza mărturiilor autorilor antici. Astfel, istoricul Mnaseas din Patre spune că „geții îl adoră pe Saturn pe care îl numesc Zalmoxis”; Diogen Laertius arată că „Geții îl numesc pe Saturn Zalmoxis; Hesychius precizează că „Zalmoxis este Kronos”. Iată deci că pentru antichitatea greco-romană Zalmoxis este numele dacic al lui Saturn. Și, mai mult decât atât, Saturn era considerat în lumea greco-romană drept zeul dacilor prin excelență, el fiind numit Zeus Dakie și Dokius filius Coeli (Pliniu). Că lucrurile stau exact așa, ne vom lămuri imediat ce vom lua în calcul faptul că scriitorii antici afirmă în unanimitate că dacii sau geții erau un popor „hiperborean”. Mărturiile în acest sens sunt foarte multe. Vom nota doar spusele lui Strabon („Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că Hiperboreeni locuiau deasupra Pontului-Euxin și a Istrului” – Geografia, XI, 6, 2), Clement din Alexandria (care îl numește pe Zalmoxe „Hiperboreanul” – Stromata, IV, 213), Apollonius din Rhodos (care spune că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei – Argonautice, I, 5, 675), Marțial (care într-o epigramă dedicată unui soldat plecat în expediție în Dacia spune: „Soldat Marcelin, tu pleci acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean și astrele polului getic” – Epigr., IX, 45 și care numește victoria lui Domițian asupra dacilor „Hiperboreus triumphus” – Epigr. VIII, 50). Cum pentru greci și romani Saturn era zeul primei vârste a omenirii și al hiperboreenilor și cum pentru aceștia dacii erau un popor hiperborean, în mod firesc Saturn era prin excelență zeul Daciei (Zeus Dakie). Analizând compunerea numelui Zalmoxis, dacă eliminăm sufixul grec is, rămâne Zal-mox, adică Zeul Moș, Zeul Bătrân, echivalent cu Saturnus Senex sau Bătrânul Crăciun. Mai mult decât atât, Platon (în Charmides, 5) spune că dacii îl numeau pe Zalmoxis „Zeul nostru și Regele nostru”. Să ne amintim acum datele din folclor potrivit cărora în popor Crăciun este numit „regele românilor” (sau al „rohmanilor” și „blajinilor”) și astfel tabloul devine complet: Crăciun, „rege al românilor”, nu este altul decât Zalmoxe, pe care dacii îl numeau tot „regele nostru”. Dar ce legătură există între Saturn/Zalmoxe/Crăciun și evenimentul creștin al Nașterii Mântuitorului? Pentru a răspunde, trebuie să lămurim că „ideea mesianică” nu este proprie tradiției mozaice, ci era răspândită în toată lumea antică, îmbrăcând însă forme diferite, corespunzător mentalității fiecărui popor. Sub forma profețiilor Sibilei din Cumae, antichitatea greco-romană păstra străvechea tradiție a venirii unui Mântuitor ceresc, menită să pună capăt „vârstei de fier” și să restaureze „vârsta de aur”, vârsta lui Saturnus Senex. Această doctrină a fost „reactualizată” de Virgiliu în Egloga IV, când, în termeni aproape identici cu aceia ai profetului Isaia, vestea nașterea unui mântuitor din Fecioară, care va restaura „domnia lui Saturn” (jam redit et Virgo, redeunt Saturnia regna). Mai mult decât atât, în timpul sărbătorilor lui Saturn (Saturnalii), care aveau loc la solstițiu de iarnă și la calendele lui Ianuarie, copii din Roma antică mergeau din casă în casă pentru a vesti iminenta reîntoarcere a timpurilor lui Saturn, a vârstei de aur. Să remarcăm asemănarea izbitoare dintre calendele romane și colindele românești. Dacă romanii și-l reprezentau pe Mântuitor ca pe un Imperator care va prelua conducerea imperiului și va instaura pacea universală, armonia „vârstei de aur” a omenirii, evreii îl așteptau pe Mesia pentru a pune capăt stăpânirii romane și a elibera „poporul ales”. Iată cum străvechea doctrină a mântuirii s-a transmis din ce în ce mai diminuată și micșorată, prin adaptarea la mentalități din ce în ce mai reduse, specifice vârstei de fier, vârstei întunecate a omenirii. Niciun popor nu a păstrat însă, nici măcar într-o formă diminuată, adevărul mântuirii în două etape, acesta fiind motivul pentru care nici iudeii și nici romanii nu l-au recunoscut pe adevăratul Mesia, născut în familia unui dulgher dintr-o provincie săracă de la marginea Imperiului, „fiu al durerii”, cum vestea Profetul Isaia. Nașterea Sa avea să producă însă un cutremur în lumea antică; germenele de aur nu a putut fi ținut ascuns sub obroc, lumina neînserată a izbucnit la suprafața istoriei și Creștinismul a cuprins Imperiul Roman și s-a revărsat. Astăzi însă, când civilizația creștină însăși a ajuns la amurg, lovită puternic și micșorându-se sub întunericul laicei civilizații moderne, știm că într-o primă etapă, Hristos, născut din Fecioară, neatins de păcatul originar, a luat asupra sa păcatele lumii, ca „fiu al durerii”, pentru a le răscumpăra, și așteptăm să vină a doua oară, în Slava Sa dumnezeiască, când știm că cu putere va distruge „domnia lui antihrist”, ultima și cea mai de temut emanație a vârstei de fier, va pune capăt acestui veac trecător și va deschide veacul cel nestricăcios („Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut” – Apocalipsa, cap. 21, 1), restaurând „vârsta de aur”, Saturnia regna, domnia Bătrânului Crăciun. Să rostim așadar, ca primii creștini „Vino, Doamne Iisuse!”. Surse: „Dacia hiperboreană”, Vasile Lovinescu „O icoană creștină pe Columna Traiană”, Vasile Lovinescu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate