Pentru a înțelege mai bine limbajul poetic, voi expune pe scurt câteva elemente ale limbajului comun.

Limbajul comun care este numit și "gradul zero" al limbii, nu este marcat de figuri retorice. Din perspectiva lui Aristotel, limbajul comun este identic cu limbajul banal, comun unei colectivități în care nu apare nici un element lingvistic nou. Când intervine o metaforă sau un provincilalism, se innoiește; acesta este limbajul poetic. Pentru Du Marsais, un literat de formați clasică din sec al XVIII-lea, cercetător al tropilor, (De Tropes, 1730), "grad zero" din punct de vedere stilistic ar fi sensul etimologic al cuvintelor. S-a observat însă că multe cuvinte s-au îndepărtat considerabil de sensul lor etimologic. Asta nu înseamnă însă că sensul lor din limba actuală trebuie perceput ca metaforă.

Diferență între cele două limbaje există: "În primul rând se impune ca limba literară să fie deosebită din punct de vedere cantitativ de diferitele stiluri ale limbii. Ea exploatează resursele limbii mult mai deliberat și mai sistematic". Apoi, "limbajul poetic, organizează, strunește resursele limbii vorbite și uneori chiar le siluește în strădania lui de a ne face să înțelegem, de a ne cuceri atenția" (Crișu Dascălu, Dialectica limbajului poetic, Timișoara, 1986). Codul nostru (adică limba naturală) tinde să fie denotativ. "Și iată de ce - spune și J. Cohen - poetul este silit să forțeze limbajul dacă vrea să arate față patetică a lumii".

Un poet autentic nu se poate exprima în limba comună, întrucât atunci și-ar anula personalitatea sa inconfundabilă, de aceea există această tendință de siluirea a limbajului comun care, luat ca atare, degradează, banalizează, vulgarizează trăirea intimă a poetului. Pentru exprimarea ei trebuie să se recurgă la deformarea limbajului obișnuit, deformare ce poate intervenii în toate straturile limbii: gramatical, fonetic, lexical etc. Procedeul siluirii este fregvent în poezia curentelor de avangardă: futurism, dadaism, suprarealism etc.

În lumina celor spuse până acum, limbajul poetic "comunică" prin aura sematică dobândită în urma utilizării subiective a cuvintelor limbii. El este, prin excelență conotativ, și nu denotativ. De aici și caracterul său inedit. El stă sub semnul creației, e rodul inventivității poetice. "Limbajul poetic ne apare în consecință ca un "joc separat" al limbii, cu o funcție diferită de efectivitatea concret-pragmatic a comunicării uzuale." (Nicolae Manolescu, Despre poezie).