Zoltan Terner
Prezențe, absențe...


Ti s-a întâmplat, presupun, și dumitale, cititorule, să simți cât de greu e de suportat absența celui prezent. Când îl vezi în fața ta și nu e prezent. E aici dar e la depărtări aproape insuportabile.
Absența celor prezenți e mai dureroasă decât absența celor absenți. A celor duși.
De câte ori, vorbind cu cineva la telefon sau „tete a tete” ești nevoit să-l întrebi: „ești cu mine?”,”ești aici?”
Tu, prietene, știi și simți dureros toate astea. Nu-ți spun nimic nou. Þi le reamintesc doar ca să întăresc ideea că gândurile a doi prieteni merg ținându-se de mână.
Ce tare mă poate durea când ești cu mine și totuși nu ești cu mine! Ești în fața ochilor mei și totuși absent. Ești aici numai fizic. Faci act de prezență. Te prefaci că ești prezent.
Vorbesc cu tine, sunt în fața ta dar tu nu mă auzi. Poate nici nu mă vezi. Nu ai ochi și urechi pentru mine.
Mi-e tare dor câteodată de cel care este aici și totuși absent.
Mă apucă amețeala când stau și mă gândesc ce mulțime de absențe umane mișună în jurul meu. Cine știe? Poate că unele dintre ele ar putea deveni pentru mine, prezențe omenești reale. Tare ne bântuie câteodată nevoia de prezența reală a oamenilor! Suntem covârșiți de absența lor.
Pe măsură ce pălește prezența ta, în aceeași măsură îți crește gradul de absență. Cât de prețioase îmi sunt drămuitele tale clipe de prezență totală, iubito!
Cum de nu reușim întotdeauna să ne fim îndeajuns de prezenți? Cum ne putem justifica absențele față de noi înșine sau față de cel care ne este veșnic prezent? Cine este acesta, niciodată absent? Nu știu, poate mama, poate fratele, uneori Dumnezeu.
Câte neînțelegeri, câte suferințe nu se nasc într-o viață de om din jocul de nestăpânit al prezențelor și absențelor!
Când tu îmi ești prezent, eu îți sunt absent.Sau invers. Eu te fac să suferi, tu mă faci să sufăr. Jocul vieții omenești.
Visăm să ne fim nouă înșine prezențe împlinite, fără fisuri. Pe semne că așa ceva nu se poate. Tânjim după prezențe absolute, totale, de neștirbit. Le visăm. Ce ne-am face, pe lume, fără gândul prezenței unor forțe a căror absență este intolerabilă sau imposibil de conceput? De pildă, Conștiința Universală.
Văd de la o vreme și simt în adâncuri ofensatoarea ta absență. De ce? Ce ți-am cășunat?
Trăiesc fiecare absență a ta de lângă mine cu toate simțurile mele copleșitor de prezente.
Prea deseori apar între oameni penibile simulacre ale prezenței.
Simulezi prezența fizică, Te străduiești să pari că mai ești viu cum ai fost cândva. Simulezi prezența ta sufletească lângă mine. Te faci că mă iubești. Simulezi că mintea ta este în pas cu a mea. Că suntem pe aceeași lungime de undă. Te prefaci că simți ce simt și eu. Dar la mine nu ajunge căldura simțirii tale. Inima ta bate în contratimp cu a mea.
Trebuie să prețuim până la cer minutele în care prezențele noastre se contopesc ca în prezențele veșnice.
E bine să te întrebi mai des, omule, cât de prezent îți ești ție însuți. Cât de grijuliu, de responsabil, de atent, de înțelegător și de neîndurător te porți cu tine însuți.
Prea des ni se întâmplă să fim absenți nouă înșine. A te pierde de tine poate fi trecător și inofensiv. Dar poate fi și tragic.
A-ți fi dor de tine înseamnă că îți pasă de absențele tale față de tine.. E semnul bun al prezenței tale pentru tine.
Când îți pierzi prezența și nimeni nu-ți simte absența înseamnă că prezența ta a fost doar fantomatică, a fost o dureroasă absență..
Se întâmplă și invers: de când ai plecat, absența ta e mai prezentă decât oricând.
Așa se măsoară poate și intensitatea dragostei: prin gradul de prezență al unuia pentru celălalt.
De când ai plecat, mamă, ești parcă mai prezentă decât înainte. Sunt clipe când prezența ta devine copleșitoare. Îmi umple viața.
Eu îți întăresc prezența. Te prezenteific după intensitatea dorului meu. Nu e ușor. Câteodată nu te lași făcută prezentă aici, lângă viața mea.
Dacă pot, îți lecuiesc absența. Þi-o alin cu prezența mea. Poate te ajută.


ț