agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-08 | |
„... a început, cu mâinile sale descărnate și delicate, să sfâșie încet, în bucăți și în fâșii, paginile înmuiate ale manuscrisului, băgându-și-le ghemotoace în gură și mestecându-le încet, ca și când ar fi mâncat ostia sfântă, și ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne”.
„Numele trandafirului”, U. Eco 1. Căutarea și găsirea unor noi metode de cercetare sau a unor puncte de vedere noi în știința literară este o condiție obligatorie a viabilității și a valorii acestei discipline. Omul de litere de azi, însușind lecțiile hermeneuticii, semioticei, structuralismului și principiile „lecturii apropiate” („close reading”), tot mai des se îndreaptă spre perspective încă neuzate de studiu a textului literar, fie această tratare a textului prin prisma economiei politice, din perspectiva filogenică, gender sau rasială. Intrigantă, în acest sens, devine apariția tot mai frecventă a unor lucrări dedicate cercetării momentelor gastronomice nu numai în creația unor anumiți autori, dar și având drept scop rescrierea istoriei literaturii și a culturii din acest punct de vedere. Astfel, Jean-François Revel în „Un festin en paroles. Histoire littéraire de la sensibilité gastronomique de l’antiquite à nos jours” (1995) cercetează aspectul gastronomic ca o parte componentă și indispensabilă a literaturii și culturii europene. În luna martie 2009 în Rusia, de exemplu, a avut loc o conferință cu scopul de a determina „codul gastronomic” al literaturii ruse. Totodată, acum e prea devreme să vorbim despre o apropiere gastronomică față de text ca despre o metodă de cercetare a acestuia fără a avea criterii clare de valorificare a textului în baza cunoștințelor culinare. Un lucru, cel puțin, este clar: elemente gastronomice într-un text anume, ca și oarecare alte elemente ale sale, în mod necesar, completează portretul personajului, timpul și locul acțiunii, joacă un rol de formare a sensului în sistemul mijloacelor artistice a textului. 2. Cotidianul gastronomic pare a fi un însoțitor etern al vieții literare, sau, invers, cartea întotdeauna a fost o parte componentă a mesei pline de bucate. Aceasta, în mod ironic, a contribuit la afirmarea valorii literare și cărturare sau la nimicirea ei. Astfel, despre „noua metodă de distribuire a cărții” cu mult umor povestește Mihail Bulgakov, ironizând la adresa politicii editoriale sovietice și la „service”-ul gastronomic de pe atunci. Opera lui Pușkin sau a lui Lermontov se valorifică în funcție de hârtia pe care este tipărită, răspândindu-se într-un fel ca un ambalaj la scrumbie sau carne. Pe de altă parte, este foarte cunoscut cazul așa numitor „coduri” sau culegeri de poezie anglo-saxonă, fiecare dintre ele păstrându-se datorită mai multor întâmplări. „Cartea Exeter”, de exemplu, a ajuns până la noi, probabil, datorită faptului că ea se folosea pentru necesități gospodărești. R. Chambers, unul dintre editorii acestei cărți, descrie starea ei astfel: „A fost un timp cînd atât de desfigurată „Cartea Exeter” servea probabil drept un suport pentru cana unui bețiv, care a reușit să stropească atât de tare primele pagini din cele păstrate, încât acestea pot fi citite cu mare greu, dar unele nu pot fi citite deloc. Primele pagini sunt în plus tăiate în toate direcțiile de cuțit: probabil, cineva tăia pe ele ca pe un fund de bucătărie” [1, 172]. Lacunele în poeziile înscrise pe ultimele pagini ale cărții sunt de aceeași natură. 3. Primul lucru care se întâmplă atunci când ne angajăm să explicăm fenomenul gastronomic într-un text literar este să presupunem că prezența sau lipsa mâncării în text este încă un mijloc de a apropia personajul de cititor, de a da celui dintâi o oarecare carnalitate și prestație fizică, corporală, iar celui din urmă o impresie de realitate a imaginii ficționale posibilă datorită apelării la experiența fundamentală umană – cea de a bea și a mânca. Aici ne ciocnim de problema scriiturii realiste, mai degrabă de cea a verosimilului literar, ținând cont de faptul că textul literar realist, orice ar spune autorii săi, rămâne un artificiu verbal care încearcă să producă impresia de documentar autentic și de viață reală [2, 23]. Vom exemplifica această idee. Mai întâi ne vom opri la celebra degustare din „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust: bucuria amintirilor naratorului provocată de o „bucată de madlenă pe care mătușa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase in ceai” prezintă un moment de iluminare eliberatoare de timp și de spațiu. Nu altceva decât chiar mirosul și savoarea, mai firave dar mai vii, mai nemateriale, mai stăruitoare, mai credincioase a unei scoici de patiserie și de ceai de tei au fost calea de a se întoarce în copilărie și în acea casă veche și cenușie de pe stradă. Orice am spune, dar e vorba de apelarea la un palimpsest al memoriei și al conștiinței pe care îl are aproape fiecare dintre noi și care se face evident în momentul mirosirii, degustării, etc., un rezultat al lecțiilor de sugestivitate poetică simbolistă, folosită cu mare meserie de scriitorii moderniști. Următorul exemplu ar fi mai clar anume pentru noi, cititorii basarabeni, deoarece va ține de specificul nostru gastronomic situat în opera marilor autori din literatura universală. Presupunem că atitudinea și predispoziția cititorului față de text și personajele sale nu ar rămâne aceeași după ce în celebra introducere la volumul de povestiri „Serile în cătunul de lîngă Dikanka” de N.V. Gogol vom găsi niște sarmale, iar încrederea în spusele naratorului și închipuirea mai exactă a ceea ce se narează va fi și mai pronunțată în celebra scenă de întâlnire a lui Vakula cu vrăjitorul Pațiuk din „În noaptea de ajun” în care autorul apelează la imaginea înmuierii a colțunașilor în smântână. Un alt moment curios pentru cititorul român se regăsește în traducerea românească a narațiunii „Stafia familiei Canterville” de Oscar Wilde în care găsim mărturisirea personajelor despre dificultatea de a obține porumb fiert, plăcinte de hrișcă și mămăligă chiar și în cele mai bune case din Anglia (traducere din limba engleză de Elena Bîră-Niculescu și Andrei Bantaș) [3, 26]. Această enumerare de bucate specific americane culminată cu celebra mămăligă nu trebuie să ne ducă în eroare, căci „mămăligă” aici nu este alt ceva decât „hominy”, un fel de mâncare făcut din porumb măcinat și cam ușor de imaginat dacă ne amintim de tot felul de terciuri posibile din grâu, hrișcă etc. 4. De altfel, ideea de unire prin mijloace gastronomice nu se referă doar la relația cititor-personaj, dar și la o unire umană ca atare. Ceea ce noi numim azi drept simpozion, adică „o discuție organizată, pe baza unor scurte expuneri asupra unei teme literare, filozofice, științifice etc. de actualitate, purtate de câțiva vorbitori în fața și cu participarea publicului, cu sensul de congres, conferință sau întrunire”, în antichitate nu era altceva decât o continuare a unui banchet cu dansuri, cântece și discuții variate (DEX). Să ne amintim de celebrul dialog platonician Banchetul numit în original „Συμπόσιον” din cauza locului de întâlnire a lui Socrate cu ascultătorii săi. Important însă că dialogul dedicat dragostei, ca printr-o întâmplare desfășurat la o masă de cină și la un păhar de vin, duce la ideea de dragoste față de adevăr, adevăr în dragoste și dragoste adevărată. Acesta a creat o specie în literatura antică cu mare entuziasm preluată de filozofii și scriitorii Timpului Nou. Doar să trecem în revistă „banchetele” descrise de Diogene Laerțiu în celebra sa carte „Despre viețile și doctrinele filosofilor”, „Συμποσίακα” de Plutarh, ideea de „Banchet” a lui Dante ca o sărbătoare a înțelepciunii, „Tischreden” de Martin Luther ca o formă de a da predici și învățături ucenicilor săi etc. Fenomenul unirii la o masă comună este cunoscut și descris în detalii în opere de artă, lucrări literare sau filozofice. Masa și bucatele nu sunt doar un izvor de poftă și plăcere dar și o condiție de a se simți egal cu celălalt. În Sparta antică, de exemplu, cu intenția de a păstra egalitate în rândul membrilor oștii dominante au fost legate mesele comune ce aveau loc zilnic, numite încă tovarășii de masă „τά συσσίτια” și participarea la care era prescrisă prin lege. Un alt exemplu al unirii la o masă pornește din ciclul legendelor medievale despre regele Arthur și cavalerii Mesei Rotunde. Masa Rotundă și adunarea la ea a cavalerilor devine la un moment dat locul cunoașterii sacrale a Graalului Sfânt și a binecuvântării mesenilor de Duhul Sfânt – un îndemn pentru toți să se pornească la săvârșirea isprăvilor în numele Graalului. Scena mesei sacrale descrisă de Thomas Malory apare ca o analogie la Cina cea de Taină, crucialul moment al aflării adevărului divin transmis apostolilor într-o formă alegorică (Luca, 22: 19-20). Unirea aici are loc nu numai între oameni, dar și între Dumnezeu și Om, a Omului cu adevărul sfânt (Luca, 22: 24-27). 5. Drept continuare logică a acestei linii de exemple ar trebui să luăm unul dintre cele mai cunoscute episoade al istoriei sacrale umane: cunoașterea binelui și a răului de către Eva și Adam. Mitul biblic pune în prim plan ispita prin cunoaștere interzisă și calea spre cunoaștere și cădere în păcat prin actul mâncării. Să ținem cont că și Sfântul Graal în varianta lui Thomas Malory prezintă nu doar un izvor de cunoaștere divină, un instrument de inițiere în rândul cavalerilor lui Hristos, dar și un fel de corn al belșugului întâlnit în mitologia greacă, irlandeză și celtică. Această inițiere divină prin actul alimentar din Vechiul și Noul Testament și analogiile premergătoare sau ulterioare acesteia cer un studiu aparte. Noi însă ne vom opri la această eterna metaforă ce pune alături mâncarea de orice fel și cunoașterea de orice fel, inclusiv prin literatură, cărți sau texte. E ca și cum firesc să folosim referitor la literatură, text sau carte asemenea expresii metaforice ca „plăcerea textului”, „sete/ poftă/ foame de carte”, „hrană spirituală”, „literatură de consum”, „gust estetic/ literar”, „saturație literară” etc. Cum se explică apariția lor? De unde vin? Cum se justifică acceptarea lor oriunde și oricând? Poate rândul acesta de metafore să fie interpretat ca un exemplu al sinesteziei poetice? Simpla apelare la textele homerice ne dă dovadă de prezența acestei metafore deja la începuturile literaturii europene. Astfel, vorbele lui Nestor din „Iliada” (I, 248) sunt melitos glyciōn, adică „mai dulci decât mierea”, iar Nestor este hēdyepēs: „cel cu vorbe dulci”. Epitetul dat redă impresia estetică de la spusele unui bătrân înțelept și se apropie de „cântarea dulce” a lui Demodoc din „Odiseea” (VIII, 64). Același lucru se poate de spus și despre adjectivul meligērys: „cel ce sună dulce” (unde meli e „miere” și gērys e „sunet”) cu referire la cântecele sirenelor din „Odiseea” (XII, 187). Apreciere estetică regăsită în adjectivul hēdys nu este una întâmplătoare, ea este legată de verbul hēdomai: „a se bucura, a primi plăcere” și de substantivul ēdos, adică „plăcere, bucurie”. Asemenea subtilitate poetică poate fi observată și în mitologia scandinavă sau în cărțile profetice din „Biblie”. „Mierea poeziei”, despre care aflăm din „Edda mică”, devine scopul suprem al metamorfozelor și autojertfirii lui Odin. Accesul la ea este o prerogativă a zeilor (așii), care pot să o dăruiască „oamenilor ce pot să compună versuri”, aceștia fiind socotiți poeți adevărați, inspirați și binecuvântați de zei. Un episod al mitului despre căpătarea mierii poeziei de către Odin spune că o parte din aceasta a fost vărsată, ea fiind posedată de poeții lipsiți de inspirație și talent. „Spusele Sigrdrivei” din „Edda mare” de asemenea povestesc inițierea lui Sigurd în cunoașterea runelor magice cu ajutorul valkiriei Sigrdriva ce îi dă să bea dintr-un corn plin de miere numit și „băutura memoriei”. În ambele cazuri se accentuează nu doar plăcerea provocată de arta poetică sau de cunoaștere, dar și utilitatea supremă, puterea acestor cunoștințe, ce face din om o ființă asemeni zeilor. Ambele legende păstrează rămășițele atitudinii preistorice față de inspirația divină prin mijloacele extatice sau prin ritualuri magice. Cartea prorocului Iezechiel din „Vechiul Testament” apelează și ea la ideea de cunoaștere divină ca ceva ce are gust de miere: „Atunci eu mi-am deschis gura și Acela mi-a dat să mănânc cartea aceea, și mi-a zis: «Fiul omului, hrănește-ți pântecele și-ți satură lăuntrul tău cu această carte pe care ți-o dau Eu!» Și eu am mâncat-o și era în gura mea dulce ca mierea”. (Ezechiel, 3: 1-3). Un moment paralel îl găsim și în „Psalmi” (18: 10-12 și 118: 103), și în „Eremia” (15: 16), și în „Cartea Apocalipsei”: „Atunci am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o; și era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât” (Apocalipsa, 10: 9-10). Or, cunoașterea divină și poezia inspirată sunt dulci ca miere, acestea sunt consumabile, ele intră prin gură și ies din gură asemeni panglicilor cu inscripții ce ies din gurile figurilor sfinte de pe o icoană medievală descrisă în „Călătoriile lui Franz Sternbald” de Ludwig Tieck. Cartea „mâncată” la propriu nu rămâne o metaforă fără realizări literare. Ideea unui „bibliofag”, a unui „mâncător de cărți”, a fost dusă până la extremă de Umberto Eco, impunându-l pe Jorge de Burgos din „Numele trandafirului” să mănânce cartea interzisă cunoașterii altora, un episod care pare a fi influențat de lectura lui Eco și a romanelor despre spioni. Un alt exemplu de înghițire a cărții ca o metodă neobișnuită de pedeapsă prin cenzură îl întâlnim în „Comedia cărții” de István Ráth-Végh. 6. Consumarea cărții la propriu, fiind un motiv atât de des întâlnit în istoria literaturii sau culturii, în mod firesc completează în primul rând ideea facerii literare asemuite cu gătirea unui fel de mâncare și lecturii ca un proces de consum al acestuia în timpul unui banchet. Creația poetică apare în acest sens nu ca un proces din „laboratorul” poetului, dar ca o afacere de bucătărie. La sigur, o asemenea comparație scade din patosul narcisiac al preocupărilor scriitoricești și îl nivelează la o treaptă mai joasă față de un model literar suprem, inspirat sau tradițional. Clasicii literaturii universale și criticii literari, nu odată, apelează la ideea unui ospăț literar. Ce ar îndemna, de exemplu, pe Tudor Vianu să afirme că după fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăț mai sărac [4, 264]? N-ar fi și asta o parafrazare a faimoasei afirmații atribuite lui Eschile, care, conform unor legende, numea operele sale drept „fărâmituri de la banchetul lui Homer” [5, 351]? Sau ce a avut în vedere Francisco Quevedo atunci când a pus poeziile sale acoperite de un șervețel pe tava regelui? Invitația cititorului la lectură, prin urmare, nu este altceva decât o poftire la masă. În prefața la „Tom Jones” numită „Introducere în roman sau Lista bucatelor la banchet”, Henry Fielding își propune o teorie-rețetă a romanului său: „Toată esența, dacă e să ne ținem de metafora noastră, constă în bucătăria scriitorului. (...) Marea valoare a ospătării intelectuale depinde nu atât de temă, cît de arta scriitorului să o servească reușit... noi cu grijă ne ținem de una dintre primele reguli ale celui mai bun bucătar. (...) Acest om măreț, cum e bine cunoscut fiecărui iubitor să mănânce, propune mai întâi stomacului flămând mâncări simple, iar apoi, când, cum presupune el, apetitul scade, se ridică la cele mai picante sosuri și condimente. Așa și noi propunem din start natura umană proaspătului apetit al cititorului nostru în acel simplu și neartificial mod în care ea poate fi găsită la țară, ca mai apoi să o umplem și condimentăm cu tot felul de specii fine ale simulării și viciozității franceze și italiene care sunt preparate la curți și în orașe. Nu ne îndoim de faptul că cu ajutorul acestor metode putem semăna în cititor dorința infinită de a citi”. Și într-adevăr, gustul cititorilor lui Fielding se pare că nu a fost dezamăgit. William Hazlitt, unul dintre cei mai cunoscuți oaspeți ai banchetului fieldingian, se îndoia că cineva ar suferi de boli în stomac citind Povestea unui copil găsit [6, 103]. La Fielding, continuă criticul englez, într-un eseu din culegerea „Discuții în jurul mesei”, a fost un farmec aparte: „și în gură e dulce, și în stomac nu-i amar” [7, 97]. Scriitura astfel nu are nimic în comun cu o inspirație sacrală sau magică ci este o „facere”; de fapt anume acesta este sensul etimologic de bază al cuvântului grecesc ποίησις ce desemnează poesisul. O asemenea metaforizare culinară a creației literare, fiind, în fond, una antiromantică, apare și la scriitori romantici. Astfel, F. Schlegel, în „Fragmentele critice” numește criticul „un cititor, care amestecă totul. Prin urmare, el trebuie să aibă ceva mai mult decât un stomac”. Iar Thomas Love Peacock în „Abația coșmarurilor” dezgolește preocupările literar-gastronomice a contemporanilor săi dornici de romane de factură gotică. 7. O privire de ansamblu asupra literaturii universale ne permite să depistăm printre altele mărturisirile ironice ale scriitorilor și poeților referitor la fenomenul „bucătăriei literare”. Astfel, deja Miguel de Cervantes Saavedra prin gura lui „Don Quijote” (volumul II, cap. III), făcând un comentariu subtil la situația de pe piața cărții contemporane lui, spune următoarele: „Istoria este ceva divin, ea trebuie să fie adevărată, iar unde e adevărul acolo e și Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este adevărul, și totuși se găsesc oameni, care coc cărțile ca pe niște clătite”. La rândul său Luis Vélez de Guevara în „Demonul șchiop” se împotrivește unei asemenea neglijențe literare prin imaginea satirică a unei Academii poetice din Sevilla, la care s-a decis să aibă loc o „reformă” poetică, un punct din care propunea poeților renumiți „să stabilească între ei un rând în darea pomenii” cu sonete, canțone, madrigale, silve, decime, romanțe și alte soiuri de versuri - pentru hrana poeților începători (...) Tot aici, în Academie, trebuie de organizat o fereastră pentru darea supei din versuri poeților săraci” (Saltul X) [8, 240]. Ironia marilor romancieri spanioli este bine venită oriunde și oricând, mai ales dacă e vorba de o epocă și o societate consumeristă în care literatura și ea este un fel de marfă ce poate fi fabricată cu mare iscusință. Literatura în mare parte nu este plasată atât de departe de bucătărie sau conveierul editorial cum s-ar părea la prima vedere. Astfel, rețetă nouă a creației literare în „Arta poetică” de Raymond Queneau este veche ca lumea [9, 636]. Îndemnul Directorului teatrului adresat Poetului în „Prologul în teatru” din „Faust” de J. W. Goethe are același sens de facere poetică ce ar avea drept scop îmbogățirea pe seama publicului, dar nedemn de un poet adevărat: „Gebt Ihr ein Stück, so gebt es gleich in Stücken! / Solch ein Ragout, es muß Euch glücken; / Leicht ist es vorgelegt, so leicht als ausgedacht”. Principala regulă în rețeta acestui ragut literar e să știi gustul publicului larg și să-l satisfaci. Rețeta unui roman de masă o propune și o desființează și André Maurois în „Scrisori adresate unei doamne necunoscute” (capitolul „Despre roman”). O altă „rețetă pentru compunerea unui poem dadaist” aflăm de la Tristan Tzara. Cronica literară a zilelor noastre și ea e curioasă de a „descoperi ingredientele de bază” ale unui bestseller modern. Autoarea Ioana Pârvulescu, comentând apariția romanului „Codul lui Da Vinci” în librăriile din România, ajunge la următoarele, propunând și ea o rețetă de scriitură demnă de cunoscut: „Se ia un foileton de secol XIX din care se extrage scheletul narativ. Nu e nevoie de nici o îmbunătățire la acest nivel. Se studiază în detaliu (ca pentru unul sau două doctorate) o problemă ezoterică și istoria câtorva societăți secrete. Se amestecă totul într-un thriller încăpător, plasat în câteva capitale romantice ale lumii. Important: totul trebuie pus sub o figură tutelară pe care să n-o ignore nici cel mai incult om din lume” [10]. 8. În eseul „Consumul, căutarea și cititorul model” Umberto Eco afirmă că succesul, plăcerea și consumul textului prezintă un complex al fenomenelor, care nu se delimitează foarte ușor. Semioticianul italian face deosebire între plăcerea provocată de ce și plăcerea ce vine de la cum: între plăcerea de o lume posibilă care este descrisă în istoria povestită în text și plăcerea de strategia narării. Prin urmare, „fiecare operă presupune cel puțin două tipuri de cititor. (...) Criteriul estetic posibil, care nu ar contrazice esteticii contemporane, va consta în delimitarea între opere ce au drept scop să placă cititorului primului nivel și opere ce au drept scop să placă cititorului nivelului n. Operele de primul tip pot fi numite drept „gastronomice”; cele de-al doilea tip „drept opere ce au scopuri estetice” [11, 291]. Din prima se impune ideea contrapunerii celor două tipuri de literatură sau scriitură care pot fi numite drept literatură „superioară” și „inferioară”, „elitară” și „de masă” sau, folosind terminologia lui Umberto Eco, cea „estetică” și „gastronomică”. Fiecare din acestea presupune un cititor al său și cultivarea acestuia de scriitor ce se privește drept un bucătar de hrană literară. De mai multe ori însă prevalarea „gastronomicului” duce la lipsa esteticului. Textul „de masă”, fiind socotit o marfă presupusă pentru consumul larg, poate liber să devină o operă de artă. Să ne amintim de tabloul „Campball’s” al lui Andy Warhall sau de multiplele comentarii în privința nivelării gustului și cerințelor față de cititor în cultura de masă. Rezonabil în acest sens e să privim și opera artistului plastic german Dieter Roth care a creat o serie de lucrări cu titlul „Literaturwurst” folosind pentru lucru rețetele tradiționale ale salamului, iar drept material „cărți sau reviste populare culminând cu opera completă a lui Hegel în 20 de volume fiecare dintre care devenind un salam artistic”. Și artistul plastic basarabean Ghenadie Popescu se îndreaptă spre ideea unei cărți destinate consumului cu o ironie postmodernistă. 9. Lectura ca proces de mâncare este o continuare a metaforei ce presupune scriitură ca un proces de gătire. Între posibilele metafore ale lecturii aceasta este probabil cea mai rezistentă. Așa, o întâlnim la Luchian, Francis Bacon, Thomas More, John Milton, William Hazlitt, Johannes Saresberiensis sau la Leonardo Bruni. Lista de nume poate fi continuată în funcție de preferințele literare. Totuși, observăm că metafora literar-gastronomică nu întotdeauna are un sens ironic. Astfel Pablo Neruda mărturisește: „Pentru a-mi prelungi existența, eu înghițeam cărțile lui Rabelais tot așa cum se mănâncă o roșie” [12, 95]. Atunci putem să-l înțelegem și pe R. Gómes de la Serna spunând în „Greguerías” că „fraza cu trei puncte la urmă este un fel de mâncare cu un garnitură din mazăre...” [13, 321] Sau pe Franz Kafka mărturisind în jurnalul său pe data de 11 noiembrie 1911 că: „Neîndoielnică în mine este setea de carte. (...) Această sete este asemenea unui sentiment de foame îndreptat incorect, ea parcă se pornește din stomac” [14, 38]. Și, de ce nu, trebuie să fim de acord cu scriitorul medieval Richard de Bury care, în „Philobiblion: excellent trait sur l’amour des livres” (cap. XVII), insista ca cititorul să se spele pe mâini înainte de lectură [15, 14] sau să nu ne mirăm de cuvintele lui Emilian Galaicu-Păun care în „Poezie de după poezie” mărturisește că „după ce întorc ultima filă, mă grăbesc să mă spăl pe mâini de literatură” [16, 278]. Uneori însă metafora gastronomică rămâne unica ieșire pentru un cititor copleșit de numărul imens de cărți scrise sau pierdute: același Francesco Petrarca în „Despre abundența cărților” sau Pablo Neruda în mărturisirile sale memorialiste: „Câte cărți... câte cărțulii... Cine poate citi toate astea? Dacă ar fi ele comestibile... Să-ți zădări apetitul și să faci din ele o salată, să mai adaugi la ele niște condimente, niște piper... Nu se mai poate așa mai departe... Noi deja suntem sătui de ele până în gât... Lumea se scufundă în afluxul lor...” [17, 337] Poezia se înlocuiește prin bucătărie. „Laurul ce e veșnic verde / rămâne pentru condimente”, după E. Montale. În acest sens pretențiile lui F. Petrarca referitoare la faptul că contemporanii săi au mai multă grijă de bucătărie și bucătari decât de poeți și scriptori, pot fi justificate. Ca să ne amintim și de G. García Márquez care numea „literatura drept cea mai bună distracție născocită pentru a-și bate joc de om” și a creat un personaj - un anticar bătrân din Catalonia în „Un veac de singurătate”, pentru care toate cunoștințele nu însemnau nimic dacă cu ajutorul acestora nu putea fi inventată o noua metodă de a pregăti bobul turcesc. Substituirea plăcerii de carte prin plăcerea de mâncare în „bibliotecă transformată într-o sală de mese” [18, 180] poate să rămână, la un moment dat, unica salvare de la „invazia paraliteraturii” [19] și maculaturizarea conștiinței umane. Referințe bibliografice: 1. СМИРНИЦКАЯ, О.А. Поэтическое искусство англосаксов // Древнеанглийская поэзия. Москва: Наука, 1982. стр. 171-232; cu referire la: Chambers R. W. Modern study of the poetry of the Exeter Book. In: The Exeter Book of Old English poetry, with introductory chapters by R. W. Chambers, M. Förster and R. Flower and collotype facsimile of the Exeter Book. L., 1933. 2. LARROUX, Guy. Realismul: elemente de critică, de istorie și de poetică. București: Cartea Românească, 1998. 3. WILDE, Oscar. Stafia familiei Canterville // Stafia familiei Canterville: proza umoristă engleză. V. II. București: Editura pentru literatură. p. 19-58. 4. VIANU, Tudor. I. Slavici // Cioculescu, Ș., Streinu, V., Vianu, T. Istoria literaturii române moderne. București: Editura didactică și pedagogică, 1971. p. 264-270. 5. ЯРХО, В. Н. Эсхил // История всемирной литературы. Т. 1. Москва: Наука, 1983. стр. 350-356. 6. ХЭЗЛИТТ, Уильям. Келья больного // Корабли мысли: Зарубежные писатели о книге, чтении, библиофилах. Рассказы, памфлеты, эссе. Москва: Книга, 1980. стр. 95-98. 7. ХЭЗЛИТТ, Уильям. О чтении старых книг // ibidem. стр. 102-104. 8. ВЕЛЕС ДЕ ГЕВАРА, Луис. Хромой бес // Плутовской роман. Москва: Художественная литература, 1975. стр. 179-244. 9. КЕНО, Раймон. Искусство поэзии // Западноевропейская поэзия ХХ века. Москва: Художественная литература, 1977. 10.PÂRVULESCU, Iоana. Cum se scrie un best-seller // România literară, nr. 5, 2005. p. 21. 11. ЭКО, Умберто. Потребление, поиск и образцовый читатель // Человек читающий. Homo legens. Писатели ХХ века о роли книги в жизни человека и общества. Изд. 2-е. Москва: Прогресс, 1990. стр. 286-301. 12. БИРСЕЛЬ, Сапах. Феномен помидора // Зеркало мира: писатели стран зарубежного Востока о книге, чтении, библиофилах. Москва: Книга, 1984. 13. ГОМЕС ДЕ ЛА СЕРНА, Рамон. Грегерии // Гомес де ла Серна, Р. Избранное. Москва: Художественная литература, 1983. стр. 294-341. 14. КАФКА, Франц. Из дневников. Письмо к отцу. Москва: Известия, 1988. 15. ГИНКЕН, Антон. О чтении и книгах. Выпуск II: Похвала книгам. О чтении. О выборе книг. СПб: Типография А.В. Орлова, 1914. 16. GALAICU-PÃUN, Emilian. Poezia de după poezie (Ultimul deceniu). Chișinău: Cartier, 1999. 17. НЕРУДА, Пабло. Признаюсь: я жил. Воспоминания. Москва: Политиздат, 1978. 18. ПАМЯТНИКИ поздней античной поэзии и прозы II-V века. Москва: Наука, 1964. 19. PAVLICENCO, Sergiu. Invazia paraliteraturii // Analele științifice ale USM. Seria „Științe filologice”. V. I. Chișinău: CEP USM, 2002. p. 242-243. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate