Ce se ascunde între ființe?

(Comentariu la Eclesiast)

Eclesiastul spune mai mult decât a reușit să spună orice scriere din lumea oamenilor. Explică de ce omul a înțeles prin el însuși și nu din afara sa, existența divinului.
Nici un om nu va mulțumi un alt om.
Toți oamenii, de la începutul lumii, se încăpățânează, suferind, să pretindă acest lucru care însă, nu va fi posibil niciodată.
Această excludere a omului de către el însuși, din fața lui însuși, și pe el înșusi, ceea ce rezultă în fond, din întregul text al Eclesiastului îi aduce în privire singura posibilitate salvatoare: un nivel superior lui, de unde poate veni o mulțumire.

Orice se petrece nu are consistență și durată în fața unui reper valabil doar între oameni. Eclesiastul demonstrează acest fapt pentru orice parte a vieții unui om și conchide că singura sa posibilitate rămâne în a ridica deasupra vieții chiar, acest reper, cel numit de către el, cel al divinului.

Divinul este o numire a omului, ca urmare a neputinței sale, de a și-o însuși.

Regele Solomon înșuși face tot ce îi stă în putință să fie mai mult decât orice om și chiar reușind uneori, constată că referința din care poate fi privită orice performanță a sa este una umană și ca urmare fără o valoare certă, sigură și perpetuă.
Ceea ce merită subliniat este că nimic nu se poate adăuga astăzi, miezului relatărilor regelui, după câteva mii de ani de dezvoltare a societății. A vorbit despre ,,tot” ceea ce are omul și va avea și de acum înainte.

Omul rămâne un campion al neputințelor sale și deci și a acelor numiri pe care le așează deasupra sa din nevoia obiectivării propriei valori prin îndepărtărea referinței.

Singura mulțumire a omului pe care o găsește Eclesiastul pe pământ este în legătura dintre dintre bărbat și femeie. Această legătură însă o găsește ca fiind în același timp și ,,mai amară decât moartea”.

Ce anume leagă între ele cele două ființe?
Ce paradoxuri sunt ascunse în trupurile lor?
Ce umbre și ascunzișiri există în firile lor?

Forța care ține bărbatul legat de femeie este mult mai mare decât cea care atrage un bărbat oarecare de o femeie oarecare. Ea este permananetă și deasupra tuturor oamenilor.

O femeie nu a cunoscut bărbatul care acum o posedă, îi ia forța pe care o are în trupul său de la naștere, o forță mai susă decât cea sexuală. Dar ceea ce ea avea, exista și există fără încetare și înainte și după. De aceea un bărbat și o femeie doar cred că ei crează și trăiesc relația lor, între cele două trupuri și între cele două firi, fără să admită că atracția dintre ei nu le aparține, ci vine din întregul speciei umane sau și mai de sus.

O forță universală atrage bărbatul spre femeie, mult mai adâncă decât ceea ceea ce încearcă să consimtă ulterior și superficial instituția căsătoriei și regulile morale, care aduc de fapt femeii și bărbatului o deformație în a înțelege.

Nu se cunoaște ce stă la mijloc, ceea ce se cunoaște însă, dar se și ascunde, este imensul consum al vieții tuturor oamenilor de a replia, de a elibera sau de a desfășura această mare forță.

Este chiar impresionant că Ecleziastul nu găsește o altă cale în afara femeii, atât spre rău și nenorocire cât și spre bine, ca și singură împlinire a vieții.

Ce se ascunde în trupul femeii? Poate fi acea lipsă legendară din trupul bărbatului, acea bucată furată pentru a-i determina revenirea. În acest sens legenda devine mai explicită dacă bărbatul ar fi fost făcut din ruperea a ceva din femeie. Femeia are ascuns în trupul său însuși cuibul în care bărbatul a dormit aevea și a visat că va trăi, urmănd ca apoi să trăiască. Unde este visul său? Acolo unde se înghesuie întreaga sa viată să intre cu trupul său. Uitarea acestui fapt îl face să creadă că plăcerea este adevăratul său motiv. Vrea el reîntorcerea? E pus acolo un semn pe care fiecare trup de barbat îl are notat într-o dorință perpetuă.

Regele Solomon, pesemne unul dintre cei mai mari gânditori-oameni posibili, simplifică la o singură frază totul: ,, Gustă viața cu nevasta, pe care o iubești, în tot timpul vieții tale deșerte, pe care ți-a dat-o Dumnezeu supt soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îți este partea în viață, în mijlocul trudei cu care te ostenești...”

Prin înțelegerea vieții, specia acestei viețuitoare: om, a ajuns la perfecțiune, închizând cercul. Orice animal, dacă ar putea vorbi, ne-ar spune că singurul rost al vieții sale este ca după ce aduce de mâncare puilor să stea îmbrățișat cu femela în cuib. Atât.

Ce se petrece în îmbrățișarea din cuib? Este bucuria de a întâlni ceea ce nu se cunoaște. Încă nu se cunoaște ce se petrece între un bărbat și femeie în acest gustat ale vieții. După bucuria urmării a ceva perpetuu necunoscut omului el nu mai urmează calea unei bucurii ci se desfășoară într-un joc, un dans poate, al ființelor.

Ce se petrece în îmbrățișarea din cuib? Este o promisiune a mulțumirii pe care nu o poate da un om altui om. O uitare a acestei permanente suferințe.

Ce se petrece în îmbrățișarea din cuib? Regele Solomon doar atât a pătruns: ,,Gustă viața...”, înțelegând că doar gustul și nu un alt nivel atins de către om, în fapt imposibil, este cea din ultimă posibilitate a unei certitudini despre viață. Niciodată o îmbrățișare nu va fi mai mult decât un gustat. Totuși este tot ceea ce a fost dat. Este o limită a percepției noastre, descoperită de Eclesiast.

Forța atracției însă rămâne, speciile de viețuitoare au planurile lor.
Unde este centrul de greutate al acestei forțe? În trup, sau în fire? Prin faptul că firea este un invariant, în contrast cu trupul, cel care devine și se implinește sub controlul acestei forțe, se pare că relația de atracție are trupul ca reper și dă avantaje preponderente evoluției acestuia. Chiar dacă firea are și ea implicații și determinări ulterioare sau anterioare, nu neglijabile, în afișul trupului.


Se întreabă oare instituția dacă ispita trupului femeii este chiar toată negativă, cu sensul de mare forță de atracție, îndemn spre rău, ademenire, tentație, seducție, încercare, păcat, sau dacă nu are și un substrat religios, sacru, adânc, independent și miraculos, propriu speciei și mai larg decât prestabilirea împerechierii sociale. Moda este institiția supra perfecționată a inspitirii, pusă de-a curmezișul oricărei teorii despre frumusețea nepublică a femeii.

Ispita este și ispitire, prin a ispiti sau a fi ispitit, dar și singură ispită, și ține de firesc, de artă, de înțelegere a ceva mai mult decât frumosul și se oprește la senzația de dinaintea necunoscutului. Un pictor dă viață unui trup minuat de femeie, pe pânza sa, numai dacă a fost ispitit, iar geniul său va suprapune culorilor ispita sa. Privind femeia goală pictată, lăudăm tabloul ispitei și nu atât a acelui trup.

Pașii fizici, cei ce nu mai țin de ispită ci de ardere sunt cei ai gustului interzis. Interzicerea gustului este sursa primă a ispitei ? Sau ispita este o mirare nebună, o privire a acestui miracol continuu. Nimeni nu gustă dacă nu dorește ? Dar chiar cuvântul femeie este în sinea lui o ispită și nu poate fi pentru asta uitat sau nerostit.


Rămâne încă un mister, la nivelul unui gust, ce se petrece între bărbat și femeie dar și ce se petrece între ființe.