agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-11 | | N-ați băgat de seamă ce cuvânt găunos este cuvântul „acum”? De-abia ai apucat să-l pronunți și „acum” a și devenit „atunci”. Adică trecut. Cât ține o clipă? N-ai timp nici să-ți dai seama de ea că a și trecut. A devenit istorie, memorie. Poate să înceapă deja nostalgia clipei care abia „acum” s-a dus. Ar trebui să o regreți deja când încă nici nu e. „O, clipă, rămâi! Ești atât de frumoasă!” strigă Faust, știind bine că cere imposibilul. Natura clipei este să zboare. Să fie nefiind. Ca o pasăre pe care n-o poți prinde niciodată. Abia venită, a și dispărut. Am vrea s-o încetinim, s-o oprim. S-o veșnicim. Abia a venit și înnebunim deja de dorul ei . Jocul cu clipele este un sfâșietor joc de-a v-ați ascunselea. Noi o căutăm în viitor ea este deja în trecut. Trece pe lângă noi, abia atingându-ne cu aripa ei de fum. Atingere care rupe din noi o bucățică de viață. Fiecare om are o clipă în care vine călare pe clipă. Mai are o clipă, aceea care ne duce cu ea pe fiecare dintre noi și ne veșnicește veșnicindu-se și ea, fiind clipa de vecie. Asta e și marea viclenie a clipei. Pleacă venind. Ne face să o așteptăm o viață și vine plecând. Uneori călare pe noi. Totul, pe lume, își are clipa nașterii. Orice lucru are clipa sa aurorală . De ce spunem că marile plăceri sunt scurte? Pentru că marile dureri sunt lungi, interminabile. N-avem cum să le scurtăm. Când aștepți pe cineva îndelung așteptat, minutul e nesfârșit de lung. Când aștepți Neașteptatul care te așteaptă, anul trece ca o clipă. Nerăbdarea întinde clipa. Bucuria o scurtează. Abia apuci să-ți umfli pieptul cu nesațiul vieții și s-a și dus. Clipa e stăpâna hazardului. Hazardul e stăpânul clipei. Iar clipa e stăpâna noastră. Noi n-avem puterea s-o stăpânim. Toate ale vieții unui om încap în câte o clipă ruptă din eternitate: așteptările, promisiunile, întâlnirile, chemările, căderile, pierderile, trezirea și adormirea și iar trezirea, cele duse, cele uitate, cele stinse. Cele după care ne pare rău. Plictiseala năclăiește și lăbărțează fără noimă minutul de (ne)viață. La fel și leneveala, indolența, amânările prostești...”Lasă..Și mâine e o zi”, spune omul lăsător, în crunta sa batjocură la adresa vieții. Așa face omul: își taie prostește din firul ființării, hrănind cu sângele clipelor sale fiarele cronofage, care-i înghit zilele și săptămânile și anii. Până îi termină toată ața. Ne mănâncă din clipe pisălogelile, prostiile, șicanele, micile râci, frecușurile cotidiene. De la o vreme mi-e teamă să vorbesc de ziua de azi. Trece prin mine ca o clipită. Abia a început și azi e deja ieri. Mâine e deja azi. Mâine vine peste tine și te calcă fără a te băga în seamă, chiar fără să bagi tu de seamă.. Clipa te doare, apoi o regreți. A trecut și nu ți-a lăsat nici o urmă pe oglinda lacului vieții. Ca o pasăre. Doar ziua de azi, cea care a fost abia adineaori ieri. Sunt clipe care îți rup viața în două. Una vie și una moartă. Sunt clipe mai mari și mai înalte decât anii. Anii sunt drumuri, clipele pot fi piscuri. O clipă cât o viață. Anul ca o clipă. „Nu duce cu el anul ce duce clipa”. Ce aduce știm. Ce duc cu ele clipele? Câte una poate duce mii sau milioane de vieți omenești: un cutremur, un tsunami, un atac nuclear, chimic, bacteriologic devastator ? Clipe. Una singură poate duce lumea în neant. Înșirui fraze banale despre clipă. Fraze de-o clipă. Gânduri care se aprind, durează o clipită și se sting În fiecare din clipele noastre, ca într-o monadă, ca într-un mic univers, se află și știutul și neștiutul, și ordinea și haosul, și întâmplarea și necesitatea. Tragismul existenței omului vine de acolo că omul nu e stăpân al clipelor sale ci este sub stăpânirea acestora. Înnebunit de jocul clipelor, disperat, hăbăuc, omul ajunge să spere trecutul și să-și amintească de viitor. Sfântul Augustin, nefiind deloc nebun, spunea că totul este prezent, și trecutul și viitorul. Ciudat este că avea dreptate. Nu trăim cu adevărat decât prezentul. Clipa. Alții au demonstrat convingător că nu există decât viitorul, că tot ce este stabil și de încredere e viitor, chiar și trecutul. Aveau și ei dreptate. Trăim căutând mereu absolutul clipei eterne, perfecțiunea ei, Adevărul ei. Unde le căutăm? În viitor, firește. Și în afară de asta, nu trăim oare, mai ales noi, cei din mileniul III, într-un permanent viitor deja venit? Ne aflăm continuu într-un viitor fabulos, poate apocaliptic, poate ultimul dintre viitorurile omului. Un viitor fără viitor. Și fără oameni. Încă un gând innebunitor: orice clipă e nouă și unică. Unică! N-a mai fost niciodată și nu va mai fi în veci. Oameni fiind, ne străduim să facem clipele să fie. Măcar „acum”, măcar...o clipă. Și totuși, nu orice clipă e nouă și unică. Sunt clipe care se repetă, clipe goale care au fost și revin. Egale,tăcute și indiferente bătăi ale ceasornicului sau ale inimii. Clipe care se succed fără a lăsa nimic în urma lor. Ar cam trebui să învățăm știința de a face ca fiecare clipă să fie unică, plină de noutate. Întrebarea e dacă am rezista la o infinitate de clipe unice. Rămânând în noi, fiind unice și mari, ele ne-ar covârși cu greutatea lor. Câte clipe unice poate suporta un om? Și totuși, cât de sfâșietor pentru om este acel „Nevermore”, acel Niciodată! țipat lugubru de corbul lui Edgar Allan Poe. Nu-ți fie teamă de Clipă, frate al meu. Nici nu-i vei băga de seamă venirea. Nici nu vei ști când te va înghiți vecia Clipei. Sau clipa veciei. Te desparți cu o imensă părere de rău de clipa care s-a dus fără ca tu s-o fi trăit . De fapt, clipa se desparte de tine, nu tu de ea. Abia acum a trecut și este deja departe de tine. Tezaurul clipelor măsoară bogăția unei vieți, nu inventarul valorilor materiale. Ce poți face? Deși au trecut de parcă n-ar fi fost, clipele rămân în tine. Nu le simți uneori zbătându-se în sufletul tău? Venim dinspre trecut și mergem, cu vântul în față, spre viitor... Ne amăgim spunând că ce a fost va mai fi... Ce altceva putem face? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate