3 iunie este ziua în care împlinesc 18 ani. Dacă deja nu v-ați dat seama, am 17 ani. O vârstă atât de frumoasă încât abia aștept să treacă. Paradoxal părerea mea este contrară tuturor celorlalți colegi, prieteni sau vecini de-ai mei. Indiferent mă simt față de părerea lor. Ceea ce cred eu este cât se poate de justificat și clar... dar, oare am dreptate?
Anii trec și experiențele prin care trecem se diversifică. De la pubertate, trecem la adolescență. De la o simplă țigară ajungem să fumăm pachetul. De la simplul păhărel de bere, ajungem să bem cinci-șase sticle fără nicio problemă. Suntem într-o continuă evoluție. Iubim viața de noapte, majoraturile și orice ocazie care ne-ar putea aduce mult așteptatele droguri. Alcoolul este pe primul plan. Starea de euforie deosebit de plăcută, urmată de mahmureala de dimineața urmatoare ne fac o deosebită plăcere. Mai puțin ceea ce simțim dimineața următoare...
Întreținem relații intime cu persoane apropiate, sau mai bine, cu necunoscuți. Aventurile de noapte sunt la ordinea zilei. Iubim plăcerea oferită de o aventură... Dar nu iubim ceea ce ni se întâmplă în cazul în care uităm de unele amănunte. Amănunte, care odată uitate ar putea să ne facă viața un calvar. Ar putea să ne facă să renunțăm la liceu, la viața aceasta zbuciumată.
Învățăm doar pentru a reuși să îndeplinim criteriile pe care ni le impune admiterea la facultate. Vânăm notele. Indiferent de nivelul la care ne aflăm toți râvnim nota 10. Până la urmă, reușim. Nu asta am fost invățați de părinți să facem? ”Copile, dacă eu nu am avut posibilitatea să invăț, măcar tu, fă ceea ce ar trebui sa faci. ” Parintii sunt ființe minunate. Majoritatea.
Am ajuns la un nivel al dezvoltării pshice în care am realizat faptul că a-ți trăi viața din plin nu înseamnă a-ți dezlănțui instinctele, nici a trăi in mod agitat. Viata mea este trăită din plin. Mă trezesc dimineața, mă duc la scoală, vin acasă, adorm. Mă trezesc, mă duc la școală, revin, adorm. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Nu știu dacă prietenii mei sunt multumiți de această viață, dar eu sunt mulțumit. Sunt mulțumit deoarece nu există dimineață în care să nu mulțumesc Dumnezeului meu că m-am trezit. Pentru că nu există ocazie să ies din casa, să nu trag o gură de aer, adânc, să-mi pătrundă până în străfundurile ființei mele. Pentru că nu există ocazie în care să nu admir cerul albastru, norii care, deși nu-i observăm aproape niciodată, își petrec insensibili eternitatea deasupra noastră. Mă bucur de fiecare frunză pe care o văd și uneori simt că plutesc. Sunt atât de fericit încât celelalte lucruri nu mi se par atât de importante, încât să-mi distragă atenția. Iubesc păsările cerului. Le respect singurătatea, sau mă bucur de bucuriile lor. Văd în ochii lor atâta milă... Milă pentru oamenii care nu știu să aprecieze ceea ce este cu adevărat apreciabil.
Sunt un om care are așteptări de la viață. Dar cele mai mari așteptări le am de la mine. Viața trece, eu traiesc. Nu viata trăiește prin mine.
Încheierea lipsește. Niciodată nu va exista o încheiere la ceea ce numim Viață. Niciodată!