Dacă e să esențializăm fenomenul Nichita pînă la reperele lui fundamentale, observăm că arhetipul creștin i se potrivește perfect. În termenii acestei analogii, putem afirma că printre discipolii, prietenii, credincioșii și plevușca din jurul lui Nichita a existat și un evanghelist: Aurelian Titu Dumitrescu. Iar Evanghelia sa – Evanghelia doctrinei Nichita – a fost “Antimetafizica”.

“Dacă nu mă convingi, îți dau palme”

A fost ales s-o scrie cel mai rebel dintre discipoli, cel mai insolent și mai sălbatic dintre ei. De fapt, Aurelian Titu Dumitrescu nici măcar nu i-a fost discipol. S-a dus la ușa lui Nichita, l-a așteptat vreo șapte ore, iar cînd acesta a venit acasă, i-a spus: “Vreau să vă arăt că sînt un poet cel puțin la fel de mare ca Domnia Voastră”. Nichita l-a privit lung, i-a luat manuscrisul din mînă și i-a adresat următoarele cuvinte: “Fii atent, dacă nu mă convingi, îți dau palme”. Apoi, ridicînd mîna dreaptă: “Știi cît de valoroasă e palma asta?”. După care s-a așezat la masă și a început să citească, ținîndu-l pe obraznicul musafir în picioare. La un moment dat a descoperit următorul vers: “Anii se așază în noi ca oamenii într-un sat nou”. S-a oprit din lectură și a zis: “Ãsta este un vers bun. Cine scrie un vers bun, poate să scrie un poem bun. Cine poate să scrie un poem bun poate să scrie o carte bună. Cine are o carte bună poate să aibă o operă bună. Vezi tu, bătrîne? Între un vers bun și o operă bună este numai o chestiune de caracter”. Apoi l-a invitat să se așeze și să rămînă. Era în de¬cem¬brie 1980.

"Găsise nebunul care să probeze teoria revelației"

“Simțea că e posesorul unor adevăruri pe care le-a descoperit și n-avea cui să le dea”, relatează Aurelian Titu Dumitrescu în cartea lui Ciprian Chirvasiu, «Ateliere în paragină» (Editura “Carte de Suflet”, 2002.). “Era aproape disperat că n-are cui transmite. De-asta a și început Nichita «Antimetafizica». Cine e deștept și citește cartea asta cu atenție trebuie să înțeleagă acolo o formă de disperare a lui Nichita Stănescu de a comunica niște adevăruri la care ajunsese, trăind tragic cîteva decenii din viața sa, distrugîndu-și trupul, în numele unei inițieri pe care n-avea cui s-o transmită. Trebuia s-o destăinuie cuiva care ar fi avut disponibilitatea nativă de a o duce mai departe, de a proba că Nichita Stănescu a avut dreptate cînd a zis cutare lucru. Prin «Antimetafizica», el constituie doctrina idealistă a revelației. Una dintre puținele doctrine idealiste autentic românești, care are ca bază revelațiile eminesciene. Extinse, prin selecție, în cultura lumii...
Găsise nebunul care să probeze că Nichita Stănescu, cînd vorbea despre poezie, știa ce spune. Chiar dacă eu mor mîine, lui Nichita i-a ieșit figura asta! I-a ieșit lui și i-a ieșit poeziei naționale! Se numește teoria revelației”.

“Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa”

“Antimetafizica – Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu” (acesta este numele complet al cărții, apărută la Editura “Cartea Românească” în 1985), nu putea fi scrisă de oricine. Nici chiar de autorul ales, dacă acesta intra neantrenat în abatorul revelației, unde spiritul riscă să fie ecarisat de mecanisme infernale, invizibile. De aceea, Aurelian trebuia să parcurgă mai multe trepte ale inițierii.
“Nichita spunea de fiecare dată, pe vremea cînd lucram la «Antimetafizica»: «Această carte se va întrerupe, dacă tu nu faci dovada că evoluezi spiritual. Pentru săptămîna viitoare, avem de scris două cicluri de versuri în paralel. Dacă nu mi le aduci sau dacă nu sînt bune, întrerupem cartea». Nu se juca! Eu simțeam în permanență asta”. Îl obliga pe Aurelian să-și descopere în termene scurte limbaje noi de expresie, pentru a vedea dacă distinge gîndul de idee, ideea de revelație, sensul de nonsens, poezia de viziune de cea de revelație. Odată, l-a pus să învețe pe de rost, în 48 de ore, cartea lui Lao-Tzî, «Dao De Zing» (Cartea Schimbării). “După ce am scris primul ciclu de poezii, «Rupestrele», și l-am citit, am știut că voi ajunge cu cartea la sfîrșit. Aveam acolo un vers în linie budistă, venit mai ales din memorarea poeziei lui Eminescu: «Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa». Cînd i l-am spus lui Nichita, el a strigat: «Vals!». Ca și cum ar fi fost o orchestră lîngă noi. Și-a dat seama că nu era primprejur decît Mirela, sora soției lui. A început să cînte el vals, a rugat-o și pe Mirela să cînte «Valurile Dunării» și a dansat cu mine vals în jurul mesei din sufragerie, de bucurie că am scris acest vers. Că, în sfîrșit, visul lui s-a rea¬lizat: a făcut dovada că poate scrie o carte de doctrină poetică”.

Cele două trădări

“Antimetafizica” a început să se scrie în 1982, înainte de plecarea lui Nichita la Struga, și s-a terminat în noiembrie 1983. Nichita dădea BT-ul pe fiecare pagină. Cartea s-a publicat aproape simultan cu scrierea ei, în “Suplimentul Literar-Artistic al Scînteii Tineretului”. Dar, înainte de asta, a existat un moment al “trădării” maestrului. Ca și apostolul Petru, care și-a trădat de trei ori învățătorul, înainte ca acesta să fie arestat, Aurelian l-a părăsit pe Nichita timp de un an și jumătate. Simțea că mentorul îi modifică personalitatea, că intră în el implacabil, că i se substituie. Asta se și întîmpla, de fapt, dar Aurelian o percepea ca pe un pericol de disoluție a propriei personalități. Spiritul lui nu era pregătit să primească misiunea ce i se pregătea. S-a întors în lumea din care venise, dar lumea aceea nu i-a mai plăcut. A revenit spășit, vinovat, în vara lui 1982, să-și continue noviciatul. În decembrie 1983, după moartea lui Nichita, l-a mai părăsit o dată. “Primul gest pe care l-am făcut după încheierea «Antimetafizicii» – adică după înălțarea în slăvi a sufletului și prăbușirea înaltă a trupului – a fost să fug de tot ce mă învățase. M-am temut îngro¬zitor să nu fiu un epigon al lui. Nu am vrut să fiu epigonul nimănui. Nici al lui Dante! M-am întors într-un tîrziu, prin 1988, cînd eram matur, puternic”.

“Cînd începi o transă, nu știi dacă mai scapi viu sau nu”

Ceasurile petrecute de Aurelian cu Nichita erau enervante pentru un om comun. Îl găsea pe acesta confuz, epuizat, avea ne¬voie de ore în șir să-și ca¬pete dorința de a comunica. “Cu mine își bea ceaiul și, după ore de tăcere, cu privirea ieșită prin fe¬reastră spre plopul Gică, se apropia de cuvinte. Poetul care are transă și, prin ea, se apropie de revelație, nu inventează cuvinte, așa cum greșit se spune despre Nichita Stănescu. Transa structurează cîmpurile magnetice ale cuvintelor. Revelația le retopește la niște temperaturi de neimaginat și le asumă un risc existențial major, transformîndu-le în enunțuri cu expresivitate maximă, universal valabile. Uneori, eram atît de emoționați, și conversația noastră devenea atît de fără de noi, încît uitam unul de altul în timp ce vorbeam. Uita el că pe mine mă cheamă Aurelian, că sînt acolo, că am venit la el, că pe el îl cheamă Nichita. Dacă-i intrau trei musafiri în casă, de emoție, după ce dădea mîna cu ei, din greșeală, mai dădea mîna și cu mine. Uita complet că eu eram acolo de mult... Sper să înțeleagă bine cei care doresc să se apropie de poezie: îl activa o intenție – susținută de energii necunoscute din el, necunoscute lui însuși pînă atunci – de a iniția pe cineva în tainele poeziei de revelație. Cineva care să aibă acces și rezistență în transe. Transa este o emoție uriașă, intensificată la maximum și trăită fără instinct de conservare. O emoție care poate distruge. Orice transă poate aduce moartea celui care o trăiește. Cînd începi o transă, nu știi dacă mai scapi viu sau nu”.

“Antimetafizica”, această lecție fără precedent în istoria poeziei universale, poate fi asemuită cu o construcție imposibilă, bazată pe principiul vaselor comunicante, în care identitățile protagoniștilor se completează, se contopesc și se continuă fiecare în celălalt. “Nichita începe cu tema morții – povestește Aurelian Titu Dumitrescu în confesiunile din «Ateliere în paragină». Pentru că era bolnav de ciroză, pentru că el își atenționa tot timpul prietenii că va muri, poemele sale din primele cicluri au obsesia morții. Ale mele – fiind ale unui tînăr plin de energie, de mușchi, ale unui adorator al frumuseții – erau pline integral de sentimentul unei vieți dionisiace. Pe la jumătatea cărții, temele se transferă. Eu ajung la tema morții, el – la preamărirea vieții. În spiritul acesta continuă cartea. El scrie cu sufletul meu, nu numai cu energia mea, iar eu îi preiau durerea morții și o trăiesc. Moartea lui nu însemna moarte și pentru mine. Însemna însă o experiență. S-a transferat povara celui mai în vîrstă la cel tînăr, pentru că era un mai bun cărăuș”.

La începutul lui decembrie 1983, după scrierea ultimului rînd al cărții, Aurelian Titu Dumitrescu s-a îmbolnăvit grav, din senin. S-a prăbușit în stația autobuzului 205 și a fost dus cu salvarea la spital. În timpul cît a fost internat, Ion Mînzală și Flavia Monica Diugan i-au luat un interviu despre “Antimetafizica”. În aceeași zi i s-a luat un interviu și lui Nichita. La cîteva zile, ambele interviuri erau publicate în SLAST. Cel al lui Aurelian Titu Dumi¬trescu avea un titlu îngrozitor: “A fost un joc pe viață și pe moarte”. La 11 decembrie, Aurelian a ieșit din spital. La 13 decembrie, la Spitalul Fundeni, a murit Nichita.