Literatura română era, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, o literatură matură și sincronă literaturilor europene, fiind, de asemenea, integrată în circuitul curentelor de peste ocean. În proză, prin Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Gala Galaction se definise specificul național, iar prin Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade își demonstrase vocația modernă. Prin Urmuz, Tristan Tzara, B. Fundoianu literatura română se situa în avangarda modernismelor.
Poezia interbelică, prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia atinsese cele mai înalte cote ale valorilor estetice. În sfârșit, critica și istoria literară oscilau, cum era firesc, între curentele sămănătoriste sau poporaniste dominate de N. Iorga, C. Stere sau G. Ibrăileanu și estetismul lui M. Dragomirescu sau modernii Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu.
Intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României, în august 1944, avea să ducă la o schimbare radicală a realităților politice, economice și sociale cu urmări a căror dimensiune nu putea fi bănuită aproape de nimeni. Literatura, chiar dacă nu era prima afectată, avea să fie domeniul care va ilustra cel mai bine frământarea veacului. Fiindcă este evident că viața literară exprima, cu mijloace proprii, viața socială și politică a vremii, urmând, depășind sau contestând jocul ideilor și ideologiilor care defineau prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta pentru că arta este socială prin natura, dar și prin funcțiile pe care le are în compexa existență umană. Tipul de existență a artei, procesul funcționării ei sunt, de asemenea, fenomene sociale. Literatura și toate celelalte arte se dezvoltă într-o interdependență specială cu realitățile istorice, politice și sociale, fără să fie însă într-o legătură logică de tipul cauză efect, întrucât creatorii sunt personalități puternice care reacționează diferit la stimulii externi. Creația artistică este destinată oamenilor, iar aceștia, ca și autorii, trăiesc într-un cadru social, integrați – mai mult sau mai puțin – unor grupuri. Iuri Surovțev, unul dintre cei mai constanți analiști ai artei din perspectivă sociologică ajunge la concluzia fără echivoc că abordarea sociologică a artei este nu doar îndreptățită, ci “organic necesară.”(„Probleme privind studiul sociologic al artei”, în Poetică, estetică, sociologie, București, Editura Univers, 1979, p. 224.)
Teza de doctorat „Istoria politică a literaturii române postbelice. Perspectivă sociologică” este o cercetare amplă a impactului pe care transformările sociale și ideologia le-au avut asupra vieții literare românești de la 1944 și până în prezent.
Studiul analizează:
- Liniile directoare ale specificului național așa cum au fost trasate acestea în ultimele două secole, după apariția revistei “Dacia literară”, a lui Mihail Kogălniceanu, apărută la 1 ianuarie 1840, și evoluția conceptului în perioada interbelică și după ocupația sovietică;
- obiectivele regimului comunist în domeniul artei și culturii și modul în care au reacționat scriitorii români;
- Modalitățile de nihilare fizică sau morală a personalităților culturale;
- Falsificarea trecutului istoric și lupta scriitorilor pentru continuarea tradițiilor naționale;
- Acțiunile de culpabilizare a intelectualilor și a scriitorilor, de-a lungul ultimelor decenii, inclusiv în zilele noastre;
- Impunerea falselor valori culturale și scopurile centrelor de influență;
- Poluarea conștiințelor prin șantaj economic și amenințări;
- Acțiunile de salvgardare ale literaturii ca manifestare specială a geniului național;
- Rolul nefast al ideologiei comuniste asupra mediului cultural;
- Formele compromisului ideologic, estetic și urmările acestuia asupra creației literare;
- Curentele și mișcările literare pro sau anticomuniste;
- Contribuția revistelor literare la reconsiderarea valorilor autentice sau de abolire a specificului național;
- Influența acțiunilor contestatare asupra conștiinței publicului;
- Rezistența prin cultură, ca soluție a salvării valorilor morale și estetice.
Până în prezent, subiectul a fost tratat accidental din această perspectivă. Deși au existat critici și istorici literari atrași de perspectiva sociologică (Mihai Ralea, Traian Herseni, Ion Ianoși, Z. Ornea, Mihai Ungheanu, Mircea Martin), nu s-au elaborat lucrări sistematice pornind de la o viziune unitară.
Istoriile literare din perioada 1944-1989, fiind parțiale, au fost concepute excluziv prin prisma ideologiei totalitare, acordând importanță scriitorilor cu orientări de stânga și eliminând sau doar criticând scriitorii cu adeziuni, simpatii sau doar suspectați că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Literatura română de azi, 1944-1964; Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice (Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Aceeași situație se regăsește și în Dicționarele coordonate de Mircea Zaciu și Eugen Simion. Singurul Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, depășește însă zona esteticului și prezintă și contextul socio-politic.
Încercarea de obiectivism sau estetism continuă să întrețină confuzia de valori.
Mulți dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a evita realitatea istoriei, a mentalităților și, în general, amestecul brutal al politicului.
Contribuția studiilor lui Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.
Un proiect inițiat de New Europe College din București, sub conducerea lui Dan C. Mihăilescu, nu a fost realizat până în prezent.