Corect ar fi fost să-mi intitulez eseul "la „Ermak” și la baștina lui A. Mateevici", dar fraza dată e prea lungă ca să ajungă dintr-o dată la inima cititorului de oriunde ar fi.
Prin anul 2003, când eram eclipsați de-a binelea nu de astrul ceresc și nici de satelitul apropiat al Pământului, ci de molima comunistă, sesizam prezența pe piața turistică a peste două sute de agenții de turism înregistrare, însă doar vreo două-trei dintre ele ofereau excursii la baștina poetului textului imnului Republicii Moldova. Acestea erau pare-se „Corina-tur”, „Solei-turism”, „Canonic, Echip-99” și...
Punctum, cum a spus poetul. Restul agențiilor erau gata să te ducă pe banii tăi în toate părțile, inclusiv în Burkina Faso, la Ouagadougou, numai nu pe itinerarele inedite din propria țară: la Orheiul Vechi, Mileștii Mici, Purcari etc., etc.
Nu prea întâlneai atunci și ghizi normali de turism, fiindcă așa era situația. Care au fost, s-au dus la Domnul sau au plecat peste hotare la cules căpșuni sau flori de trandafir, iar alții nu aveau de unde să apară din senin.

De aceea nu m-am folosit de serviciile lor, ci am preferat să merg singur cu oaspeții mei la „Ermak”, pentru ca să mă simt în ospeție și, totodată, acasă, pe versantul unui deal din Valea Morilor de unde lacul cel mare se vede ca în palmă, iar relieful îți sporește fantezia. Fac însă aici și o precizare. Ermak este denumirea unui restaurant. De fapt, el a fost lângă statuia dragostei eternizate prin cântece de către regretatul cuplu Doina și Ion Aldea-Teodorovici.
La intrarea în acel restaurant, care fiind privit cu mai multă atenție semăna cu o casă mare din Rusia, construită din lemn, ne-a întâlnit un brav soldat echipat ca pe vermurile lui Ernak, cuceritorul pădurilor siberiene și nu numai.
- Vă poftim să intrați? Parcă pe un așa ton ne-a spus el.Adică, fiind neâncrezut în sine, sau poate fiind mirat.
- Da în Siberia nu ne poftiți? Am spus-o mai mult în glumă, schițând și un fel de zâmbet prefăcut.
- Nu, dar acolo puteți pleca cu militarii, oaspeții noștri, a răspuns omul și ne-a încurajat să pășim peste pragul casei de lemn. La terasa sudică a restaurantului „Ermak”, într-adevăr am văzut niște militari care celebrau zgomotos ziua Victoriei, dar nu numai a Victoriei, ci, poate, și a Europei, a Terrei. Am stat și noi la o măsuță mai mică, apoi le-am adresat o urare de bine, de sănătate și, felicitându-i le-am spus că în ziua dată lipsește doar un general decorat de trei ori cu steaua de Erou al Uniunii Sovietice.
- Vă gândiți la Ivan Kojedub?. „Chiar la el mă gândesc, domnilor ofițeri, le-am răspuns și observând printre ei și un general, m-am lăudat că am avut ocazia, cândva, să fac un popas la Cricova, în subteranele ei, cu eroul atacurilor aeriene, nu maritime, dar tot din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am fost după imprimarea unei emisiuni televizate la începutul lunii mai cu multe flori de liliac și cu o băutură bună și cu multe stele. Dar mă bucur acum să văd că alți generali preferă liniștea și aroma florilor de liliac de pe terasa restaurantului „Ermak”.
De, mi-am zis, se schimbă puțin vremurile. Dar foarte, foarte puțin. Peste vreo șapte ani constatăm că și restaurantul cu numele lui Ermak nu mai este. El a dispărut, că și unii dintre generali, care s-au dus...
Dar n-au plecat, sau n-au dispărut lingăii, cei care oricând vor accepta să spele tacâmurile și să nege mărimea "Luceafărului poeziei românești" sau să spună cuvinte urâte despre martiri.
Eu, bineînțes, am plecat la Zaim, la muzeul poetului Alexei Mateevici, căci și el a fost o vreme militar, preot fiind. Poposind la Zaim, Căușeni, Căinari. Oriunde mă uitam, observam că lumea de la țară nu prea sărbătorea în acea zi. Prin geamul automobilului vedeam bărbați, femei copii muncind pe dealuri. Era primăvara, care nu așteaptă prea mult vara, iar dacă aceștia nu muncesc, nu prea au bucurii la iarnă sau la primul sărut al toamnei. Așa-i la noi, zic băștinașii și consătenii poetului Alexei Mateevici. Iar dacă ți-o spun ei, crede-i că așa este.
Mai târziu, am descoperit cu regrete, că parcă am avea la noi un pustiu populat de oameni, care nu-și prețuiesc comorile. Dar aceasta, deja, este o altă „poveste” cu referințe și la locuitorii satelor Cunicea, Cobîlea, Cuhureștii de Sus și de Jos și chiar la cei din preajma peșterii carstice „Emil Racoviță”, una dintre cele mai mari din lume, cu peste 89 km de galerii.