agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6005 .



Prin eul liric blagian
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dasy ]

2010-12-19  |     | 



În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico – filozofic și filozofico – poetic, considerate ca o prelungire în timp și spațiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile – Vârsta de fier, Corăbii cu cenușă, Cântecul focului, Ce aude unicornul, pășesc timid în atenția criticii literare, cerându-și dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care după scurt circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-și consumase energia creatoare. Aceste poeme au fost încredințate, la 31 martie 1961, de autorul lor, George Ivașcu, acesta urmând să selecționeze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul își găsește împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viață. Cert este faptul că în 1952, Lucian Blaga devenea într-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb fața literaturii noastre”. Astfel se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de însuși creatorul lor. George Ivașcu răsfoind manuscrisele poetului, descoperea o însemnare a acestuia, care reprezintă dincolo de intuiția înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conștient, un adevăr general relevat: „Iau seama gândindu-mă astfel că față de visurile mele de altădată (...) noua mea poezie se adâncește pe un plan mai organic și mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi redate sugestiv atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât și privirea retrospectivă asupra trecutului și asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare și pe care sufletul său mistuit de criza unei existențe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfață la volumul Ce aude unicornul – o selecție de texte din ciclurile postume – vedea în acestea practic o continuare sub semnul desăvârșirii a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare și ordonare, erau așezate de Ion Pop, sub semnul unei reveniri la „unitatea creației din care a ieșit”. Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare – cu lumina, tăcerea, misterul, vântul și reversul acestuia necuvântul, metafora ca principal instrument de lucru – pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaștere și cunoaștere prin trăire, postumele blagiene atestă dincolo de formula poetică ușor recogniscibilă a tradiționalității, un profil al eului construit între două momente: criza ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic și resemnarea ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiași act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate nu se îndepărtează de la esența acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume, criza eului generată de obsedanta depresie a perisabilului din ființa umană. Pe calea reflexivității pure – trăsătură definitorie a eului poetic modern – trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalți, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalți aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conștiința morții, a efemerului, pentru ca aceeași conștiință contemplativ obiectivă să nască soluția: liniștea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri Vârsta de fier și Corăbii cu cenușă sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracție spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp și moarte, se conturează profilul eului blagian. În Vârsta de fier ne aflăm în fața contrastului Eu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entități diametral opuse, aparținând a două planuri diferite, etern / efemer, așa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai de grabă în fața reprezentării a două matrici colcăitoare, aparținând distincției interior/exterior, în care prima – matricea eului- își cere dreptul la incluziune în matricea mamă – matricea Universului -. Ceea ce părea inițial un abis – condiția eului / vs condiția universului – dispare, devenind după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidență a celor două entități, după cum criza devine resemnare. În apele tristeții și melancoliei se oglindește zenitul interior, cerul liniștii și al puterii, la care eul ajunge în urma unui proces de coborâre în propriul infern și de înălțare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare inițiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume. Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniștii și a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viață eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învățat să-și poarte „umerii la înălțimea pieptului”, l-a învățat biruința: „Focuri sunt și e credință / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruință / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiționalului – optativ „aș mângâia” criza neputinței integrării eului în cele veșnice. Gestul aproape cu conotație erotică, al atingerii frunzei, este de fapt gestul dorinței contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aș mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / și soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Ceas, Norul, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experiența scurgerii timpului,, simțită ca factor declanșator al crizei eului, dar și ca instalator al liniștii și al resemnării, ca și atitudine fundamentală în fața firescului mister al existenței umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că- zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine –nțelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieșit/.”
La Blaga eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar și depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion „Avem același nume, tu și eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toți la fel: / Ion fără de țară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum și întoarcerea la origini sunt pliuri din marele evantai al resemnării și al puterii de a trece obstacolul morții. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în fața unei poetici a maturității, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, liniște și generalitate, fără a rămâne vieții dator, dar datorându-i acesteia viața întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălța pe aripile sufletului, la norii fericirii veșnice.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!