agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4536 .



Felicia Donceanu
eseu [ ]
File de poveste - foileton despre compozitorii zilelor noastre

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mirela Zafiri ]

2011-02-10  |     | 





Sunt un om norocos. Mă uit în urmă și văd o pleiadă de mari nume lângă care m-am aflat într-un moment al vieții mele. Bucuria de a-i fi cunoscut și ascultat îmi dă un sentiment de plenitudine. Felicia Donceanu este una dintre aceste personalități de înaltă clasă pe frontispiciul culturii românești, pe care am avut onoarea să o întâlnesc. Dintre elevele lui Mihail Jora, Felicia Donceanu poate fi considerată o artistă aparte. Nu numai compozitoare, ci și scriitoare și plasticiană, doamna Donceanu are o accentuată înclinație spre literatură sau poate mai bine spus, spre îngemănarea dintre cuvânt și sunetul muzical. În 31 ian 2011 am avut plăcerea de a serba cu un medalion artistic intitulat „de ieri către mâine” Aniversarea Maestrei Felicia Donceanu în cadrul stagiunii UICCMR „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, pe care o patronez la Biblioteca Metropolitană București. Am deschis programul cu o închinare: „Pater imon” pe care am dorit-o expresia mulțumirii mele personale pentru existența acestei stagiuni, pentru prezența invitaților mei, oameni de frunte ai culturii acestei țări, cărora lună de lună le dedic câte un eveniment, pentru marea bucurie de a putea fi și eu o rotiță în promovarea spiritualității noastre, pentru onoarea de a o avea ca oaspete pe autoare - Felicia Donceanu.
Întregul program a fost o încântare, un festin sonor: Ritual de statornicie, pe un text de Dumitru Popescu pentru cor mixt și percuție în interpretarea corului Radio, dirijor Aurel Grigoraș (video); Trei lieduri pe versuri de Bacovia, din ciclul “Odinioară” (Balet, Amur antic, Seară tristă), interpretat de mezzosoprana Antonela Bârnat, la pian Iulia Săndulescu; Bâlci în Aldebaran, din ciclul de lieduri “Mărgele” pe versurile lui Tudor Arghezi, interpretat de Cristina Radu, Diana Spânu – Dănilă; Coline albastre – videoclip - trio Mozaic, Emil Vișenescu - clarinet, Oana Vișenescu – vioară, la pian Diana Spânu – Dănilă; Trei cântece pentru Til, ciclu de lieduri pe versuri de George Călinescu (Pașii, Frunza, Apă vie), - interpret tenorul Dragoș Cohal, la pian Diana Spânu – Dănilă; Lecția de muzică (poem dramatic) "The Music Lesson" Dramatic Poem for Soprano and Piano (4 hands) pe baza poemului scris (în limba engleză) de către Brândușa Predescu – interpretat de Cristina Radu, Diana Spânu și Lelia Șerbănescu; Lacrimi – pe versuri de Felicia Donceanu, interpretat de tenorul Dragoș Cohal, la pian Diana Spânu – Dănilă; “Unde esti, copilărie...” secvențe pentru voce și pian, Antonela Bârnat și Iulia Săndulescu; Testament (video), în final, cântat de Doamna liedului românesc, ale cărei interpretări de un profesionalism desăvârșit sunt piatra unghiulară a muzicii românești - soprana Georgeta Stoleriu. Vocile frumoase, frazarea elegantă, interpretarea sensului cuvântului, arta mișcării și naturalețea mimicii sunt bagajul înzestrărilor și muncii acestor muzicieni care ne-au umplut inima de încântare. Pentru osteneala și dăruirea lor le mulțumesc, iar Maestrei Felicia Donceanu, acum, la aniversare, iubită Doamnă, vă doresc sănătate să puteți pune pe hârtie cât mai mult din desaga cu muzică a sufletului.

XXX

Felicia Donceanu este o compozitoare ale cărei merite sunt general recunoscute. A fost distinsă cu: Mențiune specială la Concursul Internațional de Compoziție de la Mannheim, 1961; Premiul III la Concursul Ion Vidu, 1964; multe Premii ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România; Premiul George Enescu al Academiei Române; Premii ale Consiliului Național al Organizației Pionierilor; Premiul I la Concursul de muzică religioasă al Asociației pentru Pacea Religiilor 1997...
A realizat numeroase prezentări radiofonice, a susținut conferințe și concerte lecții, a scris texte pentru muzica proprie și pentru diverse lucrări corale aparținând unor compozitori români, a scris scenarii radio și pentru spectacole muzical - coregrafice. De asemenea este creatoarea a diverse instrumente de percuție folosite în muzica pe care o scrie, cât și a unor vitralii de mare rafinament. Felicia Donceanu nu este tributară nici unui curent. E ceea ce George Breazul numea o compozitoare independentă. Inventivitatea melodică pregnantă și personală e desprinsă din folclorul moldav. A asimilat armonia impresioniștilor și a marilor săi profesori Jora, Rogalski, Paul Constantinescu muzica sa relevând o picturalitate expresivă. Melodiile sale sunt de tip cromatic, mergând pe semantica și importanța cuvântului spre visata simbioză între text și muzică. Domnia Sa merge chiar până la izvorul poeziei ținând cont în mod obligatoriu de accentul prozodic. Doar în folclor, dacă este consacrat, trece peste acest principiu de bază al său. Tocmai ca să dea fluență textului, liniei, Felicia Donceanu apelează la schimbarea măsurii, la auftakt, mergând pe un rubato impus.
Muzica sa este clară, limpede, nedând interpretului posibilitatea de a face mari diferențe față de textul muzical, tocmai pentru că autoarea nu este de principiul acordării unei libertăți prea evidente a artistului interpret. Ea își concepe muzica prin prisma propriei ființe, o așterne pe hârtie și o delimitează exact, oferind interpretului totul de-a gata și având pretenția să-i fie respectate doleanțele. În contrapartidă, această muzică oferă posibilitatea de a te manifesta pe multiple planuri: de a fi actor, de a recita, de a o juca.
Uneori Felicia Donceanu utilizează în mod premeditat și fragmentat manierismul, în scopul evocării în conformitate cu textul poetic a unei atmosfere de epocă sau a unui personaj.
În general pianul este comentator, poate ajunge până la statutul de alt personaj dar în cele mai multe cazuri rămâne ca o culoare sau un decor, fundal pe care se țese cuvântul vorbit sau cântat.
Fiecare poet ales are un dar aparte, muzica Feliciei Donceanu crescând pe universul acestor versuri, creând atmosfera specifică fiecărui lied în parte. De la Călinescu până la Bacovia, „Felicia Donceanu și-a alcătuit o proprie selecție de versuri, care trăiesc în sufletul ei și își așteaptă pe rând intrarea în cântec”1 după cum spunea muzicologul Grigore Constantinescu în „Cuvânt introductiv la Concertul medalion din 24. 02. 1981. Dar după mărturisirea compozitoarei: „poezia mă alege pe mine”.
Teme principale în liedurile sale sunt dragostea și natura.
O tristețe adâncă reiese din cântecele pe versuri de Bacovia. În alte piese tristețea tinde spre liniște, ca în Cantata ce are la bază versurile lui Ovidiu. Observăm adesea în liedurile Feliciei Donceanu o resemnare senină în fața morții și în această privință, muzica scrisă în memoria Iolandei Mărculescu, pentru voce și orchestră, este reprezentativă- lirism ardent de o expresie directă. Autoarea nu pune accent pe dramatisme gratuite, pe structuri puternic contrastante sau pe efecte sonore spectaculoase. Coloristica vocală și instrumentală înclină spre un anume ton de confesiune. Cea mai expresivă parte a muzicii sale o constituie liedul. După cum însăși Domnia Sa mărturisește: „Liedul înseamnă pentru mine vers și viers laolaltă, motivația actului creator aflându-se în însăși esența versurilor, în ideatica ce mi se relevă. În creația mea de lied Poezia are un rol precumpănitor. Și din punct de vedere al relației estetice optez pentru ipoteza primatului poetic. De aici, decurge, în ansamblu, însăși soluția componistică”2. Faptul că Felicia Donceanu aude culori ne este demonstrat în toată creația sa de lied. Ciclul de melodii inspirate de cromatica autumnală Bacoviană, este numai un posibil exemplu.
Tematica dragostei este adesea prezentă în opusurile sale. Toată creația sa este de o expresivitate transparentă. Compozitoarea se situează departe de șocul sonor al avangardei atonale și atematice, nu este o academică în muzica ei, ci o romantică în conținut și o clasică sub raportul formei. Din acest punct de vedere este o continuatoare a esteticii lui George Enescu. Mulți comentatori o caracterizează ca o continuatoare a tradiției moștenită de la Mihail Jora în materie de lied dar, după spusele autoarei însăși, deși se simte onorată de comparația cu profesorul ei, nu se consideră aparținând unui anumit sistem sau unui anumit curent componistic, lăsându-se condusă doar de intuiția sa muzicală. Prin ceea ce a compus până acum, Felicia Donceanu, parafrazându-l pe Dinu Lipatti slujește muzica, nu se servește de ea..., într-o mare decență și discreție.
Ca și George Enescu sau Sigismund Toduță, Felicia Donceanu ne arată că sub aspect ritmic se mai pot aduce multe inovații în lied, gen în care textul te îndeamnă la o libertate care la Domnia Sa devine o disciplină a libertății.
Problemele ridicate în fața cântărețului sunt multiple. Este nevoie de o serioasă școală în sensul tehnicii de cânt pentru ca solistul să se identifice cu poliritmia unei muzici pline de farmec în care simetria clasico-romantică pare că a dispărut definitiv. Autoarea transfigurează ritmurile capricioase din dansul popular folosindu-le creator, în concordanță cu textul, punându-l astfel mai bine în lumină. Vocalitatea Feliciei Donceanu pune mari probleme de respirație atunci când frazele nu sunt alcătuite din motive subdivizate. Cântărețul cât și pianistul trebuie să țină seamă de sensurile cuvintelor, în primul rând, toate nuanțele fiind adaptate înțelesurilor poetice. Picturalitatea muzicii Feliciei Donceanu ne face să-i simțim inima moldavă pulsând în fiecare măsură, românește.

Felicia Donceanu – ciclul Mărgele pe versuri de Tudor Arghezi, 1961,
ne prezintă o autoare care are vocația melodiei acompaniate, cu pronunțate asimetrii ritmice obținute prin dese schimbări de măsură. Subtilitatea tehnicii componistice este în deplină concordanță cu textul arghezian.
Piesele nu au un registru adecvat unui singur tip de voce. Datorită acestui fapt, în general au fost abordate în mod separat: Coșarul alb și Bâlciul, de către mezzosoprane, iar Nici nu-i pasă și Noaptea de către soprane.
Consider că autoarea când le-a scris împreună, ca ciclu, a fost interesată de sonoritatea unei singure voci, care să fie capabilă de a rezolva problemele tehnice ale diferențelor de registru, construind în acest fel o paletă coloristică deosebită, și dându-i posibilitatea de a se manifesta în toate registrele sale.
Cu prima piesă Coșarul Alb intrăm pe tărâmul visului, al miturilor, al irealului, unde totul e posibil, chiar și „să urci pe-o scară pân' la lună”. Întâlnim modulații enarmonice, interesante poliritmii țesute pe o rafinată scriitură pianistică într-o politonalitate foarte personală.
Nici nu-i pasă, a doua piesă a ciclului este concepută într-un poco rubato, înclinând spre recitativ într-o mare asimetrie ritmică, lăsându-i interpretului o relativă independență în abordare. Deși nu folosește sistemul serial dodecafonic, cromatismele modale o depărtează de tradiționala muzică tonală.
Noaptea este un poem expresiv unde cantabilitatea cu fraze asimetrice și coloritul pianistic post impresionist se îmbină într-un tot armonios. Acest lied se înscrie pe linia muzicii concepute după revoluția sonoră Debussy-istă. Vârtejul acompaniamentului la pian stă să cotropească în orice moment susurul liniar, pe un legato imperturbabil, al vocii povestitoare. Finalul, într-o rupere de ritm, ne lasă muți de admirație, ca-ntr-o poantă a poantelor...
Bâlci în Aldebaran, ultima piesă din ciclu, are o melodică modală dinamică, îmbinată cu o bogată scriitură armonică la pian și cu o luxuriantă fantezie ritmică ce tinde în secțiunea centrală spre o culminație dramatică. La fel ca și țiganca ce-și vinde marfa (stelele de pe întreaga boltă) risipind în toate părțile bucurie și poftă de viață, Felicia Donceanu tinde spre realizarea unei muzici cu bilet către popularitate. O muzică ce-ți rămâne în suflet, frânturi de melodii cu statut de șlagăr, pe care le fredonezi neîntrerupt. Ne întâmpină apoi o muzică cu figurații în șaisprezecimi conducându-ne spre repriza variată a temei inițiale, cu același dinamism cuceritor. Liedul se încheie cu o spectaculoasă codă unde pianul preia de la solist rolul principal încheind în forță un ciclu în care autoarea s-a întrecut pe sine.
Pentru spectaculozitatea sa l-am ales pentru a-l cânta împreună cu Ana Maria Ciornei la Festivalul - Concurs al Liedului Românesc, Brașov, 2003, unde am câștigat cu el Premiul de Excelență.

Felicia Donceanu – ciclul Imagini pe versuri de Mihai Eminescu.
Felicia Donceanu: „Mi-am spălat sufletul de zgura cotidianului cufundându-mi-l în versul eminescian. Apoi am luat penelul, culorile, am netezit pânza cu portative și, ascultând muzica lui Eminescu, am încercat smerită să pictez tihna sidefie, unda verzuie de cer vălurind, fulgurarea argintie de neliniște... Era acum mulți ani. Oare în timp se vor fi alterat culorile?”3
Subtilitatea tehnicii componistice este în deplină concordanță cu textul eminescian. „Imagini” ne prezintă o autoare care are vocația melodiei acompaniate, cu pronunțate asimetrii ritmice obținute prin dese schimbări de măsură.
Cu prima piesă Cu penetul ca sideful, într-un andante tranquillo intrăm pe tărâmul visului, al irealului pur de culoarea sidefului. Întâlnim modulații enarmonice, interesante poliritmii țesute pe o rafinată scriitură pianistică într-o politonalitate foarte personală. Ca introducere, compozitoarea ne prezintă o imitație de harpă, delicată ca o mângâiere de aripă, ce revine și în partea a doua a piesei. Feeria ne poartă în acorduri de orgă „mută-i noaptea” spre râul care se frământă-n pietricele, plastic, prin motivele pianului. Felicia Donceanu reușește cu efectele folosite să ne facă efectiv să auzim stele, aripi, râu, deosebit de plastic pe un frumos contrast coloristic.
La mijloc de codru des, a doua piesă a ciclului este concepută în allegretto, într-o alternare superrapidă a măsurilor de 6, 9, 12/8, aproape fiecare măsură având o nouă metrică. Ajunge printr-un ritenuto la „și de lună și de soare”, într-un meno mosso care crește în accelerando „și de lună și de stele” susținut de galopul în timpi inegali al pianului – până la interiorizatul „și de chipul dragei mele” cu subito ritenuto și molto rallentando spre piano.
Lumineze stelele ultima piesă din ciclu, este un poem expresiv unde cantabilitatea cu fraze asimetrice și coloritul pianistic post impresionist se îmbină într-un tot armonios. O muzică ce-ți rămâne în suflet, o muzică cu figurații în șaisprezecimi, cu iz de baladă și susur de pâraie doinind pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, isonul fiind ținut de trianglu sau clopoțel, în primele 11 și ultimele două măsuri. Partea mediană este de un dinamism cuceritor, un recitativ tipic compozitoarei, solicitând la maxim mușcătura cuvântului, amplificând senzația de spațialitate a piesei, furnizându-i resursele pentru atingerea finalității filosofale: „steaua ce a fost odat-a mea, ce a fost și nu mai este...” Și ne întoarcem de unde am plecat la început de ciclu – „dulce vorbă de poveste”, în atmosfera porumbiței cu căpșorul sub aripă... vis delicat, ancorat în sufletul românesc al Luceafărului luceferilor noștri.

Felicia Donceanu: Trei cântece pentru Til
pe versuri de George Călinescu, prima întâlnire cu muzica Doamnei Donceanu, acum 20 de ani, pe când eram adolescentă și-mi încercam primii pași pe minunatul drum al artei sunetelor. Feblețea mea, Pașii, primul lied din ciclu, într-un allegro vioi, dar nu agitat, pornește într-o nunță scăzută, pe un legato de structură a frazei – fără de care, la înălțimea pasajului, unde este scris, sunetele pocnesc, ciupite. Îl consider unul dintre cele mai inspirate lieduri ale autoarei. Pianul în deplină concordanță cu textul vocii, o urmărește și susține, într-o scriitură simplă, acordică, preluând în încheiere mersul vocii, în formule staccate, suav. Partea mediană este o idee mai mișcată în viziunea mea, dar revenirea la tonul domol povestitor nu se lasă mult așteptată. De o expresivitate minunată, liedul trebuie abordat doar de vocile înalte care nu au dificultăți de pasaj, datorită primelor șase măsuri. În rest, ambitusul și intonațiile sunt comode, vocea în genere este dublată de pian, iar curgerea textului e similară celei din vorbire, obținută prin alternarea frecventă a măsurilor. Pronunția este foarte importantă, deoarece în mișcarea destul de alertă, cuvintele se rostogolesc repede. De aceea nu este recomandat să se folosească o pronunție strânsă și neimportantă, localizată în mijlocul gurii, care-i șterge penetrarea vocii, ci o dicțiune nobilă, postată pe cerul gurii, ce ajută sunetul în drumul său natural, fără hopuri și articulată ferm prin atacul vârfului limbii la dinți, nu prin grimase ale feței. L-am reluat în conservator, cântându-l în Concursul Mihail Jora, București, unde am câștigat Premiul Criticii Muzicale, în 1998.
Frunza transpune în muzică minunatul poem pentru Otilia. Atât de poetic pus în cuvinte fiind, muzica Maestrei Donceanu nu poate face decât să urmărească, firesc, cuvântul, transcriindu-l pe note. Vocalitatea, fiind indisolubil legată de limbă, primește în liedurile compozitoarei virtualitățile expresive ale acesteia, pentru că stilul Feliciei Donceanu se încadrează în doinirea mioritică vers - viers. Ca funcție revelatorie a limbajului, vocalitatea este prezentă în toată creația sa de lied, devenind factor determinant în influențarea valorii ei estetice.
Apa vie, concretizarea în vers și sunet a poemului pe care-l închinăm copiilor noștri, clipă de clipă. Cine nu a trăit starea de părinte - nu o cunoaște și nu știe ce pierde, pentru că nu poate să-ți lipsească un lucru pe care nu l-ai experimentat, nu l-ai trăit. Nu există nimic similar în Univers.
Expresia vocală dorită de autoare este consemnată în partitură prin indicații, fără de care interpretările individuale sunt aproximații. Astfel, se pune problema semnificațiilor cuvintelor, a îndulcirii sunetului care o întruchipează pe Otilia, a notelor care poartă povara dragă a numelui ei. Partea mediană este o binecuvântare sonoră, fiecare ursire beneficiind de o abordare sonoră de intensitate diferită din partea compozitoarei, de fiecare dată în acord cu textul poemului. Decodarea virtualităților expresive existente în partitură, citirea printre rânduri a sufletului compozitoarei, a viziunii Domniei Sale, este datoria interpretului. Legătura intrinsecă între cele două componente ale liedului (textul poetic – textul muzical), în creația Feliciei Donceanu, pornește de la cuvânt, care se îmbracă singur în muzică.

Felicia Donceanu: Pater imon, pentru voce și percuție
Acest Tatăl nostru a fost pentru mine una dintre cele mai greu de pus în voce piese pe care le-am cântat, și nu pentru țesătura lui - destul de joasă, ci pentru intensitatea trăirilor mele, de fiecare dată când încercam să mă apropii de el. Mi-au trebuit câteva săptămâni de tatonare, ca să-l pot cânta cursiv, fără ca noianul de lacrimi să-mi inunde ființa. Poate părea neobișnuit, dar este adevărat că orice piesă pregătesc, întâi o “plâng”, și abia apoi, când am istovit acest proces de eliberare energetică, pot să încep a o cânta, la propriu. Așa este făcută ființa mea. Am ajuns în timp să mă obișnuiesc cu situația și să-mi dau răgazurile de care am nevoie. Empatia și impresionabilitatea, cât și emotivitatea sunt caracteristici ale personalității mele, și, deși nu a fost ușor, prin înțelepciunea acumulată în cei 10 ani de carieră am ajuns să le accept, să mă familiarizez cu ele, să învăț să trăiesc cu ele, să nu mă mai rușinez cu lacrimile mele și să nu mă mai ascund – măcar de mine însămi. Primul contact cu piesa (orice piesă) este atât de puternic încât plânsul este obligatoriu. Poate fi de bucuria, plăcerea, fericirea sau tristețea emanată de piesă, sau pur și simplu de recunoștința că mă aflu în postura minunată a celui ce investighează această artă care, după cum spunea Cioran, dacă n-am fi avut suflet, muzica l-ar fi format. Odată furtuna emoțională depășită, studiul poate continua. Sunt piese la care plâng de fiecare dată când le cânt. Aștept să mă liniștesc în adânc, și merg mai departe, reluîndu-le de atâtea ori până reușesc să le cânt fără valul de lacrimi. Abia atunci sunt gata pentru scenă.
Mi-a fost greu să-mi opresc lacrimile pe cutremurătorul Tatăl nostru, al Feliciei Donceanu. Textul partiturii, în limba greacă veche se încadrează perfect sonorității melismatice. M-am autoacompaniat pe un instrument interesant, exotic, făcut dintr-o coajă de fruct lemnos. L-am găsit într-un bazar în Grecia și mi-a plăcut mult, cu lamelele sale de oțel bâzâind cele șapte note. Acompaniamentul propriuzis este un fel de ison, mai mult ritmic, decât sonor, în această interpretare instrumentală, deși se intuiește înălțimea notei din zornăitul lamelei. Cunoscând deschiderea Maestrei către inventarea instrumentelor și căutarea de timbre noi i-am propus audierea unei variante inedite a piesei. Surpriza a fost pozitivă și s-a petrecut cu ocazia concertului dedicat zilei naționale a Greciei, organizat de Filarmonica George Enescu și Asociația Culturală Aristotelis a Elenilor din România, în 19. 03. 2006, la Ateneul Român, în cadrul Festivalului de muzică din Ellada și România (ediția a II-a). Evenimentul s-a bucurat de participarea bizantinologului profesor universitar doctor Ahilleas Haldeakis (Universitatea Națională Kapodistria din Atena) – cu studiul Tradiție și contemporaneitate în arta psaltică, a Protopsaltului Mihail Bucă, a Grupul de psalți de la Patriarhia Română și a Ansamblului Contemporan, conducerea muzicală Marcel Spinei.
Pater imon, în limba greacă are încărcătura sufletului unui popor care duce în spate trei mii de ani de filozofie, preluată de la alchimiștii dinainte de prooroci și sfinți, culeasă din perindările lor prin lumea chiar mai străveche decât antichitatea, îngurgitată, distilată, sedimentată și înflorită brusc, prin zeci de minți iluminate, ca-ntr-o epidemie a cunoașterii, în cea mai strălucitoare perioadă a umanității din istoria cunoscută.
Pater imon
o en tis uranis,
agiassthito to onoma su,
eltheto i vassilia su,
genithito to thelima su,
os en urano ke epi tis gis.
ton arton imon ton epiussion
dos imin simeron.
ke afes imin ta ofilimata imon,
os ke imis afiemen tis ofiletes imon,
ke mi issenegis imas is pirasmon,
alla risse imas apo tu poniru.
Oti su esstin i vassilia ke
i dynamis ke i doxa
is tus eonas.
Amin.
Câtă sinteză inițiatică se află în Rugăciunea Domnească, de grecii, cei dintâi, cei mai conștienți de evoluția umanității, au văzut în ea revelația Orfeu – Apollo – Dionissos, esența lui Dumnezeu, necunoscut profanilor - ce nu se pot ridica la priceperea desăvârșirii femininului și masculinului în Unul, Unic și indivizibil. El nu este Tatăl sau Mama, (aceasta este prima inițiere) dar cum am putea să-l numim mai plastic și mai terestru, ca să-l aducem într-un plan apropiat? El este Armonia, este în noi, și noi în el. Iar moartea sa și învierea sunt a doua inițiere. Pentru că noi murim și înviem cu El, căci toți suntem unul, și Unul e în toți. Drumul cunoașterii e greu, iar ochii din interior, din profunzimea ființei, se deschid asupra esenței lucrurilor doar prin arderea materialului în focul gândirii. Noi, sărmanii, oameni conduși de alți oameni care și-au impus punctele de vedere în evoluția noastră ca specie, de la matriarhat, patriarhat, despotism, democrații și tiranii..., am avut în timp, mereu, câte-o flacără profetică, de deșteptare, de călăuzire. Înălțimea spirituală a unor Rama, Krișna, Moise, Orfeu, Pitagora, Buda, au călăuzit omenirea spre momentul Isus, desăvârșirea dragostei și întruparea ei. Hristos și promisiunile sale cuprind toată antichitatea teozofică a inițiaților Summerului, Indiei și Egiptului, a căror confirmare vie este. Hristos și opera sa de eliberare și trezire a conștienței fiecăruia în parte, de redare a stării de plenitudine, de fiu de Dumnezeu, a cucerit prin dragoste, lumea. “Eu sunt lumina lumii”, între o biserică ce-ncearcă să-l îngrădească, substituind dragostea cu dogme, și o știință a materialismului care încă nu e convinsă unde să-l încadreze – Isus e viu, în conștiința întregii planete. Transformarea creștinismului spre întruchiparea măreței opere propuse de Isus, în sensul ezoteric, va duce pe calea reconcilierii religiilor, la formarea cadrului necesar templului spiritual universal, în care fiecare dintre noi suntem parte din desăvârșire.
Când intonez Pater imon, sufletul meu poartă această încărcătură purificatoare a focului inițierii. Delfi este la doi pași, cu porumbelul său, simbol al comunicării iar Orfeu deschizătorul de drum inițiatic al cărui cântec ne-a rămas mai presus de moarte veghează. Nu știu dacă se poate numi interpretare unduirea melismatică a vocii cantorului bisericii, în sfânta zi de Paște, într-un sătuc numit Leontari, Thespies, la poalele Heliconului, într-o zonă ce geme de istorie: la Leftra, între măslinii sătenilor, o piatră de aducere aminte povestește lupta atenienilor cu perșii; la Platees locurile povestesc marea bătălie a Atenei contra Spartei; la un pas spre nord, Isiodos, istoricul din Askri, descrie plecarea vitejilor lui Leonida, 300 doar atenieni, iar 700 din Thespies la lupta de la Thermopile.
Unde te întorci istoria te calcă pe suflet,
iar vocea cantorului,
ce cheamă la reculegere
plutește peste dealuri
spre muza care doarme veșnic.
Pe pletele-i răsfrânte
turmele de capre trec spre asfințit.
Istorie și sunet,
mituri pe creste șlefuite de pasul străbunilor,
între colinele unde-au murit tebanii.
Și a mai fost o mare curtezană, Frini,
ce n-a fost prinsă-n versuri ca Elena,
a cărei frumusețe-a fost atât de mare
încât cu-a ei avere, astfel obținută,
a făcut cadou Tebei zidul de-apărare.

Portocali înfloriți și tămâie,
cantori la difuzoare,
Grecia miroase-a Paște
și sună clopote spre soare.

Doinire nu se poate numi această mlădiere ancestrală, căci ei sunt greci și nu au doine, dar forța emoțională din cântul cantorului e conexiunea care ne unește pe toți în părtășia dragostei. Abandonul este singura modalitate pe care o cunosc spre a mă apropia de Univers în rugăciune. De aceea Pater imon nu este pentru mine o piesă, ci exprimarea în sunet a celei mai minunate inițieri.

Felicia Donceanu: Rugăciune pentru Sfânta Maria
pentru soprană și ansamblu cameral, (Clarinet, vioară, violoncel, pian) cântată în primă audiție absolută la Ateneul Român, în cadrul Festivalului de muzică din Ellada și România (ediția a III-a) în cinstea zilei naționale a Greciei, 25. 03. 2007.
Muzica de influență bizantină s-a îmbogățit, într-un arc peste timp prin spiritualitatea acumulată în sutele de ani parcurse. Influența sa asupra unui suflet moldav nu i-a știrbit din expresivitate și frumusețe, dimpotrivă, le-a potențat pe măsura bogăției mioritice de care suntem încărcați. Atât Felicia Donceanu, cât și Doru Popovici, cei doi compozitori români cântați, au dat măsura înzestrării școlii componistice românești cu condeie de rară măiestrie. Originalitea vocalității partiturii în stil bizantin denotă un relief spiritual extrem de vast și de variat. Accentuarea potențialului expresiv asupra textului poetic ne-a dat prilejul să identificăm în lucrarea Maestrei Donceanu jonglarea cu diferite combinații timbrale, cum ne-a obișnuit de altfel și până acum. Piesa este de o expresivitate copleșitoare, ducându-ne cu gândul mult înainte de cântecul bizantin chiar, la incantațiile precursoare, prin rostirile de credință îngemănate părților cântate. Instrumentele își anunță pe rând intrarea în muzica aceasta plină de înțelesuri, cello, vioara, clarinetul, pregătind apariția păsării măiastre prin gura căreia curge binecuvântarea: vocea. Discursului vocal îi țin isonul instrumentele, preluînd ideile – temă și pasându-le de la una la alta. Clarinetul îndeosebi, urmărind îndeaproape vocea, cu melisme sau coloraturi, pregătește sau completează intervențiile acesteia. Partea mediană se prezintă ca o creștere în intensitate, densitate și concentrare a materialului sonor. Întâlnim nouă posibilități diferite de a pronunța cuvântul roagă-te, de la jelania recunoașterii greșalelor, până la nobila rugăciune pentru patrie și omenire, trecând prin toată gama înfrângerilor noastre de zi cu zi, pe care le proșternem spre iertare.
Patosul rugăciunii ce are capacitatea creării unor punți spre Universul din care ne tragem, este atât de bine evidențiat în piesa Maestrei Felicia Donceanu, și lasă interpretului posibilitatea unei desfășurări plenare. Prin formule inedite vocale, prin ambitusul perfect adaptat vocii de soprană, prin melodia rafinată ce se întrepătrunde cu sprechgesangul rugăciunii, piesa concurează clasicele arii de oratoriu.
Înseninarea muzicală din final, după încrâncenarea, resemnarea, acceptarea și patosul rugăciunii, ne poartă gândul la Ave Maria a Desdemonei, pe fruntea căreia moartea depusese deja sărutul chemării în eternitate.

București, febr 2011,
Dr. Mirela Zafiri





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!