motto:
„Ternarul pretutindeni străluce-n Univers. Monada e al său principiu.” Fabre d’Olivet - Vers Dorés

„Eu sunt Nemurirea și Moartea, și tot eu sunt, o Arjuna, Ființa și Neființa.” Bhagavad Gita, IX.19



Legenda lui Il Separatio

Codex Lugubrum (manuscris tipărit în 1535) a rămas una din cărțile anonime medievale interzise de către Vatican chiar și în zilele noastre, anonimatul oferindu-i pe atunci autorului protecție contra mâinii lungi a inchiziției. În paginile acestei lucrări apare un personaj de un simbolism atât de puternic, încât, odată problematizat ca și concept, ar putea dărâma întreg eșafodajul esenței noastre spirituale. Este vorba de Il Separatio, Separatorul.
Conform legendei, la începuturile timpurilor, odată cu separarea luminii de întunericul absolut s-a creat o graniță. Această graniță este entitatea Il Separatio, cel al cărui nume nu poate fi rostit, uneori supranumit și Anonnimus (există chiar și o statuie a lui Annonimus la Praga).

Codex Lugubrum redă povestea unui cavaler de origine nobilă pe nume Amantes, de fapt un asasin de profesie (acțiunea se petrece în secolul XII), plătit de regi și aristocrați pentru a-și lichida dușmanii. Era renumit ca fiind unul din cei mai mari profesioniști ai vremii sale. Nu dăduse niciodată greș și ucidea pe oricine, oricând, oricât de înaltă i-ar fi fost funcția. El însă nu-și alegea victimele, ci doar suma de bani cu care era plătit. Printre victimele sale se numărau regi, principi, ducese, inclusiv fețe bisericești marcante. Era plătit de venețieni, genovezi - oricine își putea permite asta.

Acest mercenar are o revelație în jurul vârstei de 50 de ani. Își dă seama că unul din regii pe care îi omorâse era un om cumsecade, care doar își apărase poporul, și nu și-ar fi meritat moartea. Din acel moment, cavalerul asasin își schimbă mentalitatea. Rând pe rând, începe să se răzbune pe toți cei care îi comandaseră crimele. Ajungând de la unul la altul, înțelege că un personaj foarte important pentru comanditarii ucigași era un călugăr bătrân care zăcea undeva într-o temniță subterană, ale cărui teorii nu conveneau anumitor oameni sus-puși. Amantes are puțin timp să-și pună în aplicare planul de a-l salva pe călugăr, acesta urmând a fi tras pe roată în dimineața următoare. Pătrunde așadar noaptea în temniță cu ajutorul armelor, îl scoate la suprafață pe bătrânul rănit și bolnav. Trebuie însă să se și apere de soldați pe lângă faptul că îl duce în spate pe călugăr. Este însă rănit grav. Rănile nu sunt mortale, dar pierderea de sânge pe parcursul drumului îi poate cauza moartea. Nefiind nici un sat în apropiere, oprește într-o pădure. Bătrânul îi spune „Dumnezeu să te binecuvânteze”, însă Amantes îi răspunde că nu are nevoie, fiindcă nu crede nici în rai nici în iad, și că a făcut totul fiindcă așa a decis el să acționeze. Își ia rămas bun de la călugăr și-i spune să-l lase să moară singur. Își înfige așadar sabia aproape și așteaptă ca tot sângele să i se scurgă și să moară. Între timp, călugărul dispare.

Atunci se deschide o gaură în pământ și își face apariția un demon foarte puternic, venit ca să și-l adjudece pe Amantes. Demonul îi spune că a fost trimis să-l ia în iad cu toate onorurile, drept răsplată pentru numărul considerabil de crime comise. Amantes, cu mâna pe sabie și cu un curaj fără margini, îi răspunde: „Să nu crezi ca o să aveți o soartă ușoară cu mine, jos acolo. O să fac din oasele demonilor regelui tău palat.”
În acel moment apare și îngerul luminii și grăiește către îngerul întunericului: „Nu este al vostru! Acest suflet a făcut în ultimii ani atâta bine încât a depășit răul făcut în restul vieții lui, iar Dumnezeu l-a iertat de toate păcatele. Va veni la noi în rai.” Dar îngerul întunericului se împotrivește; și amândoi îngerii scot săbiile.

Spre înfricoșarea acestora, exact în acea clipă se înfățișează un personaj despre care îngerii știau, dar nu-l văzuseră niciodată. Conform scrierilor din Codex Lugubrum, doar două entități îl mai văzuseră înainte - Dumnezeu și Lucifer - numai o singură dată. Acesta este Il Separatio, îmbrăcat într-o mantie cu glugă, de sub care nu i se zărește nici fața, nici mâinile ori picioarele; legat la brâu cu o sfoară. Il Separatio face un singur semn și pe loc cei doi îngeri se cutremură de spaimă. El le spune: „Greșiți amândoi. Acest om a făcut atâta bine cât și rău. Așa că acum balanța e echilibrată - nu-l veți avea niciunul.”
Puterea absolută a lui Il Separatio face ca îngerii să dispară instantaneu. Acestea fiind spuse, i se adresează cavalerului cu următorul mesaj: „Ridică-te, căci nu mai ai nicio rană. Tu vei trăi cât vrei. Dacă ai să faci rău, nu contează. Balanța se va compensa, căci se vor naște alții care vor face bine. Dacă vei decide să faci bine, tot nu contează, pentru că se vor naște alții care vor face rău. Tu nu mai exiști pentru acest univers. Trăiește pe pământ cât vrei, până când această specie va dispărea. Te poți muta oriunde vrei cu puterea minții, chiar și in locuri care nu există pe acest pământ. Când te vei sătura de tot, chiar și după milioane de ani, cheamă-mă și am să-ți explic care este rostul nostru.”

Il Separatio s-a făcut atunci nevăzut și, conform legendei, cavalerul trăiește și acum printre noi, încercând să înțeleagă mai departe ce e bine, ce e rău și de ce.
Aceasta e marea întrebare a cărții: de ce.

Matrici

Legenda e o hartă personificată a matricii primordiale.
Unul din cei mai revoluționari astro-fizicieni contemporani, Nassim Haramein, ne poate da cheia de interpretare: de la începutul formării sale, universul este în continuă expansiune; însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, e nevoie de o contraforță. Să ne imaginăm un balon care se umflă - trebuie să existe cineva care să sufle aerul. Plămânii acestei persoane se contractă. Are loc așadar un proces de contracție/expansiune. „Pentru fiecare acțiune există o reacțiune opusă egală” - prima lege a fizicii. În afară de dinamica aceasta, tot mai avem nevoie de o matrice universală care să creeze mecanismul. Ea este însăși concidentia oppositorum, generând un sistem polarizat, dar nu per se.

Matricea fundamentală e construită pe o triadă: principiul binarității, dominat de cel al echilibrului la mijloc. Vom pendula pentru reconstruirea acestui principiu între terminologia științifică și concepte preluate din legendă.
A rămas un adevăr general valabil că lumea s-a format prin expansiunea luminii. Tot universul observabil e alcătuit la bază din fotoni, cea mai mică subdiviziune a luminii. În același timp, la o extremă, ceva trebuie să se contracte. Vidul este partea în contracție. Conform teoriei lui Nassim Haramein, asta duce la concluzia că vidul nu e gol, ci plin de o energie care nu e nici pierdută dar nici câștigată. Această secvență primordială creează echilibru și în același timp e prima diviziune matricială. Aici apare și sensul lui Il Separatio. Se înțelege astfel de ce Dumnezeu și Lucifer trebuie să îl fi văzut doar o singură dată pe Il Separatio. El e echilibrul în această prima triadă, granița dintre, iar capacitatea forței sale uriașe constă în posibilitatea infinită de diviziune: rezoluția maximă a creației, dat fiind că până și din perspectiva mistică atât Dumnezeu cât și Lucifer generează la rândul lor marea paradigmă pozitivă și marea paradigmă negativă. Il Separatio rămâne singularitatea din centru, dar și forța decisivă.

Dacă până acum am privit matricea primordială a echilibrului ca fiind infinită și cu potențial infinit, observăm că și această primă jumătate a diviziunii, creația divină, îl cuprinde în singularitate pe Il Separatio: infinitul mare și infinitul mic – în legendă, cavalerul Amantes.
Infinitul, la rândul său, se află în sistem binar cu finitul.
Să luăm atomul ca etalon al finitului - suntem formați dintr-un număr finit de atomi. Însă la rândul lui, atomul poate fi divizat la infinit (fractal). Atomul este la rândul lui marca lui Il Separatio - singularitatea, granița dintre macro și micro, conține astfel un potențial infinit de informație, fiind format din 99.99999% spațiu/vid. Căci atomul nu e nimic altceva decât o diviziune a spațiului. În ceea ce-l privește, electronul e încărcat cu sarcină electrică negativă, nucleul este încărcat pozitiv și în loc să se atragă, electronul se rotește în jurul atomului cu viteza luminii. De aceea centrul atomului trebuie să conțină, în mod obligatoriu, acea singularitate care îl conectează continuu cu restul universului, prin liantul infinit al vidului. Ceea ce se transmite în vid poate fi radiat simultan înspre orice singularitate a oricărui atom din univers, deoarece există aceeași singularitate în fiecare. Dacă este aceeași, atunci orice transmisie de energie și informație este simultană și perfect coerentă în toți atomii. Din acest motiv energia atomului nu se epuizează niciodată - ea este doar recirculată, reciclată la nivelul vidului.

Drept urmare, sistemele infinite și cele finite sunt opuse, însă principiul superior al lui Il Separatio, al diviziunii, stă la baza existenței. Binaritatea constituie polarizare cu rolul de a susține feedback-ul. Il Separatio are nevoie la nivel macro de un Dumnezeu și de o contrapondere, un principiu al răului, așa cum are nevoie și la nivel micro, în lumea materială, de cavalerul care înțelege să-și activeze de acum o forță uriașă, venită de dincolo de dimensiunea lui, care îi asigură la prima vedere un fel de nemurire, însă de fapt această forță nu e decât vidul inițial, privit la rezoluție mai mică. De aceea el devine cantitate neglijabilă: nu mai contează dacă există, sau dacă poate să existe la infinit; dacă face bine sau rău.

Cavalerul sau producția la nivel micro de Il Separatio are rolul de a conștientiza polarizarea care generează prin diviziune. Dacă la un moment dat primează principiul binelui, balanța va înclina spre a se activa și principiul răului, binele și răul fiind deci guvernate de echilibrul neutralității lui Il Separatio.
La urma urmei, putem urmări cu ușurință, la nivel holistic, marele gros-plan, feedbackul dintre paralelismul lui Il Separatio: acțiunea lui la nivel superior și la nivel inferior. Și întrepătrunderea lor este tot Il Separatio: „Fiindcă cerul este în pământ, dar în chip pământesc, și pământul este în cer, dar în chip ceresc.” (Eugenius Philalethes).

Problema specifică pe care o ridică astro-fizicianul Haramein este că în fizica cuantică actuală se face o greșeală impardonabilă: neglijarea - aproximarea, prin tăiere, desigur - a infiniturilor mari (nasty infinities), care, de câte ori apar, trebuiesc renormalizate cu ajutorul calculelor. „Teoria actuală a câmpului cuantic unificat va elimina printr-un proces de renormalizare a densității energetice a vidului, care în mod normal ar fi infinită, dacă nu ar fi înlăturată printr-un proces de renormalizare.” (Gravitation - by Misner, Thorne, Wheeler). Deși abia dacă puteam concepe cu mintea umană spațiul, se mai pune și problema vidului co-existent. S-a calculat ca densitatea vidului e infinită (1094 g/ cm3) la constanta Planck (1.616×10−35 m). Pentru renormalizare, într-un cm3 de spațiu ar trebui să încapă practic tot ce există în univers și tot nu ar ajunge să aibă acea densitate!

În Kabala există o dimensiune absolut copleșitoare însă prea puțin cunoscută a dinamicii polarizării, și anume în natura atributelor lui Dumnezeu – sefirele. Dintre acestea, unele sunt atribute masculine, iar altele feminine. Însă sefirele în acțiune sunt în același timp masculine (active) și feminine (pasive)! Fiecare sefira primește de la cea care o precedă, și transmite către cea care îi urmează imediat. Fiecare sefira este feminină sau pasivă față de predecesoarea sa și masculină sau activă în raport cu cea care o precedă. Il Separatio este trecerea dintr-un stadiu într-altul. Răspunsul științific: transmutația este posibilă deoarece nu reprezintă altceva decât o variație a scalei de frecvență de rezonanță. Totul e o rezoluție într-o scalare infinită a spațiului.

Știința, domeniu de vârf, poate confirma totul. Cercetătorul american Nynke van Berkum a decodat structura 3D a genomului uman. A descoperit că densitatea informațiilor din nucleul celulei este de câteva miliarde de ori mai mare decât cea a unui microcip de calculator. Partea cea mai uluitoare a descoperirii este însă că genomul uman este organizat din două compartimente distincte - genele active, accesibile proteinelor, separate de ADN-ul neutilizat, care este stocat. Cromozomii trec dintr-un compartiment în altul în mod repetat iar ADN-ul lor devine la fiecare tur activ ori inactiv. Exact ca și sefirele!

Ar fi interesant totuși să mai luăm în considerare și funcționalitatea altei matrici, de astă dată, a trinității divine hinduse: Brahma (creatorul) / Shiva (distrugătorul sau cel ce transformă) / Vishnu (cel ce păstrează, cel ce pătrunde peste tot). Se spune că atât timp cât Vishnu dansează, există și echilibru cosmic.
Tot accepțiunea de „cel ce pătrunde peste tot” o are și Sfântul Duh, în trinitatea Tatăl/ Fiul/ Sfântul Duh. Acesta este o forță de sine stătătoare, o emanație și una din formele lui Il Separatio. Dacă ar fi să-l putem vizualiza mental, probabil i-am spune simplu: spațiu.

În Kabala, unul din cele mai reprezentative nume mistice ale lui Dumnezeu, din cele 72, este IEVE: Iod-He-Vau-He.



E foarte interesant cum această triadă conține un element care odată repetat capătă altă funcție: el face trecerea de la o gamă la alta, pur și simplu pliază structurile. De aceea este considerat un Iod în germene.

Alte triade:




Alte extrase din principiile kabaliste:
Între 2 opuse există un intermediar care rezultă din ele.
Opusele nu sunt decât concepția la grade diferite a unui singur lucru.

Și dacă totul ar fi o triadă? Dacă totul, absolut totul ar funcționa conform acestei matrici? Să ne luăm pe noi înșine etalon și să numărăm: 1. Mai este realitatea înconjurătoare, sub orice formă de manifestare: 2. Ce este la mijloc? Spațiul. El există pentru a fi umplut sau golit - și material, dar și de sensuri. Spre sfârșitul anilor 90 a apărut conceptul științific de Matrice Divină a Materiei susținut de părintele fizicii cuantice, Marx Planck. Ideea e că am greși crezând că spațiul dintre două lucruri e gol. La mijloc, chiar dacă nu există încă, virtual ar putea exista o infinitate de lucruri. Nu e deloc întâmplător că gândul, păstrătorul și generatorul de atitudini, poate schimba orice cu ajutorul breșei-rugăciune.

Învățătorii spirituali și esoterici cunoșteau de mii de ani faptul că corpul uman este programabil prin limbaj, sentimente și prin gînd. Acum s-a demonstrat acest lucru și științific. ADN-ul poate fi influențat și re-programat prin cuvinte și anumite frecvențe (susțin G. Fosar și F. Bludorf). Lingviștii ruși au descoperit că moleculele alcaline din ADN respectă regulile gramaticale obișnuite folosite în toate limbajele umane. Cu alte cuvinte, limbajele umane nu au apărut la întîmplare, ci sînt rezultatul ADN-ului. Biofizicianul și biologul P. Gariaev a explorat comportamentul vibrațional al ADN-ului, adică efectul anumitor frecvențe asupra acestuia. Concluzia: ADN-ul viu (din țesuturi, nu "in vitro") reacționează prompt la raze laser modulate prin cuvinte, propoziții, chiar și la unde radio. În acest fel se explică de ce afirmațiile, hipnoza și gindirea pozitivă pot avea efecte atît de puternice asupra omului: să repare anumite defecte genetice. Mai mult: Gariaev a captat modele informaționale dintr-un ADN și le-a transmis altuia, în acest fel reprogramînd celulele pentru un alt genom. Astfel, a transformat embrioni de broască în embrioni de salamandră, doar prin transmiterea modelului informațional corespunzător, fără să modifice genele.

Cercetătorii ruși au mai descoperit că ADN-ul uman creează tipare morfologice în vid și produce așa-numitele "găuri de vierme" magnetice. Acestea sînt echivalențele microscopice ale celebrelor "poduri" Einstein-Rosen, care se găsesc în apropierea găurilor negre cosmice și care fac legătura între două puncte foarte îndepărtate, un fel de scurtătură prin care informația poate fi transmisă în afara legilor spațiului și timpului. ADN-ul atrage informații din macrocosmos și le transmite conștiinței noastre: este ca un aparat de radio capabil să recepționeze mai multe posturi diferite, în funcție de frecvența pe care acestea emit. Prin particularizare, transmutația biologică (bioalchimia) se realizează în același mod, utilizând puterea conștiinței asupra materiei biologice.


Elemente de geometrie sacră

Un concept nu există niciodată numai pentru sine însuși. El este un pattern deja existent în univers, o matrice care se va declanșa în funcție de proiecția dorită sau anticipată.
Matricea este și trebuie să rămână un spațiu sacru/sacralizat, existent cât și ante-existent, în vederea proiecției unui eveniment sau a unei atitudini considerată necesară a exista pentru a produce un sens nou.

Sacrul proiectat de mintea umană poate avea o natură duală. Sacrul este tot ceea ce există, dar căruia încă nu i-am găsit rostul, sau raportat la care încă nu i-am dat un sens nou; dar sacrul poate fi și tot ceea ce încă nu există, dar dacă ar exista i-am da o polaritate.
Dinamica sacrului este mișcarea, propagarea. Înțelegem prin mișcare crearea de dimensiuni, de la o ipostază la alta. Orice dimensiune inferioară în mișcare dă naștere unei dimensiuni superioare. Orice dimensiune inferioară e astfel o secțiune dintr-o dimensiune superioară.

Punctul e o rezoluție inferioară a unei alte dimensiuni. Și ceva neașteptat: orice linie, privită din față, e un punct.
Haramein deconspiră un handicap încă neînvins al bazei științifice predate în școli. În geometria clasică, punctul e definit ca spațiul cu 0 dimensiuni, altfel spus nu are nicio dimensiune - nu există. Prin urmare logică, linia este spațiul cu 1 dimensiune, adică o înșiruire de puncte dar nici aceasta nu există. Planul ar fi spațiul cu 2 dimensiuni, mai precis o mulțime de linii dar nici aceasta nu există cu adevărat. Volumul este spațiul cu 3 dimensiuni, abia în această ipostază o dimensiune reală. Această expunere aparent logică este total eronată conform reconfigurării radicale: un punct (care nu există) generează o linie (care nu există), apoi o suprafață (care nu există) și în final, aceasta generează un volum (precum un cub) care, în mod suprinzător, se regăsește brusc în existența reală. Problema e - cum să poată rezulta existență din non-existență? Această eroare se regăsește tocmai la baza înțelegerii fizicii și a legilor universului.

În dinamica sa, linia poate fi privită ca și limită, respectiv ca și traiectorie.
Limita este demarcația dintre două principii opuse - aici, din punct de vedere teologic, ca demarcația dintre bine și rău.
Traiectoria liniei înseamnă ipostazele unui punct, în acccepțiunea de evoluție sau demers. Această evoluție nu poate exista doar ca traseu, ci se va constitui ca pre-ipostază pentru altă etapă a demersului. Acest lucru se întâmplă deoarece în stadiul prezent mișcarea e lineară.

Cercul nu va fi nimic altceva decât o acumulare finită a ipostazelor-punct.
Orice ființă are nevoie să-și înțeleagă traiectoria demersului său ca și menire. Dar aceasta nu se poate activa decât sub o formă sacralizată. Omul nu poate genera sacrul (care e o stare), el poate doar întreprinde o acțiune de sacralizare. Singura cu putință în cazul traiectoriei deja parcurse (intențional, atitudinal, ca înlănțuire de consecințe) este transformarea liniei în cerc. Se știe că punctul de plecare al traiectoriei va fi devenit deja o polaritate (-) determinată de o lipsă și o nevoie, iar punctul de destinație o polaritate dorită (+).

Cercul este simbolul stării ca locus. El reprezintă exact momentul în care omul își dă seama că traiectoria lui este devenirea unui posibil întreg. Extremitățile liniei se unesc, (-) cu (+) se neutralizează. Cercul format devine astfel o matrice ermetică. Nu se mai poate influența cu nimic ceva odată înfăptuit. În schimb, conștiința este împinsă spre evoluție deoarece ea trebuie să treacă în alt stadiu. Mișcarea circulară a acestui stadiu tinde deja să devină mișcare de rotație.

Este timpul să delimităm acum trei posibile secvențe drept continuitate a accepțiunii de mai sus.
1) În cadrul cercului, oricând se poate opera o secțiune, după tiparul diviziunii celulare.

2) Modelul marilor matrici poate începe să funcționeze chiar și în această ipostază. Una din cele mai cunoscute matrici este [intrare]-[spațiu]-[ieșire], ceea ce demostrează că sacralizarea umană e mult diferită de cea divină, căci are tiparul unei monede cu o față (+) și una (-) iar de jur împrejur o zonă neutră (bordura, marginea). Omul trebuie să transmită mai departe ceea ce a acumulat, să învețe să folosească un tipar nou, propriu lui. Limita va fi de data aceasta chiar linia cercului. Il Separatio este văzut astfel ca demarcație între 2 orânduiri: din interiorul și din exteriorul cercului. Între acestea două există o polaritate de genul în/out și un feedback aferent.

3) Rămasă în punctul de pe cerc unde (-) și (+) se neutralizează, conștiința nu poate rămâne mult în mișcare circulară, mai ales că în acest moment îi lipsește polaritatea. Ea își poate crea acum prin proiecție un alt cerc al cărui centru să fie, de pe marginea primului cerc. Al doilea cerc reprezintă o altă menire/demers, care trebuie pus în practică de către conștiință mult mai ușor, odată înțeleasă importanța sacralizării. Se pot distinge astfel trei momente în timp: momentul 0 de pe cerc (al prezentului), momentul cu impact retroactiv și cercul nou proiectat, care trebuie umplut.

Un punct A care își stabilește un orizont împrejurul său (incluzând un punct B) formează un cerc. Dar trebuie ca și punctul A să poată fi la rândul lui orizontul lui B (vezi modelul oglinzilor borgesiene) și atunci B să formeze prin rotație un orizont circular unde A să se afle pe cerc. Spațiul din mijloc, vesica piscis (forma dată de intersecția celor două cercuri), e simbolul pântecului, și de ce nu, interferența oarecum geometrică a dragostei.
În iconografie, vesica piscis îl reprezintă pe Sfântul Duh în scenele cu înălțarea la ceruri. Rolul Duhului în creație a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanșa viața care există în stare latentă în materie, și de a imprima o direcție de dezvoltare vieții în vederea dirijării spre destinul pregătit de Dumnezeu. Creația sa este întrepătrunderea duhului omenesc cu cel dumnezeiesc - se face deci o transmutație de la o dimensiune inferioară la una superioară.


Neutrul. Zona.

Se cuvine un prim plan asupra triadei neutru/ neutralitate/ neutralizare. Categoria de neutru cuprinde și starea (neutralitatea) cât și acțiunea (neutralizarea). Aceasta din urmă poate fi la rândul ei de tip negativ, respectiv pozitiv. (În genere, în viața de zi cu zi, activăm mereu neutralizarea. Un eveniment negativ care amprentează pe cineva poate fi anihilat în ce privește consecințele nefaste prin acceptarea, înțelegerea, și astfel, îmblânzirea lui.) Iată cum matricea existență/ stare/ acțiune include și principiul activ și pe cel pasiv.

Un exemplu elocvent al faptului că Il Separatio poate fi la dimensiuni scalare mai mici și zonă provine din domeniul lingvistic. Cuvintele: interzis, a interveni, a întrepătrunde, a întrezări, a se interpune, a interacționa, intermediu - arată toate o zonă care se formează printr-o breșă. Explicația cuvântului „interzis” denotă cele ce urmează: între intenția cuiva de a face ceva; să-l privim inițial ca un lucru neutru, survine un terț care nu acționează, dar scindează identitatea faptului în pozitiv ori negativ; și accentuând eticheta de negativitate, stopează demersul persoanei în cauză.

Din gramatica limbii engleze se mai poate repera un exemplu. Modalitatea e un concept gramatical care reprezintă atitudinea vorbitorului față de enunțul său. Printre zonele modale precum im/posibilitatea, in/abilitatea, reproșul, există o triadă mai deosebită: obligation/ lack of obligation/ prohibition (obligația/ lipsa de obligație/ interdicția). Lipsa de obligație înseamnă că nu ești obligat să faci o acțiune. Există un sens care arată că, în plus față de asta, totuși o îndeplinești. (you needn’t have written vs. you didn’t have to write); unde „write” are o identitate neutră, doar intenția putând schimba polaritatea.

Privit strict teologic, Il Separatio nu este în esență simbolul neutrului, ci al desființării supremației principiului binarității la cel mai înalt nivel: cel al componentei de natură divină. Dumnezeul suprem nu este cel la baza căruia stă principiul binelui, în veșnică opoziție cu principiul răului. Cele două planuri despărțite de Il Separatio nu ar putea să se formeze la infinit doar ca opoziție. Nu ar mai exista evoluție. Acel echilibru trebuie să fie susținut de undeva de la mijloc, un fel de no man’s land.

Acest lucru îl întărește și mesajul fundamental din Evanghelia lui Iuda, recent descoperită în situl de la Nag Hammadi.
Din ce în ce mai demonizat de la o evanghelie la alta (existaseră diferențe mari în hiperbolizarea tot mai pregnantă a faptelor biblice de la Evanghelia lui Marcu, cea mai veche, până la Evanghelia lui Ioan). Iuda capătă o abordare diferită, de factură gnostică, în Evanghelia lui Iuda. El nu mai e văzut ca un trădător, ci ca un erou, mult avansat față de ceilalți. Pasajele următoare vor exemplifica.

[La cina cea de taină, apropiindu-se de discipolii care făceau rugăciuni de mulțumire pentru mâncare, Iisus râde, oarecum ironic, de pietatea lor eronat îndreptată. Îi întreabă cui i se roagă. Ei răspund că lui Dumnezeu, cel care a creat lumea. Iisus îi contrazice, cum că nu acesta este Dumnezeu cel adevărat. Apostolii sunt foarte contrariați, singur Iuda înțelege. Iisus le spune: „Cel care e cel mai puternic dintre voi să se ridice și să-mi arate adevărata ființă spirituală care e înăuntrul său.” Iuda se ridică atunci și spune: „Eu știu cine ești și de unde vii, dar nu sunt vrednic să rostesc numele aceluia care te-a trimis.” Răspunsul: „Stai deoparte și o să-ți dezvălui tainele împărăției. E un tărâm pe care nimeni nu l-a văzut, nici ochii îngerilor, nici inima nu-l cunoaște și nu i s-a rostit niciodată numele.”
În alt episod, Iuda are următorul dialog cu Iisus: „Doamne, m-am văzut într-o viziune. Discipolii mă loveau cu pietre.” „Strălucirea stelei tale, Iuda, o va eclipsa cu mult pe a celorlalți. Tu vei sacrifica omul care sunt eu.”] – iată o viziune nepolarizată a unui eveniment biblic crucial.

Pentru gnostici, Iisus a trebuit să moară ca să se elibereze din prizonieratul trupului - nici trupul, nici învierea nu contau pentru aceștia. Ce conta era că trupul poate muri astfel ca spiritul să dăinuie. Această evanghelie nu era destinată citirii în public, mai degrabă se pare că constituia o învățătură avansată. Nu e de mirare că biserica a considerat acest lucru o erezie până în ziua de azi.

Fenomenul de aură, până nu demult considerat exclusiv mistic, are acum o explicație științifică. Forța centripetă, întâlnită pretutindeni în univers, generează o radiație iluzorie. Deci noi și corpurile din univers suntem în permanență orientate spre un centru, atâta doar că trăim în radiația 3D a iluziei că totul se îndepărtează de centru. Asta e ceea ce credem noi că se numește realitate; teoriile ezoterice afirmă despre fenomenul centrifug al interiorizării („vizualizarea” infinitului prin retragerea simțurilor către interior, infinitul mic) faptul că pe măsură ce realizezi asta, ajungi sa radiezi o aură. Radianța energetică crește odată cu feedback-ul între expansiune și contracție, la nivelul intim al ființei umane care este inconștient atrasă spre Singularitate. Cum se definește centrul într-un astfel de fractal? Fiecare punct este un centru, deoarece totul radiază de la singularitate: 0, numărul cu o natură neutră, fiindcă formează legătura dintre - și +. Ground 0, exact locul unde stai. Neutralitatea e fără doar și poate, insesizabilă.

În astrofizică există noțiunea de Zero-point energy (energia în vid, o stare de stagnare a universului dinaintea momentului inițial de tensionare). În Kabala regăsim termenul Ain ca Absolut Nemanifestat sau Energia Necreată.
Cercetătorul de origine română Nicolae Tesla descoperise încă din anii 40 în SUA cum s-ar putea produce electricitate folosind tehnologia punctului 0, o sursă inepuizabilă de energie, însă guvernul american a sistat totul, sub presiunile uriașe ale francmasonului J.P. Morgan (unul din cei 13 illuminati care conduc lumea din generație în generație), pe atunci proprietar al unor mine de cupru. El nu putea concepe ca energia electrică să fie gratuită. Astăzi electricitatea trece prin fire de cupru, așa încât să fie măsurabilă și facturabilă.

Vidul absoarbe cineticul și îl aduce la condiție de potențial, după care, prin feedback de reacție, acest potențial redevine cinetic și este radiat în spațiu. Și asta survine fiindcă vidul e pretutindeni. Atunci când ceva este în echilibru perfect, el nu poate fi simțit sau măsurat. Iar această perfecțiune îl face inobservabil. Atâta timp cât un pește se află în apă, în mediul cu care e obișnuit, nu va ști că el e în acel mediu decât în momentul în care îl scoți de acolo și îl duci într-un alt mediu unde va simți o densitate diferită. Noi nu avem nicio metodă pentru a percepe vidul, așa că l-am considerat ca fiind gol (cf. Nassim Haramein).
În orice dezvoltare fractală, fiecare punct poate fi considerat un centru. Dacă vidul creează și menține totul într-o structură, atunci el este cheia forței creatoare a tuturor fenomenelor din univers.
Condiția de liniște este esențială în manifestarea unei referințe pentru a genera rotație. Pentru orice mișcare de rotație se manifestă o mișcare opusă. Cel mai simplu mod de a înțelege această proprietate este de a observa o tornadă. Ochiul furtunii este lipsit de mișcare și el reprezintă evenimentul orizontului singularității centrale.

Trăim într-un univers care se comportă mai degrabă ca o gaură neagră. Se dilată, dar spre el însuși. Lumina se contractă în vid spre singularitate. Tot ceea ce se află în acest univers (de tip gaură neagră) sunt găuri negre mai mici, iar noi trăim în exteriorul acestora. Atomii conțin fiecare câte o singularitate care simulează un comportament de gaură neagră. Galaxiile au o gaură neagră în centrul lor (partea care se contractă) respectiv stele și planete (partea care radiază).
Cele mai noi teorii la care participă și savantul Stephen Hawking se îndreaptă spre lărgirea termenilor de gaură neagră - gaură albă. Ceea ce vedem este partea radiantă a orizontului evenimentului și etichetăm această observație cu diverse denumiri: planete, atomi etc. Dar e posibil ca acestea să fie exact opusul găurilor negre (corpuri care se contractă în vid) și anume găuri albe (corpuri care radiază în vid). Contrar opiniei că o gaură neagră ar trebui să fie „neagră”, în realitate ea pare a fi extrem de strălucitoare deoarece nu putem observa decât partea ei exterioară, care se situează dincolo de evenimentul orizontului. Partea ei interioară poate fi întunecată și deosebit de rece, dar e inobservabilă. Rezultă că totul în univers este centrat către singularitate și că tot ceea ce se află în exteriorul ei reprezintă partea radiantă pe care o observăm, tocmai fiindcă este în mișcare.



Totul în univers e interconectat.
Totul poate fi un Il Separatio! Singularitatea, 0, diviziunea, feedback-ul polarității, principiul balanței (ceea ce este compus din două elemente opuse), echilibrul (punctul central dintre două elemente diametral opuse), realitatea însăși (rezoluții diferite, diviziuni variate ale spațiului într-un vid structural fractal).
Il Separatio este „universul trăind prin sine însuși, învățând despre sine însuși.” (Carl Sagan)

Și atunci, să ne mai punem problema de ce oare Vaticanul tot mai păstrează din vremurile apuse ale inchiziției, în ciuda tuturor reformelor sale, interdicția oficială de a se pomeni numele lui Il Separatio? Poate pentru simplul fapt că nu a ajuns niciodată kilometrul 0, inima adevăratei spiritualități. După care să ne fi putut ghida și noi fără să ne mai întrebăm care e rostul tuturor văzutelor și nevăzutelor.
Cu siguranță putem concluziona: cavalerul din legendă nu a mai avut nevoie până la urmă să se reîntâlnească cu Il Separatio ca să-l întrebe de ce.



- mulțumiri d-lui Codrin Ștefănescu, (în a cărui colecție se află manuscrisul) dar si pentru amabilitatea de a-mi pune la dispozie materialul:http://www.youtube.com/watch?v=VV8prkRn1Ng&feature=related

Referinte:
http://theresonanceproject.org (Nassim Haramein)
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:Yb9mPDXxIZYJ:en.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking+steven+hawking+wikkipedia&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro (Steven Hawking)
(http://www.realitatea.net/cercetatorii-americani-au-realizat-harta-tridimensionala-a-genomului_636497.html)
http://dincolo-de-limite.blogspot.com/2010_04_01_archive.html
Evenimentul (regional al Moldovei)18.02.2009

Bibliografie:
Kabbala
Floarea vietii – Drunvalo Melchizedek