Nu știu cât i-ar fi plăcut lui Vasile Porojan, cu demnitatea lui de țigan neaoș, să afle că acum este rrom. Și nici nu cred că rromindu-ne la europeni, prin ospățuri festive ori arestări de operetă la frontiere, vom fi mai repede « schengenizați ». Cum la fel consider că nu e drept să ne deculpabilizăm pentru slăbiciunile noastre, vizibile și de pe lună, dând vina pe țigani cum se mai încearcă uneori. Altele sunt înaltele rațiuni ale ezitărilor partenerilor noștri. Să ne amintim că aderarea Romaniei a devenit posibilă numai după ce ne-am “privatizat“ economia, în cea mai mare parte a ei, companiilor străine. Acum suntem nevoiți, cu salarii românești, să acceptăm prețuri de monopol impuse de către acestea. Nu sufăr de scenarită dar probabil deplina integrare va deveni posibilă numai după ce ne vom “privatiza“ și conștiința națională. Împotriva căreia, de multă vreme, se desfășoară o perseverentă și subtilă manipulare pe multiple planuri.
Nu cunosc alte neamuri în legătură cu etnogeneza și trecutul cărora să se fi iscat, întreținut și dezvoltat atâtea patimi și controverse ca în cazul românilor. Întreaga tevatură istoriografică a creat în jurul genezei noastre o atmosferă de fabulos și îndoială astfel încât, în ciuda existenței manifeste de peste două milenii, persistă și astăzi mitul că noi continuăm să reprezentăm "un mister și o enigmă". Motivația acestei diversiuni istorice, aureolate cu elemente din spațiul științific, este una singură: punerea în discuție a legitimității și dreptului nostru istoric asupra propriei patrii. De aceea, suntem aproape forțați ca, mai de fiecare dată în contactele cu cei care nu ne cunosc, atunci când spunem: "Sunt român !" să adăugăm și un succint C.V. istoric colectiv, adică să spunem și de unde venim. Probabil pentru că, din păcate, nu am făcut-o la timp, destul de răspicat cu perseverența, consistența și inteligența necesare. De aceea s-a ajuns ca unii să confunde, poate nu tocmai neintenționat, „român” cu “rrom”
Noi venim de la începuturile etnogenezei pământene. Dacă luăm în calcul numai simplul fapt că la Peștera Muierii s-a descoperit un craniu feminin, având vechimea de peste 15 mii de ani sunt motive întemeiate să credem că rădăcinile noastre se leagă de apariția omului pe pământ în aria indo-europeană. Numeroase atestări arheologice integrează acest spațiu în aria de antropogeneză, popularea lui fiind identificată încă din paleolitic; în perioada neoliticului (cu circa 5000 de ani î.Ch.) se cultiva grâul și se domesticeau animalele, iar în epoca metalelor este atestată o strălucită civilizație a bronzului.
Cercetătoarea letonă Maria Ghimbutas ne situează în centrul civilizației primordiale, iar Papa denumea România "Grădina Maicii Domnului". Scrierea arhaică, veche de șapte-nouă mii de ani, descoperită la Cetățuia (jud. Argeș), ca și atestarea mai recentă a faptului că Sarmisegetusa se întindea pe câteva sute de kilometrii pătrați constituie argumente credibile în favoarea fabuloasei ipoteze că Polul Getic (cum îi numeau romanii pe daci) a reprezentat centrul spiritual al lui Zamolxes - Împăratul Alb al unuia dintre cele mai întinse imperii.
Astăzi ne este practic imposibil să aflăm cum s-au perindat, mișcat sau amestecat pe la noi semințiile de-a lungul vremurilor. Arborele nostru etnogenetic e înfipt adânc în solul românesc astfel încât noi reușim să descoperim doar câte ceva despre înaintașii noștri apropiați, de acum circa două milenii și jumătate. Herodot este primul care ne oferă date, e drept târzii, dar relativ certe, despre existența noastră atunci când afirmă că tracii, primii noștri strămoși cunoscuți, reprezentau "cel mai numeros neam după cel al inzilor". Nu dispunem încă, pe baza izvoarelor istoriografice, de date certe în legătură cu întinderea ariilor de răspândire. S-a confirmat însă că aceștia erau risipiți, cel puțin, din Balcani până în centrul, iar după unele opinii chiar nordul Europei. Mai cunoaștem că acest numeros neam al nostru era relativ neomogen; după spusele aceluiași "părinte al istoriei", ramura sa nord-dunăreană, geto-dacii, diferențiindu-se prin faptul că erau "cei mai viteji și mai drepți". Străbunul Burebista reușise să-i adune pe aceștia în cadrul celui mai mare stat centralizat dac cunoscut până atunci care se întindea până în inima actualei Europe occidentale și se sprijinea pe Bug. Într-un studiu publicat imediat după primul război mondial, viitorul mareșal al României, Ion Antonescu, sintetiza: "Poporul român se află, din timpuri foarte îndepărtate, așezat în mase compacte în tot teritoriul cuprins între Tisa, Nistru, Dunăre și Mare și în blocuri destul de considerabile, de-a lungul malului drept și dincolo de Nistru până la Don".
Această primă departajare istoriografică alimentează și cea mai profundă dispută între două interpretări legate de procesul de formare a românilor: prima afirmă că românii sunt doar urmași ai geto-dacilor și s-au constituit numai la nord de Dunăre în străvechea Dacie; a doua, că românii s-au format în lumea tracilor sudici de unde au migrat în spațiul carpato-danubiano-pontic. Această primă dihotomie se rezolvă, relativ simplu, prin afirmația: "Noi suntem tracii" (I.C. Drăgan) și ne-am format de ambele părți ale fluviului așa cum susține și Dimitrie Onciul în a sa "teorie a admigrației". Marele savant Nicolae Iorga lega începuturile românității de prezența traco-ilirilor în Balcani și bazinul carpato-danubiano-pontic, susținând descendența și apartenența noastră, cu preponderență, la ramura nordică a tracilor. Prezența, în ciuda vitregiilor istorice a unui puternic filon de românitate de-a lungul malului drept al Dunării, din apropiere de Belgrad, de pe Morava și până la Vidin și Silistra ori a unor puternice vetre românești în Tesalia, Munții Pindului și ai Macedoniei etc. confirmă acest mare adevăr. Referindu-se la Valea Timocului (românii timoceni) G. Vâlsan scria că "Este o vatră de căpetenie în care s-a plămădit neamul românesc la originea sa și în care vigoarea românească și-a păstrat în mod autentic atâtea din caracterele ei cele mai profunde".
Al doilea motiv de dispută îl reprezintă înțelegerea și interpretarea diferită a procesului de romanizare. Multă vreme s-a afirmat că etapa următoare a devenirii noastre a reprezentat-o romanizarea Daciei, proces în urma căruia s-au născut daco-romanii, cei mai apropiați strămoși ai noștri. Între daco-romanitate și romanitatea balcanică se face o separație strictă, omițându-se în multe cazuri fondul tracic comun cu influențele sale ilirică, greacă și de la alte neamuri. Acest lucru a oferit, prin prezența în limbă a cuvintelor albaneze și grecești, pretextul susținerii tezei migraționiste ce încearcă să acrediteze formarea românilor la sud de Dunăre. Dacă acceptăm, pe deplin întemeiat, să-i numim români pe daco-romani și traco-romanii sud-dunăreni atunci suntem obligați să acceptăm diferențieri între românii nord-dunăreni și românii balcanici. La acest nivel relativele deosebiri ar rezulta din influența greacă, în principal, mai pregnantă la sud de Dunăre și din posibila existență a mai multor curente de romanizare, așa cum susține lingvistul de renume mondial Eugen Coșeriu. Romanizarea a avut culori aparte în Galia, Peninsula Iberică și Balcani. În aria noastră, de o parte și de alta a fluviului, au existat măcar diferențe de nuanță dacă nu de culoare. Între cele două românități de pe ambele părți ale Dunării s-au menținut permanente legături și schimburi de populație, fără ca aceasta să afecteze caracterul preponderent agrar și sedentar al ei. Lângă numeroasele și pertinentele argumente prin care sunt combătute tezele legate de "retragerea aureliană" ar mai putea fi adăugat și faptul că abandonarea totală a Daciei romane ar presupune acceptarea deplasării întregului proces de transhumanță din Carpați în Balcani, ceea ce reprezintă o aberație echivalată doar de afirmația că Dunărea și-ar fi putut schimba sensul de curgere.
Al treilea element fundamental de gâlceavă și de provocare a îndoielii în jurul românității este legat de ponderea diferită a elementului slav în conținutul ei. Similar procedurii din cazul "puritanismului roman" (Cantemir, Școala Ardeleană) se respinge total prezența acestuia; i se acordă o pondere de până la 50 la sută ; ori se afirmă, pur și simplu, că românii sunt slavo-romani. Nivelul de "slavizare" explică în mare măsură accentuarea diferențelor dintre românitatea nordică și cea sud-dunăreană. Se consideră că, dacă între Carpați, Dunăre și Pont, daco-romanii i-au asimilat pe slavi, la sud de fluviu slavii au fost cei care i-au asimilat în cea mai mare parte pe traco-romani. Măsura acestui proces poate fi evaluată și în raport de ponderea valahilor în cadrul țaratelor româno-bulgare. La aceasta se vor adăuga celelalte seminții migratoare, iar mai târziu influența și politica exercitate în principal de greci și otomani.
Dincolo de părerile străinătății, oscilații importante în acceptarea diferitelor proporții ale celor trei elemente fundamentale constitutive (dacic, roman, slav) în substanța noastră etnică a cunoscut inclusiv istoriografia românească. În funcție de presiunile din afară, de influențele diferitelor școli istoriografice și de interesele interne de moment s-a accentuat ori s-a negat, în diferite grade sau total, unul sau altul dintre ele. Această inconsecvență a provocat un veritabil haos, amplificând deruta cercetătorului obiectiv și oferind un teren proprice denigratorilor și inamicilor neamului românesc împotriva căruia, în timp, s-a cristalizat o veritabilă conjurație ce a alimentat un război, nu doar teoretic, care nu s-a încheiat nici acum la începutul unui nou mileniu.
Istoria rămâne relativ datoare în consemnări și izvoare pe baza cărora să putem afla, cu suficientă certitudine, ce s-a ales de acest mare neam al tracilor și cum a fost posibilă restrângerea lui și supraviețuirea compactă în aria românității. S-ar putea specula că, până la un punct, ei și evreii au avut destine oarecum similare. Dacă o fi adevărat că Pilat din Pont, cel care s-a spălat pe mâini după răstignirea lui Christos de către evrei, se trăgea din mamă tracă poate că un blestem i-a risipit și împuținat mereu, de două mii de ani, neamul. Românii, acest embrion supraviețuitor, au întâmpinat o mie de ani de năvăliri barbare, au rezistat încă o jumătate de mileniu dominației otomane și au găsit tăria să mai facă față altor două secole în calea oștilor țariste în drumul lor către Constantinopole. Această dură realitate îl determina pe Alexandru Vlahuță să scrie plin de mâhnire asociată cu mândrie: "Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvelit în zloată și-n bătălii, muncind să plătească dările țării, luptând ca să-și apere pământul, căzând și ridicându-se iar, murind în șes și renăscând în munți, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie și mă-ntreb: ce popor a avut o soartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri!
Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace!…"