Suntem membru al comunității europene și interesul nostru prioritar ar fi să ne valorificăm avantajele economice oferite de apartenența la acest spațiu prosper în vederea lichdării rapide a decalajelor în dezvoltare și atingerii unui nivel de bunăstare apropiat de cel al partenerilor. Ciudat însă, interesul nostru primordial rămâne garantarea securității naționale printr-o prezență foarte activă și remarcată în cadrul NATO. Ne manifestăm ca aliați extrem de fideli, chiar docili, ai SUA în cadrul unui parteneriat strategic ce deseori s-a dovedit stânjenitor pentru europeni. Asta denotă o lipsă de încredere în capacitatea structurilor de securitate comunitare ce ne împinge la un soi de servilism față de americani. Chiar dacă momentan ne simțim relativ confortabil sub umbrela lor nu trebuie să ignorăm riscurile la care ne-am putea expune în viitor acceptându-ne condiția de simplu pion într-un ” joc” ale cărui reguli și desfășurare numai ei le cunosc. Poate că, dacă am încerca să le intuim unele mutări viitoare, ne-am putea poziționa mai corect în această axă Washington – Londra – București și am putea preveni afilierea la unele opțiuni aventuriste ce s-ar putea dovedi sinucigașe pentru noi în caz de eșec.
a) În funcție de partizanatul poziției pe care te situezi, pot fi "descoperite" numeroase arhitecturi ale actualei ordini mondiale, dar tendința, se pare, că rămâne una singură - evoluția către statul și guvernul planetar. Prefigurări mai vechi sau mai noi ale ei pot fi descifrate în: doctrina "poporului ales al lui Dumnezeu să conducă lumea", mitul apocaliptic al "turmei cu un singur păstor", superstiția "dominației rasei galbene", stafia marxistă a "revoluției mondiale", programul Stabilimentului american (Consiliul pentru relații externe- CFR), "societatea informatizată" (Masuda), etc. Istoria prezintă suficiente episoade în care popoare și mari conducători și-au asumat misiuni "unificatoare" pe Pământ: perșii lui Darius, macedonenii lui Alexandru, măreața Romă, mongolii lui Ghinghis-han, otomanii, coloniștii europeni, reichul hitlerist, imperialismul sovietic, etc. Europa are "merite" uriașe în materializarea acestei idei; începuturile se regăsesc în marile descoperiri geografice, continuă cu sistemul colonial și se încheie, probabil, cu ultimele puseuri expansioniste panslaviste și pangermaniste în expresia lor extremistă - sovietele și nazismul. În prezent, se pare că ea și-a epuizat elanul expansiv, devenind incapabilă de inițiativă planetară. Această misiune și-o asumă, în mod decisiv, SUA. Urmărindu-le comportamentul, în ultimul secol, se observă că acestea au renunțat definitiv la tradiționalul izolaționism și promovează, de mai multă vreme, în mod programatic, globalismul. Forța mesianismului american ar putea emana din faptul că, spre deosebire de toți ceilalți subiecți integraționiști, care folosiseră în principal puterea militară, religia și comerțul, strategia nord - americană excelează prin complexitate și flexibilitate. Ea ar putea fi denumită: "controlul balanței mondiale a puterii prin toate mijloacele". Tactici mai importante par a fi: panoramarea și monitorizarea evoluțiilor de pe planetă; promovarea și impunerea la scară globală a modelului organizațional, a sistemului propriu de valori și a modului de viață american; "managementul" centrilor regionali de putere prin divizarea ori asamblarea, pe cale politico-militară, a entităților statale și controlul coalițiilor; manevrarea mecanismului financiar internațional; aservirea informației și mass-mediei scopurilor politicii globaliste; descurajarea militară etc. Un cercetător atent poate descifra un proiect-cadru sau poate chiar un program bine articulat, susținut de politici și strategii actualizate la realitățile vremii, al cărui început se regăsește în eforturile președintelui Wilson de realizare a unei păci și a unui guvern mondial (Societatea Națiunilor). Embrionul de astăzi al schiței prefigurate a noii ordini internaționale ar putea fi Organizația Națiunilor Unite, având sediul la New York, cu nucleul ei decizional Consiliul de Securitate (grup de elită al puterilor privilegiate). În calitate de agent propulsor al amintitului trend (o lume cu un singur guvern), SUA au intervenit în primul război mondial, mediind în Europa o "pace fără învinși și învingători". Ulterior, au creat pe bătrânul continent un sistem de securitate prin care marile puteri de aici să se supravegheze și obstrucționeze ori în final să se paralizeze reciproc, SUA asigurându-și libertatea de acțiune în restul spațiului planetar. Pentru a menține echilibrul și a controla jocul politic, în Eurasia au finanțat mai întâi Rusia Sovietică (misiunea grupului de experți condus de directorul lui Federal Reserve) pentru lichidarea imperiului țarist și au sprijinit apoi refacerea Germaniei înfrânte în război datorită "grevei armamentelor" și revoluției interne (planurile Dawes și Young), subvenționând efectiv proiectul militarist al lui Hitler drept contrapondere la polul estic de putere. Pentru a mări dependența economică a Europei de ele au provocat depresia din 1929, prin crahul de pe Wall Street.
b) În al doilea război mondial se implică din nou în mod nemijlocit. Pentru a reechilibra raportul de forțe, perturbat grav de ascensiunea germană, se alătură URSS, făcând abstracție de faptul că Stalin își masacrase propriul popor, provocase genocidul din Ucraina (1932-1933, cca. 6 milioane de victime), invadase Polonia, Finlanda, Statele Baltice și o parte a României. Totodată, se angajează efectiv în conflict de partea Aliaților; acordă URSS unsprezece miliarde de dolari, o înzestrează cu circa 14000 aeroplane, o jumătate de milion de blindate și alte vehicule, peste 400 vase de război, în cadrul planului de ajutorare, iar prin pactul de la Yalta le cedează Europa de est și centrală. În Asia sprijină China în războiul antijaponez, dar îl abandonează ulterior pe naționalistul Ciang Kai-și în favoarea internaționalistului comunist Mao Zedong.
În perioada postbelică se confruntă cu riscul ca balanța mondială de putere să se dezechilibreze din nou grav prin acumularea de suprapotențial de către URSS, formarea sistemului socialist mondial și declanșarea războaielor de eliberare națională în lumea a treia. Drept răspuns, SUA pornesc războiul rece, izolează o parte a globului prin « politica îndiguirii » și "cortina de fier", consolidează economic, financiar și militar Occidentul prin planul Marshall, instituie teroarea nucleară, declanșând celebra cursă a înarmărilor, încurajează unificarea vest-europeană sub conducerea lor. La sfârșitul deceniului nouă reușesc să refacă echilibrul la nivel planetar prin prăbușirea comunismului în Europa, destrămarea URSS, sprijinirea reunificării Germaniei și accederea acesteia la statutul de mare putere, precum și pentru reluarea "marșului către Est", reconstrucția, readaptarea și extinderea NATO etc.
Pentru contracararea pactului ruso-german (Tratatul Gorbaciov-Khol) ce deschidea, după războiul rece, perspectiva unei "Europe a europenilor", se implică din nou, "lăsând libere" noi amenințări la adresa bătrânului continent care să mențină necesare atât existența NATO, cât, mai ales, prezența americană. Susțin tacit interesele germane în Balcani (destrămarea Iugoslaviei), iar ulterior se implică direct, chiar militar, avantajându-i pe musulmani cu intenția de a consolida capetele de pod islamice de aici (Bosnia, Albania, Kosovo). Totodată, prin intermediari, activează "centura islamică" din Caucaz, direcționându-i fanatismul religios și naționalismul împotriva Rusiei și implicit a Europei. Circumscris acestei strategii, spațiul românesc oferă, la rândul său, posibilitatea confecționării unor puncte fierbinți apte de a fi incluse într-un scenariu de tensionare, la nevoie, a raporturilor în zona central-estică a continentului și cea a Orientului Apropiat situații care ar reclama, drept indispensabilă, intervenția americană.
Se discută despre o nouă organizare a lumii bazată pe multipolarism. În realitate, poate pentru prima oară în istorie, s-a instituit un hegemonism absolut. S.U.A. au devenit seniorul planetar, "puterea singuratică" care, sprijinite de câțiva vasali (puterile occidentale), decid asupra marilor probleme ale omenirii, impunându-și voința printr-o politică a "mănușii de catifea" ori a "pumnului de fier" asupra eventualilor rivali. Urmărindu-și cu consecvență politica mondialistă, "nivelează" și "amenajează" spațiul mondial potrivit proiectului unei noi ordini planetare (Novum Ordo Seclorum). Începutul noului mileniu le găsește lansate într-o formidabilă ofensivă pentru "cucerirea economică, preponderent pașnică, a lumii".
c) Posibilitatea, formele și modalitățile de implicare războinică în viitor se află în interdependență cu tendința generală de evoluție a lumii. Duritatea și intensitatea confruntărilor armate vor exprima nivelul stării conflictuale în care, unele state-națiuni sau centri de putere vor intra cu trendul integraționist. Deci, privită la scară globală, starea de pace sau de război se reflectă în gradul de acceptare-respingere de către subiecții raporturilor internaționale a procesului integraționist promovat de către americani. Actualmente ei sunt cei care se consideră indrituiți să facă ordine pe planetă.
Cele două războaie mondiale au reprezentat confruntări între puteri globale sensibil egale, ce și-au asociat statele din sfera proprie de influență, cu scopul de a controla procesul "unificator" planetar, pentru a se impune ca unic lider al acestuia și a-i determina sensul și logica internă. Astăzi însă lucrurile par tranșate, existența unui hegemon mondial (SUA) ar trebui să excludă, practic, posibilitatea unei alte conflagrații globale. Dacă ipoteza este corectă, omenirea s-ar afla într-o potențială stare de pace planetară. Dar aceasta este totuși o pace a învingătorului, nu una negociată și acceptată prin consens, o pace impusă, este "pax americana". Eliminarea perspectivei unei confruntări sângeroase, planetare, ar trebui să mărească gradul de fericire al pământenilor. Dar să nu uităm că în trecut evoluția mondială, chiar dacă era rezultatul unor ciocniri violente (războaie), reprezenta totuși rezultanta unei confruntări de tendințe care exprimau interesele și acțiunile principalilor actori, avea deci o determinare natural-obiectivă. Acum această tendință este proiectată, planificată și impusă, subiectiv-interesat, de către un singur lider planetar. Ea se legitimează drept expresia voinței manifeste a SUA. Înainte, tendința generală de evoluție a omenirii era un produs exclusiv al represiunii (războiului), fiind determinată de dialectica mondială a intereselor și puterilor, acum ea poate fi prestabilită, dirijată arbitrar și realizată prin persuasiune și forță. Se poate spune că omenirea se află într-o perioadă de trecere de la epoca "democrației războiului" la o nouă eră caracterizată printr-un "dictat al păcii". Înainte dacă interesele unui stat, devenit suficient de puternic, intrau, la un moment dat, în conflict cu ordinea internațională existentă, acesta se putea "revolta" împotriva ei, adică putea viola pacea declanșând războiul, în urma căruia își impunea voința sau era obligat să reaccepte statu-quo-ul defavorabil. Războiul reprezenta mijlocul principal de autoreglare internațională prin schimbarea (modificarea) periodică a ordinii mondiale. Prin acest "drept al războiului" fiecare stat, în raport de puterea sa, se putea manifesta ca un subiect activ, un artizan al politicii regionale, continentale sau globale. În prezent orice tentativă de acest fel, mai ales în cazul statelor mici și mijlocii, este controlată de către un "arbitru", jandarm suprastatal.
d) Machiavelli, la vremea lui, afirma că "războiul este drept când este necesar". Acum însă un război necesar, deci drept pentru statul în cauză, tinde să devină posibil numai dacă se înscrie în expectația liderului mondial și este acceptat și controlat de către acesta. Încă de la 1615, Hugo Grotius ("De jure belli et pacis") descoperea legea naturală care unește și garantează existența națiunilor, guvernează războiul și pacea. Noul mecanism internațional, în curs de constituire, blochează și împiedică manifestarea acestei legi. Războiul este din ce în ce mai puțin rezultatul unor evoluții organice și mai mult al unei planificări științifice. Hazardul este tot mai limitat prin calculul probabilităților și asistarea pe calculator. Este pe cale de a fi depășită profeția președintelui Roosevelt după Pearl Harbour : "...în viitor vor fi patru polițiști în lume - SUA, Marea Britanie, Rusia, China, - care vor fi răspunzători pentru prezervarea păcii. Restul lumii se va dezarma. Rusia va trebui să aibă grijă de pacea din vest, SUA și China de cea din Orientul Apropiat." Se tinde, prin aceasta, ca statele să fie deposedate de dreptul universal de a-și promova și prezerva interesele prin război. Există pericolul ca libertatea de a declanșa război să aparțină numai unuia sau câtorva mari, majoritatea statelor fiind aduse în postura numai de a reacționa, adică de a-și proteja interesele, exclusiv în cadrul unui război impus de alții. Statele mici sunt condamnate să trăiască sub umbrela celor mari. Liderul mondial prefigurează proiectul ordinii planetare și tot el îl impune, prin dictate, arbitraje, sancțiuni de tot felul și la nevoie prin forță armată, aservindu-și, mai nou, Organizația Națiunilor Unite (Consiliul de Securitate) ori sprijinul regional al unor grupări multinaționale. Orchestrarea și provocarea unor conflicte locale, urmate de intervenția, în numele unor organisme internaționale (ONU, OSCE etc.), pentru reinstaurarea păcii a devenit o veritabilă practică prin care câteva puteri, ignorându-i pe cei mici, își promovează interesele și își impun voința în raporturile internaționale. Numai în ultimele decenii, SUA au intervenit militar în Panama, Grenada Haiti, Somalia, Jugoslavia, au sprijinit mișcarea antisandinistă în Nicaragua, au declanșat operațiunile "Furtună în deșert" și « Libertate pentru Irak » în cadrul războaielor din Golf, au invadat Afganistanul iar, mai înainte, împreună cu fosta URSS și alte mari puteri, au regizat "revoluțiile anticomuniste" din fostele state socialiste europene.
Semnificativ însă pentru rolul de așa-zis arbitru este modul total discreționar pe care și l-au asumat SUA în cadrul misiunii pacificatoare în fosta Iugoslavie ( Serbia, Bosnia, Kosovo), unde toate intervențiile lor i-au defavorizat pe sârbii ortodocși, ceea ce desconspiră o tendință de încurajare, de consolidare și direcționare a islamismului către Europa, ca element posibil compensatoriu în jocul de putere pe continent. Evaluarea realităților cu un dublu etalon tinde să devină o caracteristică a acestei politici hegemoniste. De pildă, poporului kurd (destul de numeros), deposedat de patrie, nu-i recunoaște legitimitatea luptei de eliberare, acțiunile diferitelor organizații paramilitare ale sale fiind considerate acte de terorism, iar membrii lor lăsați să fie masacrați de către statele care l-au înghițit (Turcia, Iran, Irak, Rusia). În același timp albanezilor din Kosovo, provincie istorică a Serbiei, li s-a recunoscut dreptul la autodeterminare prin terorism, fiind chiar încurajați în acest sens.
e) Posibilitatea unei confruntări militare globale este diminuată din cauza, nu atât a inexistenței unor puteri apte să se opună proiectului integraționist american ci, mai ales, a abilității exersate a administrației de peste Ocean și a "instrumentarului" internațional actual (organisme suprastatale) care permit manipularea balanței mondiale de putere astfel încât împotriva SUA să nu se poată concentra un potențial ce le-ar pune în inferioritate. Riscurile de război și conflinctele mai importante vor avea probabil în spate, în principal, pe americani, în calitate de regizori, dar și de potențiali actori. Beligeranții vor fi, probabil, puteri, state predeterminate să se macine, să se consume și epuizeze între ele. Conflictele izbucnite din inițiativă locală vor fi stinse sau întreținute în funcție de interesul proiectului integraționist. Să ne reamintim că SUA au detronat Europa din poziția de lider mondial, ajutându-i pe marii ei seniori (Germania, Anglia, Franța, Rusia) să se sinucidă în cele mai sângeroase confruntări consemnate de istorie. În momentul în care URSS începuse să se profileze drept un amenințător pol euroasiatic, exploatându-și superioritatea modelului, SUA au antrenat-o într-o epuizantă competiție de supracreștere economică și într-o cursă contra cronometru a înarmărilor. Colosul de la Răsărit a fost sufocat, adus astfel, datorită mecanismului economic intern neperformant, în pragul imploziei și în incapacitatea de a răspunde provocării "războiului stelelor". Drept urmare, a fost determinat să se autodezintegreze pașnic. Această capodoperă, distrugerea pașnică a unui imperiu, reprezintă un experiment crucial care revoluționează teoria și practica războiului viitor.
Revitalizarea și radicalizarea islamismului, ca și performanțele pragmatice ale comunismului chinez propulsează cele două vaste arii geopolitice, generând necesitatea contracarării lor viitoare. Confruntarea va căpăta forma unui conflict globalizator, preponderent nemilitar, între civilizații. Aceasta va fi mai mult o competiție pentru performanță și supremație în toate sferele ce formează universul material și ale umanului. Se va trece, deci, cu ajutorul scienticii, de la internațional la intercomunitar și intercivilizație. Europa Unită rămâne pentru americani aliatul, nu numai natural dar și cel mai sigur, în măsura în care aceasta nu devine atât de puternică încât să le concureze potențialul. Soluția ideală în fața noii sfidări ar constitui-o existența unei Europe compatibile, rezervă de potențial la remorca SUA. Vor trebui deci, în primul rând, ținute în frâu "puterile europene nărăvașe" prin controlul potențialului intern, sporirea dependenței unora dintre ele de America și menținerea unor tensiuni interstatale latente, exploatabile la momentul oportun. Numai în acest mod Europa ar putea fi împiedicată să intre în combinații ce ar periclita proiectul integraționist mondial. Controlul potențialului bătrânului continent, în scopul menținerii lui la nivelul de resursă compensatorie utilă pentru contracararea diferitelor riscuri, se va realiza prin acțiuni de sprijinire ori prin stimularea unor disfuncții și a autoconsumului de putere în cadrul unor confruntări regionale. Această nevoie de consum local a suprapotențialului pentru a împiedica apariția unor noi centri de putere ori pentru menținerea celor existenți la un nivel care nu afectează echilibrul geopolitic regional (zonal) va reprezenta principala sursă de războaie pe continent.
Cât timp va fi posibil, balanța mondială de putere va fi controlată și reglată prin mijloace nemilitare. Cea mai eficientă în acest sens, având în vedere actualele interdependențe economice, se dovedește finanța internațională. Mecanismul permite scenarii și combinații aproape nelimitate. Experiența confecționării depresiei din 1929 avertizează asupra imenselor posibilități de manevră în acest domeniu Unele "ciudățenii " actuale dovedesc că spațiul financiar este foarte activ și eficient exploatat. De pildă, în preajma încheierii acordului economic americano - mexican, piața financiară a viitorului partener al SUA a intrat într-o subită criză, care nu a putut fi stopată decât în urma unei infuzii de capital financiar internațional la intervenția nord-americanilor. Statele din zona Pacificului, supranumite "tigrii asiatici", beneficiarele unui miraculos avânt economic, intră la un moment dat într-o suspectă depresie ce afectează grav și China. Rusia, după o perioadă în care se părea că situația economică este stabilizată, se confruntă cu o bruscă prăbușire a rublei (1998-1999), situație ce afectează întreaga Europă. Mass-media anunța la vremea respectivă că, potrivit unor lideri de la Moscova, Fundația Soros nu era tocmai străină de această criză. Cert este că deși, era confruntat în țară cu o gravă criză de autoritate, președintele SUA nu a ezitat totuși să vină urgent la Moscova pentru a-și exprima disponibilitatea. Privită din această perspectiva actuala criză financiară globală, declanșata tot prin prăbușirea unui colos financiar american, își găsește suficiente explicații.
Redirecționarea politică a statelor și națiunilor potrivit proiectului integraționist, prin provocarea planificată a dezastrului economic intern, reprezintă o altă componentă a războiului nemilitar. Începuturile moderne ale acestei strategii pot fi sesizate în politica administrației americane după conferința de la Casablanca (1943) de "...înfrângere definitivă a puterii de război germane și japoneze." În acest scop, ministrul de finanțe Henry Morgenthau, elaborase celebrul plan care-i poartă numele în vederea distrugerii nu numai a mașinii de război germane ci și a întregii ei capacități industriale. Respectivul plan prevedea dizolvarea imperiului german în mai multe landuri care să-și reia caracterul pregnant agricol și aducerea populației, printr-un "haos planificat", în situația de a resimți total consecințele materiale ale înfrângerii. Asociindu-se acestor acțiuni, liderul de la Casa Albă declara: "... și mă refer la poporul german, nu la naziști. Va trebui să castrăm poporul german sau să-l tratăm în așa fel, încât să nu mai producă oameni dispuși să meargă pe același drum ca până acum".
Deci, atenție cu cine avem de a face!Orice alianță este bună cât timp are la bază principii și obiective raționale bine statuate în tratate și nu presupune depășirea angajamentelor asumate. În politică nu există simpatii și antipati, ci numai interese.